Articol incident: C.proc.civ. din 1865, art. 322 pct. 5
Pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă, trebuie să existe o hotărâre casată sau modificată, care să fi avut un rol determinant în pronunţarea hotărârii supuse revizuirii, adică să conducă la dispariţia suportului logico-juridic al acesteia din urmă.
Astfel, motivul de revizuire reglementat de pct. 5 teza a II-a al art. 322 din Codul de procedură civilă, vizează ipoteza în care soluția dată în hotărârea atacată cu revizuire este rezultatul valorificării unei hotărâri judecătorești ca mijloc de probă, mai exact a unor dezlegări jurisdicționale anterioare, inserate în cuprinsul considerentelor/dispozitivului unei hotărâri judecătorești, prin care sunt rezolvate chestiuni litigioase hotărâtoare în stabilirea situației de fapt a cauzei, și care, urmare a soluției de casare sau de modificare a acesteia, își pierd aptitudinea de a reflecta adevărul judiciar și de a constitui suport probatoriu în adoptarea hotărârii supuse revizuirii.
Spre deosebire de cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct.7 din Codul de procedură civilă care își are suportul logic în respectarea autorității de lucru judecat, revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă are drept justificare faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire, iar aceste modificări trebuie să influențeze hotărârea care s-a bazat pe acel material probator.
Cum acest caz de revizuire vizează pierderea suportului probator de care s-a bucurat hotărârea a cărei retractare se cere, din perspectiva cerinței de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă, aprecierea caracterului determinant al hotărârii desființate în adoptarea soluției dispuse prin hotărârea atacată cu revizuire presupune o verificare a raționamentului judiciar care a justificat adoptarea soluției din hotărârea atacată cu revizuire și decelarea probatoriului valorificat în adoptarea acestei soluții, întrucât numai într-o atare ipoteză, hotărârea desființată poate fi considerată ca având aptitudinea de a determina stabilirea unei alte situații de fapt în cauză. – I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1741 din 23 septembrie 2020
Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă,
revizuenții A. şi B. au solicitat anularea sentinţei civile nr. 113 din 05.02.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2008*.
Prin sentinţa civilă nr. 802 din 18.04.2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că ipoteza susţinută de către revizuenţi nu se circumscrie textului de lege invocat, respectiv teza a II-a a art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, care vizează situaţia în care s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care se întemeiază hotărârea a cărei revizuire se cere.
În acest sens, s-a constatat că motivele de revizuire sunt de strictă interpretare, dat fiind caracterul extraordinar al acestei căi de atac, neputând fi nici extinse, nici interpretate în afara intenției legiuitorului. În speţă, în considerentele sentinței a cărei revizuire se solicită, s-a făcut doar mențiune cu privire la existenta unui alt dosar, fără ca raționamentul instanței să se fi întemeiat, la soluționarea cauzei, pe hotărârea invocată de revizuenți.
În acest context s-a apreciat, în analiza cererii de constatare a ineficacității donației ca urmare a neacceptării ei, din perspectiva dispoziţiilor art. 814 Cod civil, că este lipsit de relevanţă juridică faptul că bunul nu a intrat în patrimoniul C., ci al statului, trimiterea la dosarul în discuţie făcându-se prin sublinierea că acest aspect este cunoscut, fără însă ca instanța să se întemeieze pe hotărârea pronunţată în cauza menţionată.
Totodată, s-a apreciat că nici în privința soluționării capătului de cerere având ca obiect revendicarea bunului instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire nu s-a întemeiat pe hotărârea în discuție, din considerente rezultând cu evidenţă raportarea la dispozițiile art. 480 din Codul civil de la 1865.
La data de 16.09.2019, reclamanţii A. şi B. au formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 802/2018 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă.
În motivarea apelului, apelanţii-revizuenţi au arătat că revizuirea are ca temei decizia civilă nr. 867 din 23.05.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2/2013*, considerentele acesteia şi soluția dată pe fondul cauzei în apel în considerarea dispozițiilor art. 430 şi 431 noul Cod procedură civilă.
Apelanții au susținut că, prin constatările şi dispozițiile instanței supreme au fost contrazise considerentele şi soluția din hotărârea a cărei revizuire se cere, chiar dacă eșafodajul juridic al hotărârii atacate cu revizuire se întemeia pe concluzia că bunul imobil ar fi intrat în patrimoniul C. şi ca atare donaţia ar fi fost perfectă, iar revendicarea nu se putea solicita împotriva statului.
De asemenea, apelanții au invocat că s-a ignorat faptul că instanţa care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire au solicitat-o a avut în vedere sentința civilă nr. 1790 din 04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2008 (devenit ulterior nr. x/2/2013), prin care se admisese acțiunea în revendicare a C., având ca obiect același imobil, aceasta constituind baza motivării sentinței a cărei revizuire o solicită, dezbaterile determinante pentru soluția pronunțată fiind realizate în jurul problemei privind existenţa sau nu în patrimoniul C. a imobilului la momentul preluării acestuia de către stat, respectiv dacă donațiile şi-au produs sau nu efectul.
Au precizat apelanții că sentința civilă nr. 1790 din 04.10.2012 pronunțată în dosarul nr. x/3/2008, care a constituit fundament al sentinței civile a cărei revizuire au solicitat-o, a fost modificată în sensul respingerii acțiunii în revendicare promovată de intervenienta-intimată C. împotriva intimatului-pârât Municipiul București, cu argumentarea că intervenienta nu a avut niciodată în patrimoniul său bunul imobil, care face, în parte, și obiectul cauzei soluționate prin hotărârea atacată cu revizuire.
Or, instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire a reținut că bunul a intrat prin donație în patrimoniul C. , constatând în mod greșit că bunul s-ar afla în patrimoniul acestei intimate și a respins capătul de cerere privitor la ineficiența donației, iar prin soluția dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a constatat că niciodată bunul nu a fost în patrimoniul C., deci donația a fost ineficientă.
