Articole incidente: C. proc. civ., art. 438, art. 439 | C. civ., art. 2267, art. 2272
Potrivit dispozițiilor art. 439 C. proc. civ., tranzacția va fi încheiată în formă scrisă și va alcătui dispozitivul hotărârii.
Pentru a fi aptă să ducă la finalizarea litigiului, în condiţiile art. 438 şi urm. C. proc. civ., tranzacţia nu se poate deduce prin interpretarea probelor cauzei, ci reprezintă un contract a cărui probă este impusă de forma scrisă, astfel cum impun art. 2267 şi art. 2272 C. civ. şi care, sub această formă, trebuie înfățișat instanţei de judecată, în condiţiile art. 439 C. proc. civ.
Împrejurarea că părţile au consimţit o anumită formulă de plată a despăgubirii şi a penalităţilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, chiar urmată de executare pe parcursul apelului, nu reprezintă, în lipsa unor manifestări procesuale cu caracter explicit, desistarea apelantei cu privire la calea de atac sau lipsa interesului promovării acesteia, ci cel mult o conformare la puterea executorie a actelor judecăţii, sub rezerva controlului judiciar al hotărârii.
Prin urmare, în aceste circumstanțe, instanța de apel nu putea lua act de stingerea litigiului prin tranzacție. – I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1042 din 17 iunie 2020
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 08.11.2016, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A. şi pe intervenientul forţat E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului fiului său, F., precum şi a sumei de 17.453,23 lei, cu titlu de daune materiale, să oblige pârâta la plata sumei de 200.000 euro către B., cu titlu de daune morale, ca urmare a decesului fiului său, F., dar şi să oblige pârâta la plata către reclamanta C. a sumei de 250.000 euro, dintre care 150.000 euro reprezintă daune morale, ca urmare a vătămării corporale, iar 100.000 euro reprezintă daune morale, ca urmare a decesului fratelui său, F., precum şi la plata către această din urmă reclamantă a sumei de 433,44 lei, cu titlu de daune materiale.
Reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor în procent de 0,2% pe zi de întârziere, de la data înregistrării cererii de despăgubire, 09.06.2016, până la plata efectivă a despăgubirilor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
2. Prin sentinţa civilă nr. 720/11.04.2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să-i plătească reclamantului A. echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data plăţii a sumei de 90.000 euro, cu titlu de daune morale şi 16.580,26 lei, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta să-i plătească reclamantei B. echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data plăţii a sumei de 90.000 euro, cu titlu de daune morale, iar reclamantei C., echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data plăţii a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale ca urmare a decesului fratelui său, F., precum şi echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale ca urmare a leziunilor suferite în urma evenimentului rutier din data de 21.12.2015 şi 433,44 lei, cu titlu de daune materiale.
A mai obligat pârâta la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pe zi, aplicate asupra sumelor de mai sus, începând cu data de 09.09.2016 şi până la plata integrală a acestora, a respins restul pretenţiilor, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta S.C. D. S.A. care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 668/21.11.2017 a Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.
4. Recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, prin decizia nr. 3992/15.11.2018, decizia atacată fiind casată, iar cauza, trimisă, spre rejudecare, instanţei de apel.
Prin dezlegările de drept cu caracter obligatoriu pentru instanţa care a rejudecat cauza după casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, întrucât despăgubirile se vor fi stabilit ca urmare a unui demers judiciar, conform art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirile sunt datorate, iar penalităţile încep să curgă de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea definitivă de obligare la plată. Aceasta, întrucât, până la data stabilirii cu caracter cert şi lichid a despăgubirii prin hotărâre definitivă, despăgubirile nu pot începe să curgă.
5. În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 194/02.04.2019, prin care a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata integrală a acestora. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
6. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs A., B. şi C., solicitând casarea sa.
În motivare, recurenţii au prezentat parcursul procesual al cauzei şi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.
Recurenţii au apreciat, printr-o primă critică de nelegalitate, că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece, fiind cuantificate numai penalităţile aplicabile daunelor materiale, pentru stabilirea timbrajului, este evident că limitele rejudecării trebuiau limitate, corespunzător, la penalităţile aplicabile despăgubirilor având acest caracter. Pentru aceste concluzii, recurenţii s-au sprijinit pe dezlegările date în decizia nr. 28 din 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, în vederea unificării jurisprudenţei, a stabilit că explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii, prin urmare instanţa de apel era ţinută, conform principiului disponibilităţii, să rejudece cauza numai în aceste limite.
