Jurisprudența ÎCCJ | Verificarea măsurilor asiguratorii. Contestație

Prin încheierea penală nr. 8 din 21 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 250 ind. 2 Cod penal, s-au ridicat măsurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor aparţinând inculpaților A, B, C, D, E, F și G dispuse prin ordonanţa nr. x/P/2011 din datele de 09.11.2012, 18.01.2013 și 31.01.201 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi

2. Fapta inculpatului F, care în calitate de administrator al S.C. I SRL Strehaia şi S.C. J SRL Strehaia, care în perioada 2010-2011, l-a sprijinit pe inculpatul A, administrator al S.C. K S.R.L., să evidenţieze în actele contabile ale societăţii de cheltuieli ce nu au avut la bază operaţiuni reale, în scopul diminuării TVA-ului şi impozitului pe profit, prin remiterea repetată de documente fiscale ce atestau raporturi comerciale care nu au existat în realitate, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 254.647,96 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 26 Cod penal de la 1968  raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal din 1968 şi art. 5 Cod penal

3 Fapta inculpatului A, administrator al SC K SRL D.T. Severin, care în perioada 04.04.2010-25.01.2012 a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţii pe care o administra de facturi fictive de aprovizionare cu mărfuri emise de S.C H S.R.L., de S.C. L S.R.L., de S.C. I S.R.L. şi de S.C. J S.R.L., prejudiciind bugetul de stat cu suma de 254.647,96 lei, reprezentând TVA  (pe relaţia cu S.C. I S.R.L. şi S.C. J S.R.L.) şi de 216.275,44 lei, reprezentând TVA (pe relaţia cu S.C H S.R.L. şi S.C. L S.R.L.) întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin.(1) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal din 1968 şi art. 5 Cod penal.

4.Fapta inculpatului B, administrator al SC M SA, care, în perioada 27.05.2009-29.11.2011 a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţii pe care o administra a facturilor fictive de aprovizionare cu mărfuri emise de S.C H S.R.L. şi de S.C. L S.R.L., prin care a prejudiciat bugetul de stat cu suma totală de 297.847 lei, reprezentând TVA şi impozit pe profit suplimentar, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin.(1) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal din 1968 şi art. 5 Cod penal.

5.Fapta inculpatului C, administrator al SC N. SRL Timişoara, care, în perioada 30.09.2008-10.10.2011 a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţii pe care o administra a facturilor fictive de aprovizionare cu mărfuri emise de S.C H S.R.L. şi de S.C. L S.R.L., prin care a prejudiciat bugetul de stat cu suma totală de 153.200 lei, reprezentând TVA şi impozit pe profit suplimentar, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal din 1968 şi art. 5 Cod penal

6.Fapta inculpatului D, administrator al SC O SRL Timişoara, care în perioada 01.09.2009-21.12.2011, a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţii pe care o administra a facturilor fictive de aprovizionare cu mărfuri emise de S.C H S.R.L. şi de S.C. L S.R.L, prejudiciind bugetul de stat cu suma totală de 905.634,58 lei, reprezentând TVA – echivalentul a peste 100.000 euro, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (2) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal din 1968 raportat. la art 10 alin. (1) teza I din Legea 241/2005 şi art. 5 Cod penal

7.Fapta inculpatului E, administrator al  SC P SRL Timişoara şi S.C. Q S.A. Timişoara, care în perioada 11.11.2009 – 23.01.2012, a dispus înregistrarea în contabilitatea societăţilor pe care le administra a facturilor fictive de aprovizionare cu mărfuri emise de S.C H S.R.L. şi de S.C. L S.R.L, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de 118.150,68 lei, reprezentând TVA pe relaţia cu S.C. Q S.A. Timişoara întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin.(1) lit. c) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal din 1968 şi art. 5 Cod penal

Faţă de cele expuse, prima instanţă a dispus condamnarea inculpaţillor.