S-a susținut, totodată, că în dosarul înregistrat sub nr. x/3/2008*, inițial înregistrat sub nr. x/2005 (nr. nou x/3/2005), C. a formulat cerere de intervenție, iar ulterior formulării acțiunii inițiale, intervenienta C. a promovat acțiunea în revendicare în contradictoriu cu Municipiul București, în dosarul nr. x/3/2008 (devenit dosarul nr. x/2/2013, pe rolul Curții de Apel București), ca o confirmare a faptului că imobilul în litigiu nu a intrat în patrimoniul C., ci al statului, prin Decretul de naționalizare nr. 198/1948, de la autoarea lor, D.
În opinia revizuenților, C. nu a acceptat în mod legal donația. Astfel, actul de acceptare a donației nr. 26161/1946 nu a fost înregistrat la C., nu poartă nici numărul de înregistrare, nici data, nici ștampila acesteia, comparativ cu „actul de acceptare” din 16.03.1946, astfel că din cuprinsul acestuia nu rezultă la ce dată C. a acceptat donația, ultimul rând păstrând o zonă ce urma a fi completată, înaintea anului 1946, actul fiind nedatat, singura mențiune existând la începutul actului „spre neschimbare 09.aug.1946”. De asemenea, actul de acceptare nu a fost transcris, spre deosebire de actul din martie 1946 (donația din 1945).
La data de 04.02.2020, intimata-intervenientă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, intimata a arătat că sentinţa civilă a cărei revizuire se cere nu a fost întemeiată pe o hotărâre pronunţată în alt dosar, respectiv că, prin sentinţa revizuibilă, instanța nu a reținut că bunul a intrat prin donaţie în patrimoniul C., ci doar că C. deţine o speranţă legitimă în privinţa acestuia, astfel că decizia nr. 867 din 23.05.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2/2013* nu influenţează soluţia care s-ar putea da asupra cererii de revendicare formulate de revizuenţi în dosarul nr. x/3/2008*.
Prin decizia civilă nr. 395A din 09.06.2020, Curtea de Apel București- Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de revizuenții apelanți.
Pentru a statua astfel, instanța de apel a reținut că instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri de revizuire nu poate analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 322 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste text de lege, respectiv că legislaţia internă este conformă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în cauza Mitrea împotriva României, 26105/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.
Verificând încadrarea criticilor formulate de revizuenți în ipoteza reglementată de art. 322 pct. 5 teza a II-a Cod procedură civilă, instanța de apel a constatat că acest motiv de revizuire vizează situația în care s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, astfel că justificarea acestui caz de revizuire constă în faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanța, iar aceste modificări trebuie să influențeze hotărârea care s-a bazat pe acest material probator.
În speță, s-a constatat că, prin cererea inițială, înregistrată la data de 08.09.2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă sub nr. x/2005 (număr unic x/3/2005), reclamanta E. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună: – obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, respectiv corpurile V, X, Y şi Z cu terenul aferent, proprietatea având individualitatea în actul autentic nr. 26161/1946; – constatarea ineficienţei donaţiei făcute C. (care a intervenit ulterior în cauză în calitate de intervenient), a cărei ofertă a fost autentificată sub nr. 26161/1946 de Tribunalul Ilfov – Secţia Notariat, prin neaceptarea ofertei.
Prin sentinţa civilă nr. 113din 05.11.2014, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2008* – hotărârea care formează obiectul cererii de revizuire – acțiunea în revendicare s-a judecat în contradictoriu cu Statul în sens larg (nefiind contestat niciun moment faptul că la data sesizării instanței imobilul se afla în posesia sa), iar acțiunea în constatarea ineficienței donației prin prisma apărărilor formulate de donatară, care a avut calitatea de intervenientă. Ca o consecință a respingerii cererii de constatare a ineficienței donației făcute de autoarea reclamanților, D., în favoarea intervenientei C. (ceea ce înseamnă că a operat între cele două părți transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu), tribunalul a reținut, în argumentarea soluției de respingere a acțiunii în revendicare, că aceasta din urmă este cea care are o „speranță legitimă” de a redobândi bunul de la stat.
La momentul pronunțării acestei hotărâri judecătorești, la dosar se afla sentința civilă nr. 1790 din 04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2008. În acea cauză, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă sub nr. x/2003, C. a chemat în judecată, la rândul său, pe pârâții Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București – A.F.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să îi lase, în deplină proprietate și posesie, imobilul din București, compus din teren în suprafață de 4.144 m.p. și 4 corpuri de construcție, unul din titlurile de proprietate invocate fiind actul de donație autentificat sub nr. 26161/1946 de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat, completat cu actul de renunțare la uzufruct autentificat de același tribunal sub nr. 42825/1925, încheiate de D. În acel stadiu procesual acțiunea în revendicare a fost admisă în parte, fiind obligată pârâta Primăria Municipiului București să restituie reclamantei în deplină proprietate și posesie cea mai mare parte din imobil.
În concluzie, s-a constatat că s-au desfășurat în paralel două procese având ca obiect revendicarea de la Primăria Municipiului București a imobilului situat în Bucureşti, unul inițiat de către succesorii donatoarei, care au pretins că donația este ineficientă, iar celălalt inițiat de către donatară, care a invocat donația în favoarea sa, însă chestiunea privind eficiența sau nu a acestei liberalități a făcut obiectul prezentului litigiu.
Prin urmare, nu se poate susține că hotărârea a cărei revizuire se cere „s-a întemeiat” pe sentința civilă nr. 1790/2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2008, cu atât mai mult cu cât nici nu este menționată în considerentele hotărârii. Afirmația tribunalului din hotărârea a cărei revizuire se solicită, potrivit cărei intervenientul este cel care are o „speranță legitimă” de a redobândi bunul de la Stat, nu se sprijină din punct de vedere logic pe admiterea acțiunii în revendicare formulate de C. în celălalt litigiu, ci pe inexistența unui „bun” în patrimoniul succesorilor donatoarei D., ca urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea ineficienței donației, acestea fiind argumentele cu care debutează raționamentul ce a condus la respingerea acțiunii în revendicare și cărora le este subsecventă în ordine cronologică.