Mai mult decât atât, instanţa de apel trebuia să admită excepţia insuficientei timbrări şi să constate că, în limita sumei contestate şi timbrate, penalităţile acordate de prima instanţă ca accesoriu al daunelor morale au dobândit caracter cert, lichid şi exigibil la data pronunţării deciziei din apel în primul ciclu procesual, respectiv, la 21.11.2017. Sub un alt aspect, recurenţii au arătat că prin decizia de casare, având în vedere considerentele care au impus casarea primei decizii de apel, decizia nr.688/ 21.11.2017 a fost casată numai parţial, doar cu privire la data la care penalităţile sunt datorate la debitul principal. Pe cale de consecinţă, cuantumul despăgubirii stabilit prin sentinţa pronunțată în cauză a rămas nemodificat şi a îmbrăcat caracter definitiv la data soluţionării apelului în primul ciclu procesual, la 21.11.2017.
De aceea, pe baza acestor repere, rejudecarea după casare trebuia limitată numai la stabilirea penalităţilor aplicabile daunelor materiale, restul dezlegărilor fiind consolidate cu caracter definitiv.
Un alt motiv de recurs se referă la lipsa unor analize relevante şi la aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, în condiţiile în care, prin obligaţia de evocare a fondului, în rejudecarea cauzei instanţa de apel avea obligaţia să se raporteze şi să analizeze cauza sub toate aspectele, în limitele casării. Astfel, instanţa de apel avea obligația să analizeze probele cauzei, respectiv corespondenţa părţilor, şi să constate că litigiul dintre părţi s-a stins prin tranzacţie, plata debitului fiind eșalonată în trei rate. În aceste condiții şi să valorifice această excepţie privind finalizarea litigiului prin tranzacţie.
Deşi corespondenţa părţilor a fost prezentată instanţei şi a acoperit condiţia formei sale scrise ca expresie a unei oferte acceptate de reclamanți, astfel cum rezultă din schimbul de e-mailuri dintre părţi, instanța de apel nu a dat acestei împrejurări semnificaţie în condiţiile în care nu a valorificat tranzacţia intervenită în litigiu.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborate cu cele ale art. 486 alin. (3) C.proc.civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea excepţiei, intimata a precizat că recurenţii nu au formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi că au invocat în mod formal motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., sens în care a făcut trimitere la jurisprudenţa pe care o consideră relevantă.
În ceea ce priveşte fondul căii de atac, intimata a considerat că recursul este nefondat faţă de faptul că instanţa de prim control judiciar a respectat limitele judecăţii impuse prin decizia de casare, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 501 C.proc.civ. îTotodată, intimata a precizat că aserţiunile recurenţilor privitoare la tranzacţie nu pot fi primite, întrucât procedura de executare silită împotriva sa a fost demarată anterior pronunţării deciziei de casare, iar soluţia ce se va pronunţa în recurs ar putea fi de natură să o determine să solicite întoarcerea executării silite.
7. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C.proc.civ.
Prin încheierea din 13.11.2019 a fost analizat raportul întocmit în cauză şi a fost dispusă comunicarea acestuia, potrivit art. 493 alin. (4) C.proc.civ.
Prin încheierea din 22.01.2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. D. S.A. şi a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, iar în raport cu art. 493 alin. (7) C.proc.civ. a fost stabilit termen de judecată în şedinţă publică.
8. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Un prim motiv de recurs a vizat depăşirea limitelor rejudecării în apel, limite determinate atât prin decizia nr. 3992/15.11.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de modalitatea în care apelanta şi-a cuantificat şi timbrat pretenţiile contestate în rejudecarea cauzei, după casare.
În aceste sens, recurenţii au susţinut, pe de-o parte, că apelul trebuia timbrat în limitele despăgubirii contestate, iar instanţa de apel trebuia să sancționeze apelul cu anularea parţială, întrucât acesta nu a fost timbrat cu privire la penalităţile calculate la cuantumul daunelor morale, iar, pe de altă parte, cuantificarea numai a penalităţilor corespunzătoare despăgubirilor materiale semnifică o restrângere a apelului doar la acestea.