Cu privire la latura civilă a cauzei, prima instanţă a reţinut că, în termen legal persoana vătămată ANAF prin reprezentant Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş  s-a constituit parte civilă în numele Statului Român solicitând obligarea inculpaţilor, în solidar cu părţile responsabile civilmente  la plata prejudiciului cauzat bugetului de stat.

S-a reţinut că inculpaţii B, C, D, E, au achitat până la momentul pronunţării hotărârii, cu titlu de prejudiciu, sume ce acoperă sau chiar depăşesc obligaţiile fiscale principale stabilite pe societăţile SC M SA, SC N Timişoara, SC O SRL, SC Q Co SRL .

În  cauzele având ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală prejudiciul se compune din obligaţia fiscală principală, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii calculate potrivit Codului de procedură fiscală.

Deoarece până la acest moment inculpaţii nu au achitat obligaţiile fiscale accesorii sumelor datorate şi plătite cu titlu de obligație fiscală principală, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 404 alin. (1) lit c) Cod penal, a respins cererile formulate de aceşti inculpaţi privind restituirea sumelor achitate cu titlu de prejudiciu şi sumele stabilite prin prezenta sentinţă cu titlu de obligaţie fiscală principală.

Corelativ, reţinând şi dispoziţiile art. 404 alin. (1) lit. c) Cod penal, au fost respinse şi cererile formulate de inculpaţii A, B, C, D, E,  F și G privind ridicarea măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor acestora prin ordonanţele procurorului, măsurile fiind instituite tocmai în vederea recuperării integrale a prejudiciului cauzat . 

Prin sentinţa penală apelată, în baza art. art.404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., prima instanţă a menţinut măsurile asigurătorii.

Conform dispozițiilor art. 250² C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 250¹ aplicându-se în mod corespunzător.

Măsurile asiguratorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, a executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a acoperirii despăgubirilor civile.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit, judecătorul trebuie să examineze dacă întinderea măsurii sechestrului, respectiv valoarea bunurilor este proporţională cu scopul urmărit (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune). Condiţia decurge din Constituţia României – art. 53 alin. (2) – „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Analizând măsurile asigurătorii dispuse prin prisma actelor aflate la dosar, având în vedere că pe parcursul procesului, inclusiv din faza de urmărire penală, au fost achitate de către inculpaţi sume importante de bani cu titlu de prejudiciu, durata măsurilor asigurătorii – 9 ani, respectiv 10 ani, Curtea de apel a apreciat că se menţine nejustificat o stare de incertitudine privind exercitarea dreptului de proprietate pentru o perioadă prea lungă de timp şi, din aceste motive, nu se mai impune menţinerea sechestrului asigurător instituit de procuror asupra bunurilor inculpaţilor.

II. Împotriva încheierii penale sus-menţionate, partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi a formulat contestație, solicitând, pentru motivele fiind expuse la filele 3,4 din dosar, să se constate că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurilor asiguratorii față de inculpați, întrucât, prejudiciul cauzat prin faptele de evaziune fiscală și complicitate la această infracțiune însumează atât obligațiile fiscale principale, cât și cele accesorii, iar din dosar nu rezultă că prejudiciul a fost acoperit în integralitate. 

Potrivit dispoziţiilor art. 250² Cod procedură penală (text de lege introdus, începând cu data de 28 februarie 2021, prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 167 din 18 februarie 2021.), „în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 250¹ aplicându-se în mod corespunzător.”

Înalta Curte reţine că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Din interpretarea dispozițiilor legale evocate rezultă că, în principiu, luarea măsurilor asigurătorii este condiţionată de constatarea prealabilă a necesităţii instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. Totodată, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă și cerința proporţionalităţii acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor și cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.

Înalta Curte constată că în cauză, la acest moment, nu mai sunt întrunite exigențele legale pentru menținerea măsurilor asiguratorii dispuse cu privire la bunurile inculpaților D, E, B, C, G, F și A.