Pe de altă parte, dacă este adevărat că prin hotărârea finală din litigiul declanșat de C., și anume decizia civilă nr. 867/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2/2013* – invocată ca temei în cuprinsul cererii de revizuire – s-a menținut soluția de respingere a acțiunii în revendicare (pe considerentul decisiv că, nefiind urmată procedura de reparație reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 564/2004, reclamanta nu deține un „bun”), fiind astfel modificată, în sensul art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, sentința civilă nr. 1790/2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2008, în schimb nicăieri în cuprinsul acestei decizii nu s-a reținut, astfel cum susțin revizuenții-apelanți, că imobilul în litigiu nu ar fi intrat în patrimoniul C., ci al Statului, prin Decretul de naționalizare nr. 198/1948, de la autoarea acestora, D., cu consecința că donația nu și-ar fi produs efectul.
În realitate, printr-o altă hotărâre judecătorească pronunțată pe parcursul soluționării acelui litigiu respectiv decizia civilă nr. 292A din 04.06.2015 a Curții de Apel București, s-a stabilit că imobilul a fost preluat de Stat în baza Decretului nr. 198/1948, dar nu și că a fost preluat de la apelanții-revizuenți și, mai mult decât atât, această statuare nu implică o modificare a materialului probator pe care s-a sprijinit instanța ce a pronunțat hotărârea ce se solicită a fi revizuită, constatarea în discuţie fiind aceeași cu cea cuprinsă în sentința civilă nr. 1790/2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2008.
Faţă de aceste considerente, s-a constatat că în mod corect prima instanță a apreciat că nu sunt incidente cerințele motivului de revizuire invocat, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuţie de către revizuenți privind nelegalitatea soluției atacate.
Împotriva deciziei nr. 395A/2020, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs revizuenții A. şi B.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă, recurenții au arătat că, în speță, în mod eronat a fost a respinsă cererea de revizuire ca inadmisibilă, considerându-se că decizia civilă nr. 846/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu are nicio relevanță asupra sentinţei civile nr. 113/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, deși constatările şi dispoziţiile acestei hotărâri contrazic considerentele şi soluţia hotărârii a cărei revizuire se cere, iar eşafodajul juridic al hotărârii atacate s-a întemeiat pe concluzia că bunul imobil a intrat în patrimoniul C. şi, ca atare, donaţia a fost perfectă, iar revendicarea nu se putea solicita împotriva statului.
În opinia recurenților, instanța de apel a ignorat faptul că instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire o solicită a avut în vedere sentinţa civilă nr. 1790/2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti- Secţia a IV-a civilă, prin care se admisese acţiunea în revendicare formulată de către C., având ca obiect acelaşi imobil, aspect confirmat inclusiv de practicaua încheierii din 22.01.2014 în care se face vorbire de sentința nr. 1790/2012 a Tribunalului Bucureşti- Secţia a IV-a civilă.
Precizează recurenții, după prezentarea istoricului celor două litigii, că sentința nr.1790/2012 care a constituit fundament al sentinței a cărei revizuire se cere, a fost modificată în sensul respingerii acţiunii în revendicare promovată de intimata C. împotriva Municipiului Bucureşti, cu argumentarea că aceasta nu a avut niciodată în patrimoniul său bunul imobil, care face, în parte, şi obiectul cauzei de față; or, instanța care a pronunțat sentința ce face obiect al revizuirii a reţinut că bunul a intrat prin donație în patrimoniul C., astfel că sunt îndeplinite toate condițiile cumulative de admisibilitate, impuse de lege pentru admiterea revizuirii.
În opinia revizuenţilor, instanța fondului revizuibil a analizat cererea acestora, procedând la o interpretare formalistă, care exclude posibilitatea ineficienței, nelegalității ori a nulităţii de formă, procedând la o teoretizare inutilă privitor la revendicare şi indicând spețe din practica Curții Europene a Drepturilor Omului care nu au nici o tangență cu situaţia concretă, ignorând, totodată, că recurenţii au formulat revendicarea în contradictoriu cu Municipiul București, în patrimoniul căruia a intrat bunul imobil de la autoarea lor, doar pentru spațiile deţinute de acesta, iar nu cu chiriaşii dobânditori ai bunului imobil.
Apreciază edificator faptul această instanţă a avut în vedere la pronunţarea soluţiei „că intervenientul este cel care deţine în patrimoniul său o speranță legitimă deoarece este cel ce a făcut dovada existenței bunului în patrimoniul său la data preluării bunului de către stat”; or, hotărârea care a creat o asemenea convingere instanţei de fond a fost modificată, iar prin decizia nr.867/2017, soluţia de respingere a revendicării formulate de C., având drept obiect acelaşi imobil, a rămas irevocabilă.
De asemenea, arată că, în dosarul nr. x/2/2013*, dezbaterile determinante pentru soluția pronunțată au vizat problema existenței în patrimoniul C. a imobilului la momentul preluării acestuia de către stat, respectiv dacă donațiile și-au produs sau nu efectul. Ca atare, în opinia acestora, s-a dovedit faptul că imobilul ce a făcut obiectul ofertei de donație autentificată sub nr.26161/1946 nu a intrat niciodată în patrimoniul C., donația fiind ineficientă.
Arată recurenții că situaţia art.322 pct.5 teza a II -a din Codul de procedură civilă se referă la hotărâri ca acte de jurisdicție şi nu la simple acte administrative ori probatorii (situație în care ar fi putut fi incidente concluziile instanței de apel preluate din cauza Mitrea vs. România nr.26105/03.07.2008), astfel că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că trebuie analizat dacă au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanța.
Se mai susține că, în cazul revendicării, este de esența acțiunii să se stabilească subiectul de drept în patrimoniul căruia se află bunul ce face obiectul acțiunii. În speță, recurenții au formulat cererea în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Municipiul Bucureşti, iar instanţa ce a pronunţat hotărârea revizuibilă a concluzionat că nu poate fi soluţionată revendicarea dacă s-a respins capătul de cerere privind ineficiența donaţiei.
