Jurisprudență | Încălcarea dreptului la apărare prin schimbarea cauzei juridice a acțiunii direct în apel, instanța de apel nesocotind regulile devoluțiunii

Prin sentinţa civilă nr. (…) din data de 21.02.2020, Judecătoria Suceava a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților X și I.F. CGM invocată de aceștia prin întâmpinare şi a respins, ca neîntemeiată, acțiunea având ca obiect ”pretenții” în contradictoriu cu pârâții X, Y și I.F. CGM; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. (…)  din data de 20.12.2021, Tribunalul Suceava a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii X şi I.F. CGM împotriva  sentinței civile nr.  651 din  21 februarie 2020, pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. (…)/314/2016; a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată  în sensul că: a admis în parte acţiunea; a obligat pârâţii să plătească reclamantei 3.000 euro reprezentând daune materiale şi 10.000 euro reprezentând daune morale; a obligat pârâţii să plătească reclamantei 3.770 lei cheltuieli de judecată.

Recurenţii au arătat că, prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A.E., s-a solicitat obligarea lor, în solidar, la plata sumei de 3.000 euro cu titlu de daune materiale şi respectiv a sumei de 20.000 euro cu titlu de daune morale, invocându-se, ca temei al pretenţiilor, răspunderea civilă delictuală întemeiată pe disp. art. 1349, art. 1357 şi urm. Cod civil şi ale art. 1373 Cod civil.

În esenţă s-a invocat faptul că la data de 06.08.2013, atunci când se afla în incinta cabinetului de kinetoterapie autorizat de către I.F. X a suferit leziuni fizice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 154 – 155 zile de îngrijiri medicale ca urmare a desprinderii unui calorifer metalic din perete care a provocat în cădere o fractură diafiză metatarsian II – III antepicior drept. A arătat reclamanta că se impunea angajarea unei răspunderi civile delictuale atât faţă de I.F. X, cât şi faţă de pârâta Y (persoana autorizată să efectueze masajul de relaxare) şi respectiv de pârâtul X (titular al cabinetului de kinetoterapie I.F. X).

Judecătoria Suceava, ca instanţă de fond, a respins acţiunea cu motivarea că în cauză nu a fost făcută dovada angajării răspunderii delictuale – respectiv faptul că nu s-a dovedit minima culpă a pârâţilor în producerea evenimentului cauzator de prejudiciu.

În memoriul de apel reclamanta a înţeles să invoce critici ale hotărârii instanţei de fond sub aspect probatoriu cu trimitere expresă la normele de drept material invocate prin cererea introductivă – respectiv la faptul că în cauză ar fi fost dovedită culpa recurenţilor în producerea evenimentului cauzator de prejudiciu – precum şi la îndeplinirea celorlalte condiţii care antrenează răspunderea civilă delictuală. De asemenea, tot în memoriul de apel s-a invocat, pentru prima dată pe parcursul judecăţii, faptul că răspunderea recurenţilor s-ar impune a fi antrenată şi în raport de aplicarea prev. art. 1376 alin. 1 Cod civil – prevederi care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat în paza sa (o răspundere civilă distinctă de cea pentru fapta ilicită şi care se antrenează independent de orice culpă).

Prin decizia nr. (…)/20.12.2021 a Tribunalului Suceava, apelul declarat în cauză de către apelanta A.E. a fost admis, sentinţa Judecătoriei Suceava a fost desfiinţată şi acţiunea a fost admisă cu motivarea că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile pentru fapta lucrului reglementată de disp. art. 1376 alin. 1 cu raportare la disp. art. 1349 alin. 3 Cod civil.

Instanţa de apel a susţinut faptul că a procedat în această manieră în condiţiile în care disp. art. 478 alin. 4 Cod procedură civilă ar permite părţilor ca, în apel, să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

Un prim motiv de recurs este cel întemeiat pe disp. art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă.
Recurenții au susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele efectului devolutiv al apelului, încălcând disp. art. 477 alin. 1 Cod procedură civilă.

Astfel, apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.
Potrivit disp. art. 476 alin. 1 Cod procedură civilă, apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

Apelul este limitat pe de o parte de ceea ce s-a apelat – tantum devolutum quantum appellantum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă – tantum devolutum quantum indicatum.

S-a decis astfel unanim în practica judiciară faptul că prin aplicarea art. 478 alin. 4 nu s-a dorit şi nu se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual sub aspectul obiectului prin încălcarea art. 478 alin. 1 şi 3, ci numai la explicitarea lui în raport cu cererea formulată în prima instanţă.