În cauză, inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați în primă instanță pentru săvârşirea infracțiunilor de natură fiscală, fiind obligați la plata către partea civilă a sumelor de bani reprezentând TVA, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii acestei sume, calculate conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea integrală a debitului principal.

Sub acest aspect, în cursul urmăririi penale, prin ordonanțele Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi nr. x/P/2011 din 09.11.2012, 18.01.2013, 31.01.2013 și 08.02.2013 s-a dispus instituirea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor inculpaților, ulterior măsurile fiind menținute prin sentinţa penală nr.x/24.08.2020 a Tribunalului Mehedinţi și ridicate prin încheierea instanței de apel contestată în cauză.

În ce privește latura civilă, prima instanță a admis în parte acţiunile civile promovate de Statul Român reprezentat de ANAF Bucureşti – D.G.R.F.P. Craiova – A.J.F.P. Mehedinţi, după cum urmează:

1. A fost obligat inculpatul A în solidar cu partea responsabilă civilmente SC K SRL şi cu inculpatul F, să plătească părţii civile suma de 254 647,96 lei reprezentând TVA, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii acestei sume, calculate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea integrală a debitului principal.

S-a constatat faptul că inculpatul A a achitat integral, prin eşalonare, suma de 510.191 lei, reprezentând obligaţie fiscală principală aferentă relaţiilor derulate cu SC L SRL şi SC H SRL, precum şi obligaţiile fiscale accesorii acestei sume, calculate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală.

S-a respins cererea formulată de inculpatul A privind ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanţa nr. x/P/2011 din 8.02.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi s-a dispus menţinerea acestor măsuri.

2. A fost obligat inculpatul B în solidar cu partea responsabilă civilmente SC M SA să plătească părţii civile suma de 297.847  lei reprezentând TVA şi impozit pe profit suplimentar, din care, în solidar şi cu inculpatul G pentru suma de 35.350,17 lei, iar cu inculpata R pentru suma de 262.497,12  lei, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii acestei sume, calculate conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea integrală a debitului principal.

S-a constatat faptul că inculpatul a achitat către bugetul de stat cu  titlu de prejudiciu suma de 100.000 lei cu chitanţa seria TS8 nr. 2167892 din 16.01.2013 emisă de Trezoreria Drobeta Turnu Severin şi  suma de 197.848 lei cu ordinul de plată nr.1 din 10.10.2019 emis de X.

3. A fost obligat inculpatul C în solidar cu partea responsabilă civilmente SC N SRL să plătească părţii civile suma de 153.200 lei reprezentând TVA şi impozit pe profit suplimentar, din care, în solidar şi cu inculpatul  G pentru suma de 70.000 lei, iar cu inculpata R pentru suma de 83.200 lei, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii acestei sume, calculate conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea integrală a debitului principal.

S-a constatat faptul că inculpatul C a achitat către bugetul de stat, cu titlu de prejudiciu, suma de 500.000 lei conform OP nr. 2500 din 16.03.2013 emis de X Bank şi suma de 428.841 lei până la data de 29.05.2015 (dată la care a fost emis rechizitoriul) conform graficului de plăţi eşalonate stabilit prin Decizia de eşalonare plata nr. 171/29.06.2012 întocmită de ADGFP Timişoara-Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii Timişoara.

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul C privind ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin Ordonanţa nr. x/P/2011 din 8.02.2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi au fost menţinute aceste măsuri  asiguratorii.

4. A fost obligat inculpatul D în solidar cu partea responsabilă civilmente SC O SRL să plătească părţii civile suma de 905.634,58 lei reprezentând TVA, din care în solidar şi cu  inculpatul G pentru suma de 419.051,22 lei, iar cu inculpata R pentru suma de 486.583,36 lei la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii acestei sume, calculate conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea integrală a debitului principal.

