Articol incident: C. proc. civ., art. 509 alin. (1) pct. 8, alin. (2)
Pentru incidenţa motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este necesar ca, în dosare diferite, în care există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, să fi fost pronunţate hotărâri definitive potrivnice, iar în al doilea dosar să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa de judecată să fi omis să se pronunţe asupra ei.
În cazul în care hotărârile sunt pronunţate în acelaşi dosar, aflat în diferite faze procesuale, calea extraordinară de atac a revizuirii nu poate fi primită, fiind nesocotită premisa ca cererile să se fi judecat separat, cu neobservarea existenţei unei autorităţi de lucru judecat. În cadrul aceluiaşi proces nu se poate pretinde că au fost pronunţate hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă în diferite faze sau cicluri procesuale, soluţiile pot fi diferite de cele anterioare, în final, o singură hotărâre pune capăt judecăţii. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 438 din 18 februarie 2020
1. Prin cererea înregistrată la data de 9 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/3/2017, contestatoarea A. a formulat în contradictoriu cu intimata B. S.A. contestaţie împotriva deciziei de concediere nr. 125 din 27 aprilie 2017, solicitând să se constate nelegalitatea şi netemeinicia acesteia, reintegrarea sa în postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor salariale aferente perioadei cuprinse între data concedierii, 28 aprilie 2017, şi până la data reintegrării efective, precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu, constând în onorariu de avocat.
2. Prin sentinţa civilă nr. 5931 din 13 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2017, s-a admis excepţia lipsei de interes a contestaţiei şi s-a respins contestaţia formulată de contestatoarea A. în contradictoriu cu intimata B. S.A. ca lipsită de interes, contestatoarea fiind obligată la plata către intimată a sumei de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat parţial).
3. Prin decizia civilă nr. 3476 din 19 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelanta-contestatoare A. împotriva sentinţei civile nr. 5931 din data de 13 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii.
4. În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1531 din 19 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017*, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.
5. Prin decizia civilă nr. 4531 din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr.1531 din 19 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a obligat apelanta să plătească intimatei cheltuieli de judecată în cuantum de 5.000 lei, reprezentând onorariu avocaţial redus.
6. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/3/2017*, la 3 mai 2019, pârâta B. S.A., în contradictoriu cu reclamanta A., a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1531 din 19 martie 2019, în sensul admiterii capătului de cerere privind cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă.
7. Prin sentinţa civilă nr. 3423 din data de 11 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis cererea şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1531 din 19 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/3/2017*, în sensul că a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000 lei, reprezentând onorariu avocaţial redus.
8. Prin decizia civilă nr. 4532 din 16 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017*/a1, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile declarate de apelata-reclamantă A. şi apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3423 din 11 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2017*.
9. La 13 ianuarie 2020, reclamanta A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 4531 din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/3/2017*.
Totodată, a reiterat şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 513 şi art. 508 C. proc. civ., art. 208-216 din Legea nr. 62/2011, art. 229 alin. 2 C. Muncii, art. 275 C. Muncii şi art. 483 alin. 2 C. proc. civ., faţă de care Înalta Curte urmează a se pronunţa în dosarul asociat x/1/2020/a1.
În motivarea cererii de revizuire, revizuenta-reclamantă A. a susţinut că cele două hotărâri, respectiv decizia civilă nr. 4531 din 16 octombrie 2019 şi decizia civilă nr. 3476 din 19 septembrie 2018, definitive, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti asupra aceluiaşi litigiu, având aceleaşi părţi, obiect şi cauză conţin dispoziţii potrivnice, motiv pentru care solicită revizuirea hotărârii în temeiul art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.
Totodată, petenta a menţionat că prezenta cauză dedusă judecăţii, având ca obiect contestaţie împotriva unei decizii de concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului în dosarele nr. x/3/2017 şi nr. x/3/2017*, este consecinţa exclusivă a nepunerii în executare, în mod real, de către angajator a sentinţei civile nr. 7654/05.09.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/3/2016, având ca obiect tot contestaţie împotriva unei decizii de concediere, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, decizia de concediere atacată în dosarul nr. x/3/2017 fiind emisă de către angajator cu câteva zile înaintea soluţionării apelului pe care angajatorul îl declarase împotriva sentinţei civile nr. 7654/05.09.2016 în dosarul nr. x/3/2016, sentinţă definitivă şi executorie de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. Muncii.
Astfel, a arătat că, ulterior pronunţării de către Curtea de Apel Bucureşti a deciziei civile nr. 3388 din 31 mai 2017, în dosarul nr. x/3/2016, angajatorul a invocat în dosarul nr. x/3/2017 puterea lucrului judecat a acestei hotărâri.
În acest sens, a susţinut că instanţele de judecată, până la proba contrarie, aveau obligaţia să prezume buna-credinţă a angajatorului, legea fiind confuză, contradictorie şi interpretabilă, incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă şi cu regulile speciale aplicabile litigiilor de muncă, permiţând angajatorului să invoce prevederi legale care nu erau în niciun caz incidente speţei, prin omiterea cu intenţie şi rea-credinţă a prezentării unor înscrisuri doveditoare care au fost solicitate de către instanţe/salariat pe parcursul judecăţii, şi pe ”strecurarea” în permanenţă a dubiului şi a îndoielii cu privire la susţinerile revizuentei, doar prin afirmaţii nedovedite.