În realitate, deşi recurenţii pretind greşita aplicare a normelor de drept material, se invocă încălcarea unor norme de drept procesual, criticile urmând a fi reîncadrate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Ca efect al casării dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la decizia civilă nr. 668/21.11.2017 a Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, potrivit art. 497 şi art. 501 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., apelul trebuia rejudecat cu respectarea unei duble limitări: prima, prevăzută de art. 477 C. proc. civ., a doua, în limitele casării.
Or, din examenul cererii motivate de apel rezultă că apelanta S.C. D. S.A. a declarat apel împotriva dezlegărilor primei instanţe privind stabilirea despăgubirii şi data la care penalităţile sunt aplicate la despăgubirea stabilită, însumând global o reparaţie a prejudiciului moral şi material.
Prin decizia nr. 3992/15.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, casând decizia pronunţată în apel, a statuat exclusiv asupra motivului de nelegalitate determinat de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în sensul că în cauză despăgubirile sunt stabilite şi datorate de asigurător la data soluţionării cauzei prin hotărâre definitivă, dată începând cu care obligaţia de plată este purtătoare de penalități calculate la suma stabilită cu acest titlu, fără a se distinge după cum despăgubirea este acordată pentru prejudiciile morale sau pentru cele materiale încercate de reclamanţi.
Casarea deciziei în recurs nu a fost totală, ci, potrivit limitelor trasate prin hotărârea instanţei de recurs, a limitat rejudecarea apelului „sub aspectul capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere”, restul chestiunilor dezlegate în primul ciclu procesual excedând sfera rejudecării.
De asemenea, între chestiunile de drept hotărâte în primul ciclu procesual de instanţa de apel, rămase neatacate şi necenzurate de instanța de control judiciar, se regăseşte dispoziţia prin care se constată caracterul netimbrabil al apelului declarat de Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A., chestiune care se consolidează cu autoritate de lucru judecat, aşa cum rezultă din interpretarea art. 430 C. proc. civ.
În aceste condiţii, în rejudecarea după casare a apelului aceleiaşi părţi, instanţa de apel avea obligaţia de conformare la aceste statuări şi nu putea repune în discuţie chestiunea caracterului timbrabil al apelului, deoarece aceasta fusese deja tranşată.
Reconsiderarea problemei timbrajului în al doilea ciclu procesual, greşită fiind, prin raportare la autoritatea de lucru judecat şi la limitele rejudecării, nu se poate repercuta asupra procesului în sensurile prefigurate de recurenți.
De aceea, motivul de recurs prin care reclamanţii tind să repună în dezbatere o chestiune impusă cu autoritate de lucru judecat nu poate fi primit, atâta vreme cât lucrul anterior judecat se opune atât părţilor, cât şi instanţei, în mod absolut.
Nici împrejurarea că instanţa de apel a solicitat apelantei evaluarea câtimii penalităţilor de întârziere contestate în vederea stabilirii obligaţiei de timbrare a apelantei, iar aceasta a timbrat apelul numai pentru penalităţile calculate la despăgubirile aferente prejudiciului material, nu are semnificaţia restrângerii voluntare a limitelor apelului. Aceasta deoarece, în contextul în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că apelul nu este supus timbrării, iar plata unei taxe pretins insuficiente cu acest titlu nu produce consecinţe procesuale, orice restrângere a obiectului apelului nu poate fi dedusă din aceste împrejurări.
Un al doilea motiv de recurs vizează greşita aplicare a legii de către instanţa care a soluţionat cauza după casarea cu trimitere, arătând că rejudecarea s-a limitat la stabilirea datei la care penalităţile sunt aplicabile despăgubirii pentru care, fiind necenzurată în recurs, hotărârea a rămas definitivă în primul apel, respectiv la 21.11.2017.
Nici acest motiv de recurs nu este fondat.
După ce prin decizia civilă nr. 668/21.11.2017 a Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A., pârâta a declarat recurs, criticând decizia pentru aplicarea greşită a legii, atât în privinţa stabilirii cuantumului despăgubirii, cât şi în privinţa modalităţii de aplicare a penalităţilor, prin decizia nr. 3992/15.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat decizia pronunţată în apel şi a trimis cauza pentru o nouă judecată acestei instanţe.