S-a constatat faptul că inculpatul D a achitat către bugetul de stat cu titlu de prejudiciu sumele de: 400.000 lei la 18.01.2013 şi 1.089.881 lei la 23.05.2016, aşa cum reiese din adresa nr.833 din 28.02.2017 emisă de ANAF-DGRFP Timişoara-AJFP-Timiş; 116.980 lei cu OP nr. 95 din 21.01.2013 emis de Trezoreria Drobeta Turnu Severin.

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul D privind ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanţele nr. x/P/2011 din 18.01.2013 şi nr. x/P/2011 din 8.02.2013 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi au fost menţinute aceste măsuri asiguratorii.

5. A fost obligat inculpatul E în solidar cu partea responsabilă civilmente SC Q Co SRL să plătească părţii civile suma de 118.150,68 lei  reprezentând TVA, din care, în solidar şi cu  inculpatul G pentru suma de 48.176 lei, iar cu inculpata R pentru suma de 69.974,68 lei, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii acestei sume, calculate conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea integrală a debitului principal.

S-a constatat faptul că inculpatul E a achitat către bugetul de stat cu titlu de prejudiciu aferent relaţiilor comerciale dintre  SC Q SRL, SC  L SRL şi SC H SRL suma de 201.962 lei, din care  suma de 100.000 lei cu OP  nr. 1  din 16.01.2013 emis de  Banca X – Sucursala Timișoara şi suma de 101.962 lei cu OP nr. 1 din  9.11.2016  emis de Banca X.

S-a constatat faptul că inculpatul E a achitat către bugetul de stat cu titlu de prejudiciu aferent relaţiilor comerciale dintre SC L SRL şi SC H SRL suma de 283.877 lei, din care: suma de 100.000 lei cu OP  nr. 1 din 16.01.2013 emis de Banca X – Sucursala Timişoara, suma de 26.436 lei cu OP nr. 94 din 21.01.2013 emis de Trezoreria Mun. Drobeta Turnu Severin şi suma de 157. 441 lei cu OP nr.180 din 9.11.2016 emis de Banca X-Sucursala Timiş.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) şi f) din Cod penal a fost respinsă cererea privind restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre suma achitată de inculpat cu titlu de prejudiciu aferent relaţiilor comerciale dintre SC Q SRL, SC L SRL şi SC H SRL şi suma de 118.150,68 lei  reprezentând TVA, stabilită prin prezenta sentinţă cu titlu de obligaţie fiscală principală.

A fost admisă cererea privind restituirea sumei de 283.877 lei  achitată de inculpat cu titlu de prejudiciu aferent relaţiilor comerciale dintre S.C. S SRL, SC  L SRL şi SC H SRL.

A fost respinsă cererea formulată de inculpatul E privind ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanţa nr. x/P/2011 din 8.02.2013 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi au fost menţinute aceste măsuri.

În contextul factual al cauzei, se constată că la acest moment procesual nu subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurilor asigurătorii, din perspectiva caracterului necesar și proporțional al acestora în vederea garantării acoperirii despăgubirilor către partea civilă.

Potrivit dispozițiilor art.11 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute şi pedepsite de prezenta lege.

Înalta Curte constată că în cauză, prin raportare la textul de lege incident în materie și la natura infracțiunilor pentru care au fost condamnați inculpații în primă instanță (inculpații A, D, E, B, C pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată; G şi F pentru complicitate la evaziune fiscală, în formă continuată), sunt întrunite exigențele legale pentru menținerea măsurilor asiguratorii dispuse față de inculpați, însă temeinicia subzistenței acestor temeiuri legale trebuie examinată și din perspectiva criteriilor impuse de jurisprudența Curții Europene în materie și a cadrului procesual actual din cauză, conferit de conduita procesuală a inculpaților și demersurile organelor judiciare.