Or, în cauză, reclamanta nu a supus instanţei de fond în nici un moment al judecăţii analiza incidenţei condiţiilor necesare pentru atragerea unei răspunderi patrimoniale pentru prejudiciile create de lucruri, ci numai cele care vizau răspunderea pentru fapta proprie.

În consecinţă, în cauză nu se putea pune problema unei cereri care explicitează cererea iniţială direct în apel, ci motivul de apel distinct invocat de către apelantă pentru prima dată în memoriul de apel era o veritabilă modificare a acţiunii introductive, situaţie nepermisă de disp. art. 478 Cod procedură civilă.

Pentru acest motiv s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul aplicării greşite a disp. art. 1376 alin. 1 Cod civil pe care le-a reţinut a fi incidente în cauză.

Astfel, este real faptul că potrivit textului legal reţinut „oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat în paza sa”. Este, de asemenea, real faptul că un asemenea tip de răspundere este obiectivă – independentă de orice culpă, însă ea trebuie antrenată numai în sarcina celui care potrivit disp. art. 1349 Cod civil asigură paza lucrului. Or, sub acest aspect este evident faptul că în cauză, bunul, respectiv caloriferul, nu se putea afla simultan în paza tuturor persoanelor chemate în judecată.

Astfel, disp. art. 1376 alin. 1 Cod civil prevede imperativ că răspunderea revine persoanei care are lucrul „sub paza sa” atunci când acesta a cauzat prejudiciul, fiind vorba despre acea „pază juridică” a lucrului care este definită în art. 1377 potrivit căruia „are paza … lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu”.

Noţiunea de „pază” utilizată în redactarea normelor legale sus evocate nu poate avea decât semnificaţia de „pază juridică” ce revine în primul rând proprietarului şi, în subsidiar, celui care, în temeiul unui contract sau a unei dispoziţii legale, exercită controlul şi supravegherea asupra lucrului. În acest context normativ, fundamentul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru îl reprezintă paza juridică, adică exercitarea unei puteri de direcţie, supraveghere şi control, disp. art. 1377 instituind în sarcina proprietarului o prezumţie relativă de păzitor juridic al lucrului aflat în proprietatea sa.

Este de subliniat faptul că la data producerii incidentului bunul se afla în incinta cabinetului de practică kinetoterapie situat în Suceava, str. Universităţii nr. 28, aparţinând I.F. X. Toată apărarea făcută la instanţa de fond de către reclamantă şi verificată practic de către prima instanţă a fost cea care reclama atragerea răspunderii civile delictuale a recurenţilor – pentru fapta proprie. În acest sens s-a invocat faptul că ilicitul civil ar fi determinat de lipsa de autorizare a cabinetului sau de neconformitatea acestei autorizări. Apărarea a fost reluată în memoriul de apel.

Schimbând însă cauza acţiunii direct în faţa instanţei de apel cu motivarea că aceasta ar reprezenta doar o „explicitare a acţiunii” se omite a se preciza şi care dintre pârâţii chemaţi în judecată şi obligaţi în solidar ar exercita „paza juridică” a bunului în accepţiunea disp. art. 1349 Cod civil. Pentru că dacă ar fi vorba de o acţiune de atragere a răspunderii pentru fapta proprie s-ar apăra prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor X şi I.F. X, iar dacă ar fi vorba de o acţiune de atragere a răspunderii pentru lucruri, aceeaşi excepţie trebuie reţinută faţă de pârâţii X şi Y, bunul fiind cel mult în paza aparentă a I.F. X. Sunt chestiuni care ar fi trebuit lămurite de către instanţa de apel anterior reţinerii ca fiind incidente condiţiile răspunderii pentru lucru.

O altă chestiune care a rămas neacoperită de dezbatere în faţa instanţei de apel este cea a antrenării în sarcina recurenţilor a unei răspunderi obiective, independente de orice culpă în raport de maniera în care bunul singur a fost apt de a produce paguba – fără intervenţia directă a nici unei persoane.

Având în vedere aşa zisa explicitare a cererii, aşa cum este interpretată de către instanţa de apel şi imputându-li-se o răspundere patrimonială pentru fapta lucrului aflat în paza juridică a recurenţilor era de analizat dacă evenimentul în sine cauzator de pagubă a avut loc prin fapta lucrului în sine sau prin fapta lucrului manevrat de om. Şi aceasta pentru că apărarea recurenţilor constantă în cauză a fost cea potrivit cu care este de natura evidenţei faptul că acel calorifer nu putea sări singur din perete pe piciorul reclamantei şi că este de asemenea evident faptul că desprinderea sa a avut loc ca urmare a intervenţiei umane – ceea ce exclude răspunderea pentru fapta lucrului. De asemenea, dacă se dorea doar o explicitare a acţiunii şi nu o schimbare a cauzei în totalitate atunci şi apărările recurenţilor trebuiau explicitate în aceeaşi manieră, în sensul în care, prin acestea se tindea la invocarea unui caz de forţă majoră în producerea pagubei, noţiune care are un sens mult mai larg în această materie.

