Jurisprudență | Inculpat achitat pentru un capăt de acuzare într-un dosar de ultraj. Instanța: polițiștii au manifestat pasivitate și nu se justifică lipsa lor de fermitate

Judecătoria Câmpina – Hotarârea nr. 154/2022 din 14.06.2022 – publicată pe portalul Rejust

În 28.10.2021, în jurul orei 18:40, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, persoanele vătămate s-au prezentat la adresa la care inculpatul (…) locuia fără forme legale, în (…), pentru a pune în executare un mandat de aducere, emis în dosarul penal înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina cu nr. (…)/P/2021. În dosarul penal antemenţionat, se efectuau cercetări faţă de inculpatul (…), care avea calitatea de suspect, precum şi faţă de o altă persoană.

Organele de poliţie au identificat autovehiculul inculpatului, parcat lângă scara blocului, cu luminile şi motorul pornite, fără nicio persoană în habitaclu.

Inculpatul a ieşit din imobil, în faţa blocului. Organele de poliţie l-au abordat pe inculpat, s-au legitimat şi i-au adus la cunoştinţă motivul deplasării la domiciliul acestuia: punerea în executare a mandatului de aducere emis pe numele său în cauza penală nr. (…)/P/2021.

Persoanele vătămate (…) şi (…) erau echipate cu uniforme de poliţie. Persoana vătămată (…) purta haine civile. Cei trei subiecţi procesuali i-au adus la cunoştinţă calitatea de organe de poliţie. Inculpatul a contactat telefonic o persoană pe care a indicat-o drept avocat.

Inculpatul a cerut să fie lăsat să se încalţe cu adidaşi, pentru că era purta papuci. Persoana vătămată (…) a intrat în imobil şi i-a adus încălţămintea solicitată. A indicat că a procedat astfel pentru a evita sustragerea inculpatului de la executarea mandatului de aducere.

În acest context, instanţa constată că mandatul de aducere nu autoriza organele de executare să pătrundă în locaţiile prevăzute de art. 266 din Codul de procedură penală. Actul procedural a fost emis de un organ de poliţie judiciară.

Instanţa observă, prin propriul examen, direct, asupra filmării, că din mijlocul material de probă filmare şi din declaraţiile persoanelor vătămate rezultă că inculpatul a asociat cuvintelor şi expresiilor anteredate, constant, o serie de mişcări energice, care constituie, conjugate, acte de opoziţie la solicitările organelor de executare a mandatului de aducere.

Inculpatul a refuzat verbal expres conformarea la solicitarea organelor de poliţie de a le însoţi la sediul subunităţii de poliţie, dar s-a opus şi fizic.(…) Deşi organele de poliţie au acţionat în cadrul şi limitele atribuţiilor de serviciu, inculpatul a adoptat o conduită sfidătoare şi dispreţuitoare faţă de organele de poliţie, conduită care s-a augmentat progresiv, treptat, faţă de momentul iniţial al interacţiunii dintre participanţii la procesul penal. Inculpatul a manifestat expres refuz la conformare, prin limbajul verbal şi cel corporal.

Însă, atare acţiuni nu sunt de natură eo ipso (prin ele însele) a produce o stare de temere organului de poliţie care a încercat să îl determine pe inculpat să se supună actului procedural.

Este adevărat, având în vedere calitatea de organe de poliţie a persoanelor vătămate, că trebuie stabilit dacă persoanele puse în rolul, funcţia şi situaţia descrise anterior s-au aflat într-o împrejurare şi ipoteză care erau de natură să le determine să resimtă o stare de temere, în condiţiile în care inculpatul se manifesta nestingherit şi fără vreo inhibiţie în exteriorizarea acţiunilor sale.

Organele de poliţie se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fiind învestite cu executarea unui mandat de aducere, emis faţă de inculpat. Potrivit art. 266 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana căreia i se încredințează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis și îi solicită să o însoțească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere.

Aşadar, un atare act procedural autorizează organele însărcinate cu măsura să utilizeze contrângerea pentru executarea mandatului de aducere.

Organele de poliţie au manifestat o anumită pasivitate faţă de acţiunile exhibate de inculpat. Într-adevăr, organele de poliţie au informat în mod complet inculpatul despre motivele prezentării lor şi despre obligaţia inculpatului de a le însoţi. De asemenea, au permis inculpatului să ia legătura telefonic cu o persoană pe care inculpatul a indicat-o ca fiind un avocat.