Astfel, în contextul aplicării în cadrul unui litigiu de muncă a principiului ”in dubio pro reo” din dreptul penal, au fost generate consecinţe grav vătămătoare pentru salariat, căruia, practic, i s-au anulat toate drepturile care rezidă din calitatea sa de salariat.
Autoarea cererii a arătat că, în orice proces, atât în dreptul civil, cât şi în dreptul penal, este consacrată regula ”actori incumbit probatio”, potrivit căreia cel care face o afirmaţie trebuie să o dovedească, această regulă fiind în corelaţie strânsă cu regula ”eius incumbit probatio qui dicit, non qui negat”, potrivit căreia proba incumbă celui care pretinde ceva, nu celui care neagă.
Or, în litigiile de muncă, din punct de vedere al sarcinii probelor, în cazul acţiunii împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, acţiune introdusă numai de salariat, care în această situaţie are calitatea de reclamant, sarcina probei revine, prin lege, angajatorului-pârât potrivit art. 272 C. muncii.
Cu toate acestea, în practică, în cadrul procedurii de soluţionare a conflictelor de muncă, nu se ţine cont de această particularitate care este determinantă în aprecierea probelor şi, în consecinţă, din punct de vedere al pronunţării soluţiei în cazul litigiilor de muncă, având ca obiect contestaţie împotriva deciziei de concediere, în condiţiile art. 275 C. Muncii, dispoziţiile Titlului XII – Jurisdicţia muncii se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, potrivit art. 278 alin. 1 C. Muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de Codul Muncii, cu dispoziţiile legislaţiei civile, regulile speciale de procedură prevăzute de legislaţia muncii fiind, în fapt, completate cu reguli de procedură incompatibile cu specificul raporturilor de muncă.
Cu privire la procedura de soluţionare a litigiilor de muncă, după judecata fondului, judecată în urma căreia, potrivit art. 274 C. Muncii, se pronunţă o hotărâre definitivă şi executorie de drept, a menţionat că este una contradictorie şi interpretabilă, existând paralelism de dispoziţii legale în ceea ce priveşte jurisdicţia muncii.
Or, materia dreptului muncii, prin specificul raporturilor de muncă, se bazează pe reguli speciale de procedură în soluţionarea litigiilor de muncă, consecinţa faptului că raporturile de muncă au particularităţi cărora nu le pot fi aplicabile prevederile dreptului comun, particularităţi care determină ca aceste raporturi să facă obiectul unei legi organice care să le reglementeze, Codul Muncii reglementând inclusiv jurisdicţia muncii şi regulile speciale de procedură aplicabile.
De o deosebită importanţă, în legătură cu particularităţile raporturilor de muncă, este faptul că acestea au la bază contractul individual de muncă, un contract care se deosebeşte fundamental de contractul civil în ceea ce priveşte poziţia juridică în care se găsesc părţile în acest contract. Astfel, în contractul civil părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică, în timp ce contractul individual de muncă este un contract în care angajatorul este pe poziţie de autoritate faţă de salariat prin însăşi definiţia contractului individual de muncă dată de dispoziţiile art. 10 C. Muncii, potrivit cărora, ”contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”.
În concluzie, a susţinut că, deşi salariatul trebuie protejat de legislaţia muncii şi de Constituţia României, în condiţiile legislaţiei actuale, în ceea ce priveşte jurisdicţia muncii şi procedura referitoare la soluţionarea litigiilor de muncă, salariatul nu numai că este partea slabă în cadrul contractului individual de muncă, dar este şi discriminat de dispoziţiile legale care prevăd, pe de o parte, încheierea, executarea şi încetarea contractului individual de muncă potrivit Codului Muncii şi a legislaţiei muncii, iar, pe de altă parte, procedura de judecată pentru soluţionarea litigiilor de muncă conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, dispoziţii care nu sunt totdeauna compatibile şi aplicabile specificului raporturilor de muncă.
Petenta a subliniat că, în Codul Muncii, lege organică care guvernează raporturile de muncă, este prevăzut la art. 274 că ”hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept”, fapt care nu reiese explicit şi nu este precizat clar în hotărârile pronunţate de către instanţele de fond ale Tribunalului Bucureşti, motiv pentru care aceste hotărâri încalcă dispoziţiile legale ale Codului Muncii, fiind contrare literei şi spiritului legii.
Totodată, a susţinut că speţa dedusă judecăţii, ce formează obiectul dosarului nr. x/3/2017, nu a fost judecată pe fond de către instanţe, nici măcar în rejudecare, în dosarul nr. x/3/2017*, având în vedere că speţei, care are ca obiect contestaţie decizie de concediere, i s-au aplicat în mod exclusiv doar prevederi şi excepţii aplicabile litigiului civil.