În acord cu jurisprudenţa Convenției Europene a Drepturilor Omului, trebuie verificată și constatată respectarea exigențelor de proporționalitate a măsurii asigurătorii dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al persoanelor acuzate, având în vedere efectul de indisponibilizare a bunurilor aparţinând inculpaților (care afectează atributul dispoziţiei juridice şi materiale, proprietarul pierzând dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini), în conformitate cu garanțiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

 Din această perspectivă, Curtea Europeană a statuat în repetate rânduri că o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege și să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime. În plus, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, trebuie să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru între cerințele interesului general și interesele persoanelor în cauză (cauza Silickienė contra Lituaniei).

De asemenea, analiza subzistenţei temeiurilor iniţiale care au determinat, în cursul urmăririi penale, luarea măsurilor asigurătorii, asupra bunurilor aparţinând inculpaților trebuie să se raporteze la criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia protecţiei proprietăţii şi a dreptului la un proces echitabil: durata procedurii; evaluarea complexităţii cauzei; comportamentul inculpaților; multitudinea şi valoarea importantă a bunurilor ce au format obiectul indisponibilizării.

Așa fiind, Înalta Curte reține că, chiar dacă dispunerea măsurilor asiguratorii în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală este obligatorie ope legis (art.11 din Legea nr.241/2005), acestea nu pot fi menținute sine die, fără a se analiza scopul și proporționalitatea acestora raportat la durata ingerinței asupra dreptului de dispoziție a bunurilor.

Ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă şi atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri [CEDO, cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76‑78].

Prin urmare, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în raport de stadiul cauzei și de atitudinea procesuală a inculpaților, trecerea unei perioade mari de timp este de natură să pună în discuție și principiul rezonabilităţii măsurii, care se apreciază în concret, în raport cu complexitatea cauzei și obiectul acesteia.

În prezenta cauză, în raport cu data luării măsurilor asiguratorii – în cursul urmăririi penale, în anul 2012 pentru inculpatul G și în 2013 pentru ceilalți inculpați – cauza fiind în faza căii de atac a apelului, instanța de control judiciar constată că menținerea măsurilor asiguratorii nu mai este necesară și nici proporțională cu natura faptelor pentru care au fost condamnați în primă instanță inculpații și scopul acestor măsuri.

Înalta Curte constată că inculpații B, C, D, E, au achitat până la momentul pronunţării hotărârii, cu titlu de prejudiciu, sume ce acoperă sau chiar depăşesc obligaţiile fiscale principale stabilite pe societăţile SC M SA, SC N SRL, SC O SRL, SC Q Co SRL; în timpul cercetărilor penale inculpatul G a achitat suma de 400.000 lei, conform chitanţei seria TS8 nr. 6554981 din 07.12.2012; inculpatul A, obligat în solidar cu inculpatul F și partea responsabilă civilmente SC K SRL, a achitat integral, inclusiv în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale accesorii acestei sume ce au fost calculate potrivit Codului de procedură fiscală prejudiciul produs pe relaţia cu societăţile SC H SRL şi SC L SRL, cu privire la care A.N.A.F. Mehedinți s-a constituit parte civilă.

În acelaşi timp, instanţa apreciază că durata măsurilor asiguratorii nu poate fi menţinută sine die, în raport de aceleaşi argumente privind natura faptei.

În consecinţă, deşi gravitatea acuzaţiilor este de necontestat, Înalta Curte apreciază că, faţă de comportamentul procesual al inculpaților şi durata măsurilor asiguratorii (9-10 ani), la acest moment procesual menţinerea acestor măsuri nu se mai justifică.

Prin urmare, prin raportare și la cele statuate de Curtea Europeană în această materie, se constată că menținerea măsurilor asiguratorii nu este justificată la acest moment procesual, ridicarea acestora fiind în mod corect dispusă de instanța de apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prejudiciul cauzat părții civile prin faptele inculpaților, sub aspectul obligațiilor fiscale accesorii, nu a fost individualizat în mod cert în motivele contestației. 

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva încheierii penale nr.8 din data de 21 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia Penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr.x/101/2015/a7.