Însă, după aceste momente, nu se mai justifică lipsa de fermitate în intervenţia şi executarea mandatului, rezultată din filmare examinată de instanţa cu ocazia deliberării. Fără a analiza modul de executare a actului de procedură, instanţa consideră că s-a generat şi întreţinut o stare de interacţiune între persoanele vătămate şi inculpat, în care cel din urmă a înţeles să se manifeste în modalităţile descrise în precedent. Interacţiunea a fost tolerată şi menţinută de organele de poliţie care nu au intervenit ferm, ci au lăsat inculpatul să se desfăşoare liber şi neîngrădit, dialogul/schimbul de replici în persoane animând interacţiunea părţilor.

Or, în condiţiile în care întreaga conduită a inculpatului conturează o persoană dezinhibată, lipsită de norme elementare de respect, familiarizată cu procedurile judiciare penale, care a utilizat constant un limbaj asociat cu expresii şi cuvinte jignitoare la adresa persoanelor, care nu a avut vreo formă de respecta elementar pentru organele de poliţie şi autoritatea specifică funcţiei acestora, instanţa nu poate concluziona în sensul că fapta săvârşită de inculpat asupra celor doi subiecţi pasivi este prevăzută de legea penală, neconstituind o faptă de ameninţare cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva persoanelor vătămate, astfel cum prevede şi de natura celei incriminate de art. 206 alin. (1) din Codul penal.

Simpla utilizare de către un făptuitor a unor cuvinte şi expresii care, aparent, gramatical, ar prezenta gravitate, nu poate constitui de plano o acţiune care să antreneze răspunderea penală a unui subiect activ.

Instanţa apreciază că pentru fundamentarea soluţiei pe care urmează să o pronunţe asupra faptei este relevant să stabilească şi să sublinieze diferenţa dintre acţiunea de ameninţare, care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de ameninţare, de la art. 206 alin. (1) din Codul penal şi un act de intimidare sau sfidare, care nu cade sub incidenţa legii penale.

O acţiune de ameninţare, în sensul incriminării şi stării de fapt analizate în cauza dedusă judecăţii, trebuie să fie o acţiune de natură să producă o stare de temere persoanei asupra căreia este îndreptată şi care o recepţionează.

Acţiunea incriminată penal trebuie să se materializeze într-o ameninţare de natură să producă o stare de temere persoanei şi care să îi pună în pericol libertatea psihică de a decide în acord cu intenţia şi convingerea intime, interioare, fără exercitarea vreunei influenţe ori presiuni exterioare pentru a o determina să dea ceva.

Doar subiectul pasiv poate determina şi indica clar dacă acţiunea exercitată asupra sa corespunde condiţiilor arătate anterior. Însă, în cadrul procedurii judiciare penale pendinte revine instanţei rolul de a determina pe baza probelor dacă în mod real şi obiectiv făptuitorul a exhibat un atare comportament asupra subiecţilor pasivi şi care să le fi produs efectul incriminat penal.

Intimidarea se manifestă sub formă unor comportamente şi interacţiuni umane care pot fi apreciate antisociale în convingerile generale ale societăţii, însă neincriminate penal. În sfera intimidărilor pot fi circumscrise orice atitudini prin care o persoană are reprezentarea sau se comportă, cu corespondent în realitate sau nu, ca şi cum are un ascendent asupra alteia, indiferent de natură originii acestuia: putere fizică, apartenenţă la un anumit mediu social, profesional, infracţional sau de altă natură.

Intimidarea se consumă prin conduita persoanei de a acţiona într-o anume modalitate ori mediu sau împrejurare în desfăşurarea raportului ori interacţiunii sociale cu persoana intimidată, putându-se materializa în manifestări energice combinate cu utilizarea unui limbaj în care se regăseşte utilizarea diverselor cuvinte şi expresii, tendenţionase şi jignitoare. Astfel de manifestări nu pot fi analizate sumar, mecanic şi gramatical, ci în contextul ansamblului materialului probator al unei cauze penale.