Or, admiţând cererea de intervenție a C., această instanță a conferit acesteia calitate procesuală pasivă în revendicarea promovată de revizuenți şi activă în revendicarea promovată de C., fără să mai verifice cum, când, de la cine şi în ce condiții a intrat bunul în patrimoniul Statului. Chiar dacă acestea sunt greșeli de judecată asupra unor aspecte ale cadrului procesual, în opinia recurenților, acestea au fost determinate de concluziile sentinței nr. 1790/2012 a Tribunalului București – Secţia a IV-a civilă prin care s-a admis revendicarea formulată de intimata C. împotriva Municipiului București, soluție pronunțată de același judecător care a pronunțat şi hotărârea revizuibilă şi care, evident nu se putea contrazice singur.
Se mai susţine că instanţa de apel a considerat eronat că sentinţa nr. 1790/2012 pronunțată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă modificată prin decizia nr. 867/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar fi fost determinantă în pronunţarea hotărârii revizuibile, ignorând concluziile instanței de fond revizuibil, potrivit cu care: „intervenientul este cel care deţine în patrimoniul său o speranţă legitimă deoarece este cel care a făcut dovada existenţei bunului în patrimoniul său la data preluării bunului de către stat.”
Astfel, s-a ignorat faptul că instanţa fondului revizuibil a avut în vedere o hotărâre care nu intrase în autoritate de lucru judecat, dar în care se acordase calitate procesuală activă în revendicare intimatei C. şi în care se arată: „Este lipsit de relevanță juridică faptul că bunul nu a intrat în patrimoniul C. …”.
Or, prin decizia nr.867/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a infirmat întreaga teorie ce a constituit eşafodaj juridic al hotărârii revizuibile, bazată pe sentinţa nr.1790/2012 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV- a civilă.
În opinia recurenților, în soluţionarea cererii de revizuire au fost preluate greşelile de judecată ale instanţelor care au pronunţat hotărârea revizuibilă şi deciziile din căile de atac, ignorându-se decizia nr.867/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv, au fost valorificate documentele incomplete, modificate ori fabricate pro causa de către intervenientă, omițându-se să se constate discordanțele rezultate din înscrisurile administrate, considerându-se sentinţa nr.1790/2012 a Tribunalului București un dat imuabil, obligatoriu de respectat erga omnes.
Astfel, faptul că bunul s-a naţionalizat de la D. în baza Decretului nr. 198/1948 şi faptul că aceasta era şi a rămas până în anul 1952 plătitoare de impozit nu a mai contat pentru nicio instanţă, respectiv, s-a ignorat că actul de acceptare a donaţiei nu făcea vorbire de condițiile donației, a fost dat în baza votului plenului din mai 1946, deşi oferta este din iunie 1946, iar autorizarea acceptării nu dădea acordul pentru habitație, ori uzufruct, ceea ce dovedeşte puterea determinantă a sentinţei nr.1790/2012 a Tribunalului București.
Astfel, chiar dacă în sentinţa nr.1790/2012 a Tribunalului București se reține ca C. a făcut dovada existenţei bunului în patrimoniul său la data preluării imobilului de către stat, s-a dovedit faptul că acest aspect a fost cu totul eronat, bunul nefiind preluat de către stat, de la C., ci de la D.
În opinia recurenților, instanţa de apel a insistat în eroarea în care s-au aflat pe parcursul proceselor majoritatea instanţelor anterioare, respectiv a refuzat să accepte că au existat două donaţii – respectiv, prima oferta de donaţie, autentificată sub nr.30366/1945, acceptată de Statul Roman la 18.08.1945 și de C. prin actul autentificat sub nr.11821/1946, transcris în registrul de transcripțiuni sub nr.27516/26.11.2947, notificată în condiţiile art.814 Cod civil la 22.03.1946 în scopul prevăzut de Aşezământul X. și a doua donaţie autentificată sub nr.26161.08.06.1946, care a cuprins doar bunuri imobile personale ale D. şi face obiectul litigiului prezent, prin care donatoarea a stabilit clauze şi condiţii, rezervându-şi dreptul de uzufruct viager pentru sine şi dreptul de habitație pentru familiile care locuiau în imobil, acceptarea fiind obligatoriu a se referi şi la acestea.
Se arată că această a doua donaţie nu şi-a produs efectele, fiind ineficientă, însă datorită soluţiei din sentinţa nr. 1790/2012 a Tribunalului București, instanţa care a pronunţat sentinţa revizuibilă nu a mai judecat practic niciun capăt de cerere, preluând concluziile din hotărârea menţionată, iar în revizuire, instanţa de apel a ajuns la concluzia că „a operat între cele două părți transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu”, deși este evident că modificarea sentinței nr.1790/2012 prin decizia nr.867/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conduce la respingerea cererii de intervenție a C. în hotărârea revizuibilă, cu consecința că s-ar constata că imobilul în litigiu, care a făcut obiectul ofertei de donaţie, nu a ieşit din patrimoniul D., de la care s-a naţionalizat în baza Decretului nr. 198/1948, aceasta având o speranţă legitimă în contradictoriu cu Statul Român, care a preluat bunul, fiind admisibilă revendicarea împotriva Statului Român prin Municipiul Bucureşti.
S-a mai susținut că instanța de apel, a înlăturat concluziile deciziei nr. 867/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, preferând să valorifice concluziile Curții de Apel București din acelaşi proces, pentru a justifica soluţia adoptată, deşi ultima decizie a fost invalidată în recurs, respectiv, a omis obiectul cererilor formulate de către părţile participante, recurenţii având în acel litigiu, calitatea de intervenienți accesorii (din etapa apelului).
Prin întâmpinarea formulată la data de 18.09.2020, intimata C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, intimata a susținut, în esenţă, că sentința atacată cu revizuire nu a fost dată în considerarea deciziei civile nr. 867/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci a analizat dacă sunt îndeplinite condițiile art. 480 din Codul civil, reţinând doar că C. deţine o speranţă legitimă, iar nu faptul că bunul a intrat prin donaţie în patrimoniul C.
Analizând recursul, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată următoarele:
Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă, având în vedere dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 potrivit cărora dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum şi faptul că revizuirea de faţă reprezintă o cale extraordinară de atac aferentă unei cereri de chemare în judecată ce a fost înregistrată anterior datei sus-menționate.