Faptul că instanţa de apel nu s-a preocupat să pună în discuţie o eventuală cerere de „explicitare a obiectului cauzei” nu duce decât la încălcarea flagrantă a dreptului recurenţilor la apărare reglementat de disp. art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi garantat de Constituţie, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului dreptului pretins şi care impune soluţia de admitere a recursului, casarea deciziei criticate şi trimiterea cauzei în rejudecare.

Nu în ultimul rând criticabilă este soluţia instanţei de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale şi materiale acordate, cuantum care nu respectă în nici un mod raportul de proporţionalitate între acestea şi prejudiciul efectiv produs.

Recurenţii au considerat că este important să sublinieze încă o dată faptul că răspunderea instituită în sarcina lor este una obiectivă, antrenată în lipsa oricărei culpe.

Or, având în vedere un asemenea fundament legal au susţinut că nu pot fi obligaţi la plata de daune morale accesorii unei răspunderi delictuale, bazată pe fapt ilicit.

Pe de altă parte, este unanimă practica instanţelor judecătoreşti în a aprecia faptul că şi pentru acordarea de daune morale este necesar ca cel care le pretinde să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale i-au fost afectate.

De asemenea s-a reţinut în practică, în mod just, faptul că pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.

Raportat însă la întreg probatoriul administrat în cauză se impune a reţine faptul că suma acordată de către instanţa de apel cu titlu de daune morale este inechitabilă şi injustă, creând o discrepanță majoră între dauna efectiv suferită de către reclamantă şi suma de 10.000 euro acordată numai cu acest titlu, alăturat unei sume de 3.000 euro cu titlu de prejudiciu material.

Astfel, au crezut că este relevant a se revedea şi aspectele care ţin de traseul terapeutic urmat de către reclamantă care, pentru o fractură a unui deget de la picior a avut nevoie de 155 de zile de îngrijiri medicale.

Conform documentelor prezentate, s-a reținut următoarea cronologie medicală:

Conform biletului de externare – nr. foaie de internare (…), reclamanta s-a internat în data de 06.08.2013 cu fractură diafiză metatarsiene 2, 3 picior drept, plăgi contuze faţa dorsală antepicior drept, contuzie coapsă dreaptă (în epicriză nu se specifică clar ce fel de fractură este: cu deplasare, fără deplasare).

În data de 09.08.2013 s-a practicat fixarea cu broşe Kirschner (fără a se menţiona ce a justificat aplicarea acestor broşe, utile doar în cazul fracturilor cu deplasare şi cum a fost gestionată fractura în prima instanţă). De menţionat că pacienta trebuia externată, dar a refuzat solicitând prelungirea spitalizării.

La data de 19.08.2013 reclamata s-a externat cu o evoluţie clinică fără complicaţii. În data de 22.08.2013 reclamanta a solicitat examinare medico-legală şi s-a emis CML nr. (…)/A2 din 22.08 2013. În acest CML sunt acte medicale care dovedesc existenţa unor patologii preexistente autoaccidentării, care nu au fost specificate în nici un bilet de externare la rubrica diagnostice secundare. Este de asemenea specificat fractură fără deplasare. Ceea ce pune sub semnul întrebării necesitatea aplicării broşelor „K”.

Din raportul de explorare IRM. nr. (…)/05.07.2013 (din CML nr. (…) din 22.08.2013 rezultă, fără putinţă de tăgadă faptul că reclamanta suferea de afecţiuni preexistente care ar fi putut determina, prin ele însele, producerea incidentului din cabinetul de masaj. Lipsa de mobilitate articulară care este dovedită prin diagnosticele preexistente fac credibilă apărarea constantă a recurenţilor potrivit cu care reclamanta însăşi s-a sprijinit de calorifer în încercarea de a se dezbrăca. Au precizat că nu există nici un martor ocular la incident. Astfel, din examinarea RMN a rezultat că reclamanta suferea de următoarele patologii preexistente:

Gonartroză – artroza articulaţiei genunchiului, boală reumatologică degenerativă care se adresează cartilajului osos.Modificări avansate de gonartroză bilateral (condropatie grad IV, voluminoase osteofite şi aplatizarea condilului femural intern, cu traiecte de microfracturi şi edem osos la nivelul platoului tibial) – cartilajul osos este compromis, modificarea a spaţiului intraarticular prin crearea de osteofite (depuneri de calciu vicios), instabilitate articulară, impotenţă funcţională. Fractură-avulsie inserţie tibială LIA, cu edem osos adiacent -ruptură parţială de ligament încrucişat anterior. Leziuni grad III menisc intern genunchi drept şi genunchi stâng (leziunile meniscale cauzează dureri şi instabilitate articulară) ce necesită 54-55 zile de îngriji medicale.