În consecinţă, instanţele aveau obligaţia să supună discuţiei părţilor, ca în orice proces civil, toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, conform art. 14 alin. 5 C. proc. civ., având, de asemenea, obligaţia să judece în primul rând fondul, potrivit regulilor speciale de procedură aplicabile în soluţionarea conflictelor de muncă, reguli care impun imperativ cel puţin celeritate şi sarcina răsturnată a probei.
Suprimarea pentru litigiile de muncă a căii extraordinare de atac a recursului, care potrivit art. 483 alin. 3 C. proc. civ., „supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile” şi înlocuirea unei căi extraordinare de atac cu una ordinară în care una dintre părţi stabileşte limitele în care instanţa de apel rejudecă fondul, potrivit art. 477 alin. 1 C. proc. civ., raportat la durata soluţionării litigiului dintre părţi, conduc, fără echivoc, la concluzia că celelalte căi de atac, calea revizuirii şi cea a contestaţiei în anulare sunt inutil de exercitat, atâta vreme cât procedura de judecată a acestora este una contradictorie, bazată exclusiv pe condiţia exercitării în prealabil a recursului, fapt care se opune dispoziţiilor constituţionale.
De asemenea, a menţionat că, în cadrul procedurii de judecată a căilor extraordinare de atac, se mai ridică şi problema competenţei instanţei de judecată.
Astfel, în cazul litigiilor de muncă, în cadrul recursului nu este permisă discutarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, problemele susceptibile a fi analizate de instanţă fiind cele de drept şi numai dacă se încadrează în motivele indicate în mod expres şi limitativ de lege.
Or, în cazul de faţă, revizuirea şi contestaţia în anulare, căi extraordinare de atac care condiţionează exercitarea recursului în prealabil exercitării acestor două căi de atac, sunt judecate chiar de către instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă, fapt ce contravine principiului dublului grad de jurisdicţie.
Mai mult, în cazul cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., legea prevede la art. 513 alin. 4 din acelaşi Cod , că, ”dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat”, ceea ce înseamnă că o instanţă de apel va trimite spre rejudecare cauza altei instanţe de apel, încălcându-se astfel principiul organizării justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie.
Revizuenta menţionează, în esenţă, că, în prezentul dosar x/3/2017, între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi având aceeaşi cauză, instanţa de fond a admis excepţia lipsei de interes a contestaţiei salariatului în baza puterii lucrului judecat în decizia civilă nr. 3388 din 31 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/3/2016, favorabilă angajatorului, dar tot instanţa de fond nu consideră obligatorie dezlegarea dată tot printr-o hotărâre definitivă de Curtea de Apel Bucureşti între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi având aceeaşi cauză, de această dată hotărârea fiind favorabilă salariatului.
În şedinţa publică din 18 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepţia litispendenţei, pentru motivele consemnate în practicaua prezentei decizii.
Examinând cererea de revizuire formulată în cauză, prin prisma motivului de revizuire şi a argumentelor invocate de revizuentă, Înalta Curte reţine următoarele:
Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare, care se poate exercita în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege (art. 509-513 C. proc. civ.).
Potrivit art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., „revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”, iar conform art. 509 alin. 2 din acelaşi act normativ, „pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul”.
Motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. are ca finalitate protejarea autorităţii de lucru judecat decurgând din hotărâri judecătoreşti rămase definitive.
Pentru incidenţa acestui motiv de revizuire este necesar ca, în dosare diferite, în care există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, să fi fost pronunţate hotărâri definitive potrivnice, iar în al doilea dosar să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa de judecată să fi omis să se pronunţe asupra ei.
Astfel, pentru a se dispune anularea ultimei hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat decurgând dintr-o hotărâre pronunţată anterior este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor anterior evocate.
Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că cele două decizii pretins a fi contradictorii nu au fost pronunţate în cauze/dosare diferite, ci în aceeaşi cauză, în cicluri procesuale diferite ale aceluiaşi litigiu.
Aşadar, decizia civilă nr. 4531 din 16 octombrie 2019 a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată în dosarul nr. x/3/2017* în cel de al doilea ciclu procesual, iar decizia civilă nr. 3476 din 19 septembrie 2018 a fost pronunţată în primul ciclu procesual al aceluiaşi litigiu.
Cea dintâi hotărâre pronunţată nu poate constitui un reper pentru analiza contrarietăţii cerută de cazul de revizuire ce constituie obiect al cercetării în prezenta cauză, pentru simplul fapt că a fost pronunţată în acelaşi dosar cu ultima hotărâre, cea a cărei revizuire se solicită.
În cazul în care hotărârile sunt pronunţate în acelaşi dosar, aflat în diferite faze procesuale, calea extraordinară de atac a revizuirii nu poate fi primită, fiind nesocotită premisa ca cererile să se fi judecat separat, cu neobservarea existenţei unei autorităţi de lucru judecat. În cadrul aceluiaşi proces nu se poate pretinde că au fost pronunţate hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă în diferite faze sau cicluri procesuale soluţiile pot fi diferite de cele anterioare, în final, o singură hotărâre pune capăt judecăţii.
Pentru aceste motive, constatând că nu este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată în cauză.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