În cauză, cererea de revizuire a fost formulată împotriva sentinței civile nr. 113 din 05.02.2014 pronunţată de Tribunalul București-Secția a IV-a civilă, prin care a fost respinsă acțiunea formulată la data de 08.09.2005 de către autoarea revizuenților, E. și continuată de aceștia, în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului București și intervenienta C. având ca obiect obligarea pârâtei la a lăsa reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, respectiv corpurile X, V, Y și Z cu terenul aferent, constarea ineficienței donației a cărei ofertă a fost autentificată sub nr.26161/1946 de Tribunalul Ilfov, prin neacceptarea ofertei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea cererii de revizuire, revizuenții au invocat dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II a din Codul de procedură civilă susținând că soluția dispusă prin sentința supusă revizuirii a fost determinată de sentința civilă nr. 1790/2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, prin care a fost soluționată acțiunea în revendicarea aceluiași imobil formulată de intimata C. în contradictoriu cu Municipiul București, hotărâre care a fost desființată în căile de atac exercitate împotriva acesteia.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct.7 din Codul de procedură civilă, instanța de recurs constată, verificând cuprinsul cererii de recurs, că, recurenții nu au înțeles să sistematizeze argumentele care ar putea susține, în opinia acestora, incidența acestui motiv de nelegalitate.
Astfel, prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, pot fi valorificate ipoteze ce vizează fie absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, fie contradicții între considerentele expuse în justificarea raționamentului instanței, fie inserarea unor considerente care nu au nicio legătură cu pricina.
Or, în speță, recurenții nu tind la a evidenția vreuna dintre aceste ipoteze avute în vedere de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, ci, susțin cu ignorarea însușirii revizuirii de a fi o cale de atac de retractare, iar nu de reformare, o pretinsă omisiune a instanței de revizuire de a proceda la verificarea legalității dezlegărilor date de instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 113/2014 a Tribunalului București – Secţia a IV-a civilă în analiza argumentelor ce i-au fost supuse spre analiză prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de intervenție, respectiv, a probatoriilor administrate în cauză, așadar, o reevaluare a situației de fapt și de drept a cauzei.
Trebuie, de asemenea, observat că întinderea obligației de motivare a oricărei hotărâri judecătorești trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze.
Sub acest aspect, Înalta Curte, reține că, în ceea ce privește procedura de judecată a căii de atac a revizuirii, dispozițiile art. 326 alin. (3) din Codul de procedură civilă stabilesc că: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”.
Astfel, această dispoziție legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.
Prin urmare, în aplicarea acestei norme legale, soluționarea cererii de revizuire, presupune analiza prioritară a condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege pentru această cale extraordinară de atac, respectiv condițiile generale (premisa descrisă de art. 322 alin. 1 din Codul de procedură civilă), dar și cerințele speciale, expres presupuse de cazul de revizuire invocat dintre cele reglementate de art. 322 alin. (1) pct. 1-10 din Codul de procedură civilă – în speţă fiind vorba de ipoteza normativă de la art. 322 pct. 5 teza a II -a din Codul de procedură civilă – cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, acestea putând fi verificate doar în etapa procesuală subsecventă celei în care se constată admisibilitatea revizuirii, cu respectarea limitelor impuse de cazul de revizuire invocat.
Ca atare, în mod judicios, instanța de apel a apreciat, în conformitate cu prevederile art. 326 din Codul de procedură civilă că se impune analiza prioritară a cerințelor de admisibilitate a revizuirii, impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 teza a II a din Codul de procedură civilă.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte cerințele speciale impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 taza a II a din Codul de procedură civilă, se constată că acest motiv de revizuire are în vedere cazul în care hotărârea ulterior casată ori modificată a fost determinantă pentru pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere, în sensul că este necesar să se constate că a existat un raport de cauzalitate între cele două hotărâri constând în faptul că hotărârea casată sau modificată a avut un rol decisiv în pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se urmărește, ipoteză în care retractarea hotărârii atacate pe calea revizuirii este necesară atâta vreme cât nu mai există nicio legătură intrinsecă între cele două hotărâri, cea de-a doua fiind lipsită de temeiul și raționamentul care au stat la baza pronunțării sale, pierzându-și propria identitate și legitimitate de care se bucură hotărârile judecătorești.
Or, din evaluarea considerentelor deciziei recurate, se constată că acestea evidențiază, de o manieră logică, coerentă și amplu argumentată, motivele pentru care instanţa de apel a reţinut, în speță, în ceea ce priveşte hotărârea desființată invocată în susținerea cererii de revizuire, că aceasta nu a fost determinantă, din perspectivă probatorie, în adoptarea soluției dispuse prin hotărârea atacată cu revizuire, raționamentul judiciar expus în justificarea soluției adoptate reflectând particularitățile căii de atac deduse judecăţii şi cuprinzând aprecierea instanţei de apel, referitoare la condițiile de admisibilitate ale revizuirii incidente cazului de revizuire de care au înțeles să uzeze recurenții.
Cum, în cauză, pentru argumentele care vor fi dezvoltate pe larg în analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, aprecierea instanței de apel în sensul că această cerință de admisibilitate, care, potrivit legii procesuale trebuie analizată prioritar, nu este îndeplinită, este corectă, nu poate fi validată susținerea recurenților vizând omisiunea acestei instanțe de a proceda la o reevaluare a probatoriului și a temeiniciei pretențiilor deduse judecății prin cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție soluționate prin hotărârea atacată cu revizuire.
Aceasta întrucât, numai în ipoteza constatării îndeplinirii cumulative a cerințelor de admisibilitate a revizuirii, s-ar fi impus ca instanța învestită cu soluționarea acestei căi de atac să procedeze la reanalizarea fondului raportului juridic litigios, în limitele permise de lege.