Trebuie specificat care este patologia cauzatoare a gradului de incapacitate dat fiind preexitenţa polipatologiei sus menţionate.

Conform Biletului de externare din 23.09.2013, reclamanta s-a internat la ora 8.50, s-a practicat extragerea materialului de osteosinteză şi s-a externat la ora 15.09 din 23.09.2013. S-a recomandat kinetoterapie şi tratament medicamentos.

La reexaminarea nr. (…) din 07.10.2013 fractura reclamantei a fost descrisă ca fractură cu deplasare deşi în primul CML din 22.08.2013 a fost descrisă ca fractură fără deplasare.

Toate aceste inadvertenţe sunt de natură a ridica o suspiciune suficient de pertinentă sub aspectul întinderii reale a pagubei, cu impact major asupra stabilirii, în raport de criterii obiective a sumei ce trebuia acordată, atât sub aspectul daunelor materiale cât şi sub aspectul daunelor morale.

Recurenţii au susţinut că în mod greşit au fost soluţionate şi apelurile incidente declarate în cauză de către ei, pârâţii IF X şi Y cu raportare la motivarea recursului prin prisma încălcării de către instanţa de apel a limitelor devolutive a căii de atac şi aceasta pentru că dacă prima instanţă a respins excepţia calităţii lor procesuale pasive în raport de atragerea unei răspunderi civile întemeiate pe fapta proprie, instanţa de apel s-a raportat la o cu totul altă formă de răspundere, în care preocuparea era de a verifica cine deţinea, la momentul incidentului, paza juridică a lucrului.

Şi din această perspectivă au susţinut că hotărârea criticată încalcă în mod flagrant dreptul lor la o apărare pertinentă astfel încât se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea cercetării fondului aşa cum a fost el explicitat în apel.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A.E.a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei instanţei de apel şi cu obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispozițiile art. 476 din Codul de procedură civilă. care, în alin. (1) prevede că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, iar, în alin. (2) prevede că în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanță.

Din dispozițiile art. 477- 478 din Codul de procedură civilă, rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, și respectiv la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, apelul fiind, astfel, guvernat de două principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 din codul de procedură civilă, dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ținându-se seama de principiul disponibilității părților în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate și dispozițiile art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă potrivit căruia părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță, iar conform art.  (3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Ca atare, cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.

Plecând de la aceste considerații de ordin teoretic și raportând cele expuse la litigiul pendinte, curtea a constatat verificând cererea de chemare în judecată că, în arătarea motivelor de drept, reclamanta și-a întemeiat cererea  la instanța de fond pe dispoziţiile art. 1349 și art. 1357 din Codul civil privind răspunderea civilă delictuală, alături de dispoziţiile 1373 din Codul civil. În acest cadru, reclamanta a susţinut antrenarea răspunderii civile delictuale, motivând că în calitate de client al pârâților pentru o ședință de masaj, anterior realizării masajului, caloriferul din camera unde urma să se efectueze procedura a căzut peste piciorul ei drept, provocându-i mai multe leziuni, fiind necesară o intervenție chirurgicală și tratamente îndelungate de recuperare.

Instanța de fond procedând la analiza cererii prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, a reținut că este investită cu o acțiune în răspundere delictuală pentru fapta proprie și  a concluzionat că aceasta nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților.

Sentința instanței de fond a fost atacată cu apel de către reclamantă considerând că în cauza pendinte sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, invocând totodată ca element de noutate și dispozițiile art. 1376 din Codul civil privind răspunderea pentru prejudiciile create de lucruri. De asemenea și pârâții au formulat apel criticând soluția instanței de fond sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestora.

Procedând la judecarea apelului, instanța de apel a apreciat că în cauza pendinte sunt incidente dispozițiile art. 1349 alin. (3), art. 1373 și art. 1376 din Codul de procedură civilă. Constatând îndeplinite condițiile privind răspunderea pentru fapta lucrului a dispus admiterea apelului reclamantei cu consecința obligării pârâților la plata sumei de 3.000 euro cu titlu de daune materiale și suma de 10.000 euro reprezentând daune morale și a respins apelul pârâților.