În limitele corect determinate de efectul casării, prin decizia pronunţată în rejudecare, curtea de apel a admis apelul pârâtei şi, schimbând în parte sentinţa, a stabilit că penalitatea prevăzută de lege se aplică începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la plata integrală a despăgubirii, iar celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate au fost menţinute.
Instanța de apel s-a conformat, sub acest aspect, limitelor rejudecării şi dezlegărilor cu valoare obligatorie date de instanţa de recurs prin hotărârea de casare, fără a ignora aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material evocate de recurenţi.
Nu poate fi acceptată teza recurenţilor care au arătat că penalitatea stabilită de instanţa de apel prin decizia recurată se calculează după algoritmul stabilit prin dispozitiv doar în privinţa despăgubirilor echivalente prejudiciului material, deoarece, astfel cum s-a arătat, teza reînvestirii cu judecarea apelului în limitele timbrajului nu a fost acceptată, iar despăgubirea a înglobat atât prejudiciul material, cât şi pe cel moral.
În ceea ce priveşte data concretă de la care se calculează penalitatea la suma stabilită prin hotărâre cu titlu de despăgubire în mod definitiv, recurenţii nu identifică, în realitate, nici norma de drept material greşit aplicată, nici greșeala de judecată a instanţei de apel. Recurenţii consideră că, prin modul de redactare a dispozitivului şi în suita hotărârilor succesiv pronunţate în cauză, există o controversă sau o imprecizie asupra întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei recurate.
Or, acest demers nu poate fi realizat pe calea recursului, în măsura în care dispozițiile art. 488 C. proc. civ. înglobează exhaustiv sfera motivelor de casare, iar legiuitorul exclude expres posibilitatea acestor clarificări în căile de atac, instituind o altă procedură, reglementată distinct în art. 442-444 C. proc. civ.
În fine, un ultim motiv de recurs a vizat lipsirea de efecte a tranzacţiei intervenite în faza apelului între părţile cauzei, dublată de lipsa oricăror considerente referitoare la aceasta şi la modul în care, în realitate, părţile au stins controversa litigioasă.
Au susţinut recurenţii că litigiul a fost stins prin tranzacţia dovedită în cauză, inclusiv cu privire la penalitățile datorate, prin înfăţişarea la dosar a corespondenței părţilor, aptă să suplinească cerinţa formei scrise, sens în care apelul pârâtei devenea lipsit de interes.
Într-un prim considerent, instanţa de recurs arată că împrejurările sesizate pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi că aceste împrejurări nu au fost ignorate de instanța de apel, însă ele nu au fost considerate relevante în sensul solicitat de reclamanţi.
În circumstanţele arătate, instanţa de apel nu putea lua act de stingerea litigiului prin tranzacţie, atâta vreme cât, pentru a fi aptă să ducă la finalizarea litigiului, în condiţiile art. 438 şi urm. C. proc. civ., tranzacţia nu se poate deduce prin interpretarea probelor cauzei, ci reprezintă un contract a cărui probă este impusă de forma scrisă, astfel cum impun art. 2267 şi art. 2272 C. civ. şi care, sub această formulă, trebuie înfățișat instanţei de judecată, în condiţiile art. 439 C. proc. civ.
Împrejurarea că părţile au consimţit o anumită formulă de plată a despăgubirii şi a penalităţilor, chiar urmată de executare pe parcursul apelului, nu reprezintă, în lipsa unor manifestări procesuale cu caracter explicit, desistarea apelantei cu privire la calea de atac sau lipsa interesului promovării acesteia, ci cel mult o conformare la puterea executorie a actelor judecăţii, sub rezerva controlului judiciar al hotărârii.
Din acest punct de vedere, hotărârea recurată nu ignoră principiile şi normele procesuale care guvernează litigiul civil, iar instanţa de apel nu a comis o ignorare a probelor cauzei sau un deficit de motivare care să determine nelegalitatea soluţiei.
Pe baza considerentelor reţinute, instanţa de recurs arată că motivele de recurs nu sunt fondate, urmând să respingă calea de atac promovată.
A fost respinsă şi cererea intimatei Societatea de Asigurare-Reasigurare D. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, în lipsa depunerii la dosar a oricăror dovezi în susţinerea acestora.
Această speță este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