Este de reţinut, totodată, că aprecierea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenți a caracterului determinant al hotărârii desființate ulterior pronunțării hotărârii atacate cu revizuire nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă:
Recurenții pretind că, în mod eronat, s-a apreciat prin decizia civilă recurată că hotărârea desființată pe care au invocat-o în justificarea cererii de revizuire nu a fost determinantă în adoptarea soluției dispuse prin hotărârea atacată cu revizuire, în opinia acestora, analiza realizată de instanța de apel, neavând a fi circumscrisă verificării unor modificări intervenite în materialul probator pe care s-a sprijinit soluția criticată în revizuire, ci, caracterul determinant s-ar deduce din interpretarea anumitor considerente înserate în cuprinsul celor două hotărâri, redate în cererea de recurs, respectiv ar deriva din elementele de fapt și de drept analizate prin hotărârea ce face obiect al revizuirii într-o manieră apreciată de aceștia a fi incompletă sau inadecvată, în ceea ce privește cererea de constatare a ineficacității donației și de revendicare sau din modalitatea în care a fost tranșată, în ambele litigii, calitatea procesuală activă și pasivă a părților litigante.
Analizând aceste susțineri, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II a din Codul de procedură civilă, revizuirea poate fi cerută în cazul casării sau a modificării hotărârii unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea supusă revizuirii.
Rezultă așadar, că pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza a II a din Codul de procedură civilă, trebuie să existe o hotărâre casată sau modificată, care să fi avut un rol determinant în pronunţarea hotărârii supuse revizuirii, adică să conducă la dispariţia suportului logico-juridic al acesteia din urmă.
Astfel, motivul de revizuire reglementat de pct. 5 teza a II-a al art. 322 din Codul de procedură civilă, vizează ipoteza în care soluția dată în hotărârea atacată cu revizuire este rezultatul valorificării unei hotărâri judecătorești ca mijloc de probă, mai exact a unor dezlegări jurisdicționale anterioare, înserate în cuprinsul considerentelor/dispozitivului unei hotărâri judecătorești, prin care sunt rezolvate chestiuni litigioase hotărâtoare în stabilirea situației de fapt a cauzei, și care, urmare a soluției de casare sau de modificare a acesteia, își pierd aptitudinea de a reflecta adevărul judiciar și de a constitui suport probatoriu în adoptarea hotărârii supuse revizuirii.
Spre deosebire de cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct.7 din Codul de procedură civilă care își are suportul logic în respectarea autorității de lucru judecat, revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă are drept justificare faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire, iar aceste modificări trebuie să influențeze hotărârea care s-a bazat pe acel material probator.
Cum acest caz de revizuire vizează pierderea suportului probator de care s-a bucurat hotărârea a cărei retractare se cere, din perspectiva cerinței de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă, aprecierea caracterului determinant al hotărârii desființate în adoptarea soluției dispuse prin hotărârea atacată cu revizuire presupune, așa cum corect s-a apreciat în speță, o verificare a raționamentului judiciar care a justificat adoptarea soluției din hotărârea atacată cu revizuire și decelarea probatoriului valorificat în adoptarea acestei soluții, întrucât numai într-o atare ipoteză, hotărârea desființată poate fi considerată ca având aptitudinea de a determina stabilirea unei alte situații de fapt în cauză.
Or, în speță, așa cum corect au reținut și instanțele de fond, deși cele două litigii soluționate prin hotărârea ce face obiect al revizuirii (sentința civilă nr. 113 din 05.11.2014 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/3/2008*) respectiv, prin sentința civilă nr. 1790 din 04.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV- a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/3/2008 (hotărâre anulată prin decizia civilă nr. 64A din 20.02.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, cauza fiind rejudecată și soluționată, ulterior, prin decizia nr. 705/A din 12.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 867 din 23.05.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția I civilă, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea principală precizată și completată, formulată de reclamanta C.), s-au desfășurat în paralel și au avut ca obiect revendicarea imobilului situat în București, chestiunea litigioasă vizând ineficacitatea donației a cărei ofertă a fost autentificată sub nr.26161/1946 de Tribunalul Ilfov, nu a constituit obiect al analizei în cauza soluționată prin decizia civilă nr. 867/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă.
Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 867/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a statuat asupra ineficacitații donației și nici nu s-au tranșat aspecte legate de titlul antecesoarei recurenților, şi respectiv de calitatea acestora de proprietari ai imobilului revendicat, la data preluării acestuia de către stat.
De altfel, prin decizia civilă nr. 946 din 20.04.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă, în litigiul soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 867/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat, în privința argumentelor revizuenților întemeiate pe ineficacitatea donației: „critica acestora conform căreia bunul nu ar fi ieșit în mod valabil din patrimoniul autoarei lor și deci, nu ar fi intrat după aceea în patrimoniul statului, nu poate fi valorificată în acest cadru procesual, în condițiile în care recurenții, din poziția lor de intervenienți accesorii, pot formula apărări respectiv critici care să sprijine demersul părții în favoarea căreia a intervenit”.
De asemenea, așa cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 113/2014 pronunţată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, soluția dată acțiunii în revendicarea imobilului formulată de autoarea recurenților, s-a întemeiat, în esență, pe următoarele argumente: imobilul revendicat se înscrie în sfera celor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că restituirea bunului revendicat este supusă procedurii acestei legi speciale, de care recurenții au uzat formulând notificare, respectiv s-a apreciat că, urmare a respingerii cererii având ca obiect ineficacitatea donației, aceștia nu au în patrimoniul lor un „bun”, în sensul Deciziei date în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/2008, imobilul revendicat aflându-se în patrimoniul statului și fiind supus doar procedurilor speciale ale Legii nr. 10/2001, cu consecința că aceștia nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, reprezentat de art. 480 din Codul civil.
Astfel, în raționamentul judiciar expus în motivarea sentinței civile nr. 113/2014 Tribunalul București- Secția a IV-a civilă nu a făcut nicio trimitere la dezlegările jurisdicționale anterioare inserate în sentința civilă nr. 1790/2012 a Tribunalului București- Secția a IV-a civilă, în sensul că nu și-a fundamentat soluția adoptată pe aspectul restituirii anterioare a imobilului către intimata intervenientă accesorie în favoarea Municipiului București – C. – și nici nu a analizat relevanța soluției adoptate prin sentința civilă nr. 1790/2012 a Tribunalului București, deși această hotărâre se afla la dosarul cauzei, ci s-a limitat la a constata că intervenienta urmărește într-un alt dosar readucerea bunului donat în patrimoniul său.