Astfel, s-a reţinut că situaţia de fapt descrisă se grefează pe o răspundere pentru prejudiciile create de lucruri care însă nu a fost invocată în cauză, cu neobservarea motivării în drept a cererii de chemare în judecată pe temeiul prevederilor art. 1349 și art. 1357, respectiv condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Or, instanța de apel a procedat în acest sens la schimbarea cauzei juridice a acțiunii prin reținerea dispozițiilor art. 1376 din codul civil, Curtea reținând că decizia astfel pronunțată de instanța de apel nesocotește regulile devoluțiunii, consacrate în art. 477 și art. 478 din Codul de procedură civilă. A invoca în apel în mod specific dispozițiile art. 1349 alin. (3) și art. 1376 din Codul civil nu echivalează cu a lămuri cauza, astfel cum eronat a susținut  reclamanta – intimată. Drept urmare, reclamanta nu avea ce să clarifice în condițiile în care nu a invocat nici ca temei de drept, nici ca motivare în fapt răspunderea pentru prejudiciile create de lucruri.

La judecata în fond reclamanta – intimată a invocat dispozițiile generale ale art. 1349 din Codul civil privind răspunderea civilă delictuală. Nu a dezvoltat deloc incidența dispozițiilor art. 1349 alin. (3) din Codul civil în cauza ce o privește. Mai mult, dispozițiile privind răspunderea pentru fapta lucrului sunt prevăzute de art. 1376 din Codul civil, neinvocate la judecata în fond de către reclamantă.

Față de această situație, cadrul procesual cu privire la obiectul și la cauzele cererii de chemare în judecată trebuie să rămână același pe tot parcursul procesului în etapele sale succesive, ca să reflecte acțiunile contradictorialității. Interdicția modificării cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum și interdicția formulării unor noi cereri în etapa recursului este incidentă în cauza pendinte ca efect al dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă.

Din această perspectivă, cum nu este permisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în apel, curtea a învederat că, în cazul în care litigiul a parcurs mai multe etape procesuale, pe parcursul cărora reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, fără ca aceasta să fi solicitat, în primă instanță, angajarea răspunderii pentru prejudiciile create de lucruri, ci doar răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinat de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum).

Curtea a reținut astfel că judecarea apelului în limita altei cauze a acţiunii decât a celei invocate de către reclamantă prin acțiunea introductivă, echivalează cu o necercetare a fondului pricinii.

A mai reținut curtea și că în cauză recurenții au invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

În acest context factual, reţinând că instanţa de apel nu a avut în vedere elementele de fapt şi de drept invocate de părţi în limitele acțiunii formulate și motivate în drept, respectiv cu respectarea dispozițiilor art. 478 alin.3 C.pr.civ. privind interdicția de schimbare a cauzei direct în apel, nu se poate verifica în cadrul controlului de legalitate respectarea modului de aplicare a dispoziţiilor de drept material. Revine instanţei de apel, remedierea acestei deficienţe, prin evaluarea probatoriului administrat în vederea stabilirii corecte şi complete a situaţiei de fapt şi prin reevaluarea temeiului de drept pe care s-a întemeiat acţiunea cu respectarea dispozițiilor art. 478 alin.3 C.pr.civ. privind interdicția de schimbare a cauzei direct în apel .

Pe cale de consecință, având în vedere că sunt fondate criticile recurenților care atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă și reținând că practic instanța de apel nu a procedat la o cercetare a fondului cauzei cu care a fost investită, cu consecința casării integrale a deciziei recurate, curtea a apreciat că în cauză nu se mai impune analizarea celorlalte argumente și critici invocate de către recurenți, astfel cum s-a arătat mai sus.

Față de cele ce preced, în raport de rațiunile înfățișate, curtea, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a admis recursul declarat de pârâții X și Y, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelurilor, urmând a fi avute în vedere limitele investirii instanței de apel  prin raportare la art. 478 alin.3 C.pr.civ. privind interdicția de schimbare a cauzei direct în apel și respectiv limitele investirii instanței de fond.

Cu privire la cheltuielile de judecată din recurs, având în vedere soluția de casare în cauză, curtea a reținut că nu se poate reține încă câștigarea procesului de către vreuna din părți cum prevede art. 453  C.pr.civ., astfel că aceste cheltuieli vor fi avute în vedere de către instanța la momentul pronunțării în mod definitiv asupra cauzei.