Or, o astfel de ipoteză este incidentă în dosarul pendinte, în cazul celor redate în mijloacele de probă analizate în precedent – proces-verbal de redare şi mijloac material de probă filmare – în care pot fi observate direct/nemijlocit conversaţiile subiecţilor procesuali inculpat şi persoane vătămate – care prin topic şi sintaxă pot conduce la aparenţa că se înscriu în sfera ilicitului penal.

Este adevărat că subiecţii procesuali au purtat o discuţie şi au avut o interacţiune dominate de inculpat, persoană cu condamnări definitive în materie penală, familiarizată cu organele judiciare, cu studii primare. Deşi un limbaj de natura celui utilizat de inculpat poate avea rol intimidant asupra unei persoane, instanţa reţine că în cadrul interacţiunilor dintre inculpat şi persoanale vătămate, acesta s-a rezumat la utilizarea unor cuvinte şi expresii de natura celor anteredate, dar care nu pot fi extrase din contextul şi baza factuală a cauzei şi analizate izolat şi gramatical. O persoană caracterizată de antecedenţa penală, cu educaţie precară, cu o ierarhie denaturată a valorilor sociale şi un limbaj conex acestor caracteristici, în măsura în care ar fi acţionat în sensul ameninţării, ar fi utilizat şi asociat cuvintelor folosite şi alte mecanisme verbale sau fizice simultane pentru asigurarea realizării unei ameninţări.

Modalitatea, tonalitatea, dinamica conversaţiei şi interacţiunea verbală în ansamblu dintre subiecţii procesuali menţionaţi, examinate direct şi nemijlocit de către instanţă nu conduc la formarea convingerii intimat a judecătorului că acţiunea inculpatului se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracţiunii de ameninţare.

Faptul că inculpatul ar fi perceput negativ de organele de poliţie audiate în cauză nu constituie argumente care să ducă la o concluzie contrară celei expuse anterior de instanţă. O atare imagine impunea adoptarea unor mecanisme suplimentare pentru atingerea şi consumarea ameninţării din norma de incriminare: ameninţări efective, nicidecum acte şi afirmaţii care pot fi interpretate în mod subiectiv diferit de orice persoană obiectivă, diligentă şi informată, care le analizează şi evaluează independent, inapte să garanteze inculpatului protecţia împotriva interpretării arbitrare.

Există o probă directă – înregistrarea video cu sunet – care examinată direct de instanţă, fundamentează concluziile antemenţionate.

Mai mult, statutul poliţistului de organ de ordine şi siguranţă publică, autorizat de lege să deţină armament letal şi alte mijloace de intervenţie asupra persoanelor, în condiţiile legii, pregătirea fizică a poliţistului şi alte elemente şi caracteristici inerente funcţiei de agent al statului învestit cu autoritate, converg în a susţine concluzia reţinută anterior, în sensul că actele inculpatului nu au fost de natură să constituie ameninţări, în accepţiunea normei de incriminare, la adresa persoanelor vătămate.

Din probele analizate anterior, instanţa reţine că (…) inculpatul (…) a adresat injurii şi cuvinte jignitoare organelor de poliţie aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, persoanele vătămate (…) și (…), s-a opus solicitărilor care i-au fost adresate şi a sfidat autoritatea organelor de poliţie, acţiuni care însă nu au fost de natură să le producă o stare de temere persoanelor vătămate.

Pentru aceste motive, instanţa urmează să reţină că fapta nu este prevăzută de legea penală şi să dea eficienţă dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Codul de procedură penală pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) şi (4) din Codul penal, raportat la art. 206 alin. (1) din Codul penal.

În schimb, pentru violențele produse în cadrul postului de poliție, unde a atacat un om al legii, agresorul a fost condamnat, pentru ultraj, la un an și cinci luni de închisoare.

DOCUMENT – Hotărârea de condamnare, pronunțată de Judecătoria Câmpina (NOTA INSTANȚEI: În cuprinsul hotărârii, instanţa redă textual cuvintele şi expresiile jignitoare/amenintăţile proferate de inculpat. O eventuală cenzurare a acestora este de natură să îngreuneze semnificativ activitatea de redactare şi să dilueze semnificaţia penală a activităţii infracţionale a inculpatului ori a împrejurărilor de fapt conexe faptei care îi angrenează răspunderea penală):