Or, premisa îndeplinirii cerinței de admisibilitate impusă de art. art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă, este aceea ca instanța învestită cu litigiul finalizat cu pronunțarea sentinței a cărei revizuire se cere nu numai să fi avut efectiv posibilitatea de a supune analizei sale hotărârea modificată sau casată, așa cum pretind recurenții, făcând trimitere la conținutul dezbaterilor purtate în speță, ci şi să o fi valorificat în expunerea raționamentul juridic cu prilejul deliberării şi pronunțării soluției a cărei retractare s-a solicitat, prin evidențierea sa drept mijloc de probă pe baza căruia să fi fost fundamentată hotărârea ce face obiect al revizuirii sau a constatărilor jurisdicționale din cuprinsul său.
În acest context factual, reiterarea în cererea de recurs, a aprecierii realizate de Tribunalul București, în considerentele sentinței civile nr. 113/2014, în sensul că intimata C., este cea care deține în patrimoniul său „o speranță legitimă”, deoarece este cea care „a făcut dovada existenței bunului în patrimoniul său la data preluării bunului de către stat”, nu are aptitudinea de a susține nelegalitatea deciziei recurate.
Astfel, stabilirea caracterului determinant al hotărârii desființate nu poate ignora considerentele care au justificat adoptarea soluției prin sentința atacată cu revizuire, modalitatea în care acestea au fost expuse și nici succesiunea logică în care au fost prezentate acestea, în argumentarea respingerii cererilor recurenților. Așa fiind, recurenții nu pot pretinde deducerea caracterului determinant al hotărârii desființate prin invocarea unor considerente care nu fac trimitere nici la hotărârea desființată și nici la raționamentul juridic expus cuprinsul acesteia.
Totodată, trimiterile recurenților la modalitatea în care, în speță, în hotărârea ce face obiect al revizuirii s-a tranșat asupra cadrului procesual subiectiv, nu fac decât să evidențieze lipsa de temei a argumentelor relative la caracterul determinant al hotărârii desființate, câtă vreme în considerentele acestei hotărâri nu se face nicio referire la calitatea intimatei C. de titular actual al dreptului de proprietate asupra bunului ce îi fusese restituit în natură, prin hotărâre judecătorească nedefinitivă, respectiv s-a reținut calitatea procesuală pasivă a Municipiului București.
De asemenea, raportat la cele anterior reliefate, recurenții revizuenți nu pot invoca în justificarea cererii lor de revizuire aspecte care, în opinia acestora, s-ar deduce, implicit, din modalitatea în care în cel de-al doilea litigiu, în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 1790/2012 a Tribunalului București, a fost stabilit cadrul procesual subiectiv și care, în speță, nu au fost valorificate, neregăsindu-se în raționamentul expus de instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 113/2014, expus în cele ce preced.
Câtă vreme, nici în cuprinsul hotărârii desființate și nici cuprinsul deciziei civile nr. 867/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu se regăsesc dezlegări de natura celor pretinse de revizuenți (vizând ineficacitatea donației sau preluarea imobilului revendicat de la autoarea recurenților) iar respingerea acțiunii în revendicare formulată de intimata C. nu a fost justificată de constatarea lipsei calității sale de donatar al imobilului revendicat, a specula asupra condițiilor în care s-au exercitat drepturile procesuale și apărările părților ori a fost înfăptuită judecata în litigiul în care au fost pronunțate aceste hotărâri judecătorești inclusiv în ceea ce privește stabilirea cadrului procesual subiectiv, așa cum propun revizuenții, echivalează cu a deschide acestora calea unei judecăți speculative şi discreționare.
O atare consecință ar fi însă de natură a nesocoti atât dispozițiile imperative ale art. 322 pct. teza a II-a din Codul de procedură civilă, cât și unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului, anume principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența CEDO, că nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o reexaminare a cauzei. Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, competența instanțelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat şi simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanțial și obligatoriu (Hotărârea din 11 aprilie 2017 în cauza Costache și alții împotriva României – Cererea nr. 30.474/03).
Totodată, recurenții susțin fără temei că hotărârea desființată, fiind pronunțată de același judecător, a influențat în mod hotărâtor soluția adoptată prin hotărârea ce face obiect al revizuirii, ignorând că, potrivit art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă, justificarea incidenței acestui motiv de revizuire nu poate fi realizată prin invocarea unei prezumții simple de natura celei la care se face trimitere în cererea de recurs, caracterul determinant al unei alte hotărâri judecătorești în adoptarea soluției dispuse prin hotărârea ce face obiect al revizuirii fiind imperios necesar să rezulte neîndoielnic, indubitabil, din expunerea silogismului judiciar care a fundamentat respectiva soluție.
Or, o atare situație premisă nu este incidentă în speță, așa cum s-a demonstrat în cele ce preced, faptul că în apărare intimata a înțeles să se prevaleze de această hotărâre ca act jurisdicțional neavând drept consecință considerarea acestuia ca fiind determinant, în lipsa valorificării acestuia de către instanța care a pronunțat hotărârea ce face obiect al revizuirii.
În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții au invocat, totodată, aprecierea eronată a caracterului determinant al sentinței civile nr. 1790/2012 a Tribunalului București, ca efect al pretinsei ignorări de către instanța de apel a statuărilor din decizia civilă nr. 867/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că raționamentul judiciar expus prin această decizie ar duce la respingerea cererii de intervenție formulată de intimata C. în dosarul nr. x/3/2008 al Tribunalului București.
Nici această critică nu poate fi validată, câtă vreme, așa cum corect a reținut instanța de apel, prin această ultimă hotărâre judecătorească acțiunea în revendicare formulată de intimata C. a fost apreciată ca nefondată, iar în justificarea acestei soluții s-a reținut, în esență, că această parte nu a urmat procedura specială instituită prin Legea nr. 10/2001, respectiv, s-a constatat că intimata nu deține un „bun actual” nefăcând dovada revenirii imobilului revendicat în patrimoniul său, anterior formulării revendicării, printr-o hotărâre care să îi fi recunoscut calitatea de proprietar și prin care să se fi dispus, în mod expres, restituirea bunului, iar nu pentru argumentele expuse de recurenți, care tind la a demonstra ineficacitatea donației.
În acest context, împrejurarea că, instanța de apel, în justificarea concluziei vizând lipsa caracterului determinant al sentinței civile nr. 1790/2012 a Tribunalului București a făcut trimitere și la considerentele deciziei civile nr. 292 A/2015 pronunțată de Curtea de Apel București, în aceeași pricină – hotărâre prin care s-a stabilit că preluarea imobilului în patrimoniul statului s-a realizat în temeiul Decretului nr.198/1948 – nu are valența unei denaturări a considerentelor care au fundamentat adoptarea soluției dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 867/2017, ci de a evidenția lipsa de temei a susținerilor revizuenților, în ceea ce privește caracterul determinant al hotărârii desființate invocată drept motiv de revizuire.
Se impune, de asemenea, a se observa că, reiterarea, prin cererea de recurs a argumentelor din cererea introductivă – vizând faptul că bunul revendicat a fost preluat, prin naționalizare, de la autoarea D., conform Decretului nr. 198/1948, respectiv că acest imobil, care a făcut obiectul actului de donație autentificat sub nr. 26161/1946, nu a intrat nu patrimoniul C., întrucât oferta de donație realizată de autoarea acestora nu a fost acceptată de către intimată – nu are aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei recurate întrucât aceste susțineri nu tind la a evidenția o ipoteză de aplicare eronată a dispozițiilor art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă.
Astfel, susținând o apreciere eronată a probatoriului cu referire la eficacitatea actului de donație, recurenții revizuenții solicită practic schimbarea raționamentului juridic al instanței care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire. Cu alte cuvinte, argumentele revizuenților dezvoltă o contraargumentație în raport de considerentele hotărârii definitive.
Or, admisibilitatea cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă, trebuie circumscrisă exclusiv condițiilor limitativ și expres prevăzute de această normă legală, atât în ceea ce privește motivul pentru care se poate exercita această cale de atac, cât și în ceea ce privește modul în care acesta poate fi probat, astfel că prin intermediul acestei căi de atac extraordinare de retractare, recurenții nu pot formula critici de netemeinicie și de nelegalitate împotriva hotărârii ce face obiect al revizuirii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 322 din Codul de procedură civilă, revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre definitivă datorită necunoaşterii de către instanță a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul, fără posibilitatea realizării altor verificări interesând fondul dreptului dedus judecății. Fiind o cale de retractare, și nu de cenzură judiciară, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele limitativ și riguros prevăzute de lege, întrucât legiuitorul nu a urmărit pe calea revizuirii să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță, pe motivul că s-a stabilit eronat situația de fapt ori s-a aplicat greșit legea sau pentru că au fost respinse cereri și probe, această cale de atac având drept scop îndreptarea unor erori de fapt, produse în judecata inițială din cauza necunoașterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situație să conducă la anularea hotărârii contrare legii.
Cum funcţia revizuirii nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor definitive în afara condiţiilor strict reglementate procedural, hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu poate fi criticată în raport de materialul dosarului existent la data pronunțării respectivei hotărâri, așa cum pretind, în speță, recurenții. Dacă s-ar admite această interpretare ar rezulta că stabilitatea juridică şi puterea de lucru judecat ar rămâne fără niciun fel de eficienţă, ceea ce este incompatibil cu principiile unui stat de drept.
De asemenea, contrar susținerilor din recurs, care converg spre a evidenția o greșită stabilire a situației de fapt prin decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a analizat fondul raportului juridic litigios dedus judecății în dosarul nr. x/3/2005 al Tribunalului București, ci s-a limitat la a prezenta istoricul litigiilor derulate și soluțiile pronunțate de instanțele învestite cu soluționarea cererii autoarei recurenților, respectiv, la verificarea condițiilor de admisibilitate impuse de lege pentru admiterea revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă, prin raportare la raționamentul expus de tribunal în fundamentarea soluției adoptate prin sentința civilă nr. 113/2014, analiza realizată fiind circumscrisă cauzei juridice a revizuirii și conformă limitelor stabilite de art. 326 din Codul de procedură civilă în această materie.
În acest context, împrejurarea că, urmare a analizării inclusiv a considerentelor care au fundamentat adoptarea soluției dispuse de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 867/2017, instanța de apel a concluzionat că, în speță, sentința civilă nr. 1790/2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, nu a avut relevanța probatorie susținută de recurenți, nu face incidentă o ipoteză de aplicare eronată a normelor legale incidente în speță, recurenții neavând îndreptățirea de a solicita anularea sentinței civile nr. 113/2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă pentru motive care ar presupune reluarea judecății şi stabilirea unei alte situații de fapt sau de drept pentru că s-ar încălca astfel principiul securităţii raporturilor juridice potrivit cu care o hotărâre definitivă nu mai poate fi pusă în discuție în afara căilor extraordinare de atac stabilite de lege şi s-ar crea căi de atac care nu sunt prevăzute de lege.
Or, dispozițiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituție impun concluzia că instanţele de judecată nu au posibilitatea de a aprecia ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi netemeinică sau nelegală, ci au obligația de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condițiilor impuse de lege, inclusiv, cele referitoare la formularea cererilor pentru anumite motive.
Inclusiv din perspectivă convențională, soluția adoptată este corectă. În acest sens, deși este real că circumstanțele factuale analizate de CEDO în cauza Mitrea împotriva României nu sunt similare speței de față, principiile care se desprind din analiza de ansamblu a acestei jurisprudențe nu pot fi ignorate de către instanțele naționale.
Înalta Curte de Casație și Justiție reține că hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante. În consecință, jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.
Or, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat constant că art. 6 din Convenție nu garantează dreptul la redeschiderea unei proceduri şi nu se aplică unei proceduri de examinare a unei cereri de revizuire a unui proces civil, dacă această cerere este declarată inadmisibilă, respectiv că simplul fapt că există două puncte de vedere asupra unui subiect, nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză (a se vedea, de exemplu, hotărârile pronunțate în cauza Ostace c. României, cauza Stanca Popescu c. României).
Față de cele expuse, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispozițiilor art. 322 pct. 5 teza a II-a din Codul de procedură civilă, iar argumentele invocate de recurenți nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct.7 și 9 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții revizuenți.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
