Jurisprudență | Principiul egalității armelor nu este încălcat în situația în care raportul de expertiză a fost depus la dosar cu respectarea termenului legal

Dreptul la un proces echitabil. Principiul egalității armelor nu este încălcat în situația în care raportul de expertiză a fost depus la dosar cu respectarea termenului legal. Încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nerespectarea de către instanță a obligației de motivare a hotărârii. Trimiterea cauzei spre rejudecare

Principiul egalității armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil – impune fiecărei părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cazul său în condiții care să nu o dezavantajeze substanțial în comparație cu partea adversă. Acest concept implică, de asemenea, în principiu, dreptul părților de a lua cunoștință de orice probă sau observație din dosar de natură a influența decizia și de a o discuta (cauza Muncaciu împotriva României, Hotărârea din 26.01.2016).

Instanța nu are obligația de a comunica raportul de expertiză depus cu respectarea termenului legal de 10 zile prevăzut de art. 336 alin. 1 Noul Cod procedură civilă. Legea instituie acest interval de timp tocmai pentru a da posibilitatea părților de a lua cunoștință de expertiză până la termenul de judecată stabilit în cauză, garantându-se astfel dreptul de apărare al părților.

Numai dacă acest termen nu este respectat de către expert, instanța trebuie să asigure ambelor părți din proces posibilitatea de a lua cunoștință de actele depuse la dosar prin acordarea unui nou termen, deoarece respectarea principiului contradictorialității impune garantarea accesului liber la actele din dosar și acordarea unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi cunoscute.

Cu privire la respectarea cerinței de motivare a hotărârii, aceasta a fost inclusă în obligația ce revine instanței, de garantare a dreptului la un proces echitabil, conform art. 21 din Constituție și art. 6 CEDO, statuându-se în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la “un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).

Sigur că, fără a fi necesar un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, obligația instanței de a-și motiva hotărârea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale cauzei, aspect subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 9 decembrie 1994 – Ruiz Torja c/a Spaniei).

Întrucât hotărârea primei instanțe nu se circumscrie exigențelor art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă și art. 6 par. 1 CEDO, o astfel de hotărâre nu numai că nu permite exercitarea controlului judiciar, dar obligă la anularea sa cu trimitere spre rejudecare, pentru că această împrejurare echivalează cu o necercetare în fond a cauzei, ceea ce reclamă aplicarea prevederilor art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, având în vedere că apelanta a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel.

(Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă, Decizia nr. 1115 din 26 octombrie 2021, în rezumat și cu comentariu, de judecător Nadia BOTEA)

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, prin Dispoziția nr. (xxxx)/13.09.2006 emisă de Primăria Mun. (L1), s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, în favoarea reclamanților, pentru imobilul situat în (L1), str. (…), nr. (…), jud. (J), dispoziție ce a fost comunicată și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrată de aceasta sub dosar nr. (…)/CC, spre validare, în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Întrucât nu s-a emis decizie, prin Sentința civilă nr. (…)/22.10.2019, Tribunalul (…) a dispus obligarea CNCI la emiterea deciziei de soluționare a dosarului administrativ nr. (…)/CC, conform art. 21 din Legea nr. 165/2013. Această sentință a rămas definitivă prin respingerea apelului formulat de pârâtă iar în data de 01.09.2020 s-a procedat la emiterea deciziei de compensare contestate.

Astfel, prin Decizia de compensare nr. (xxxxx)/01.09.2020 emisă de CNCI s-au acordat un număr de 146.448 puncte, respectiv câte o cotă de 1/4 către fiecare din reclamanți.

Însă, raportat la caracteristicile tehnice ale imobilului, la anul edificării acestuia, la amplasamentul acestuia și la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, tribunalul a concluzionat că valoarea stabilită prin decizia contestată este mult inferioară.

Valoarea imobilului în litigiu, raportat la grila notarială aferentă anului 2013, este de 1.119.425,00 lei. Imobilul s-a aflat în prima zonă valorică a orașului (L1), fiind compus din 6 corpuri de clădire evaluate la suma de 589.865,00 lei și teren în suprafață de 1471 mp, evaluat la suma de 529.560,00 lei. La stabilirea valorilor s-a luat în considerare grila notarială din 2013, fiind aplicate toate reducerile ce s-au impus, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013.

În consecință, în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, a fost admisă cererea reclamanților iar în baza art. 453 Noul Cod pr. civ. a fost obligată pârâta la plata sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocațial și al expertului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând admiterea apelului și, în principal, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea apelului s-a arătat că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității și al egalității armelor în procesul civil, întrucât nu a permis apelantei-pârâte să ia cunoștință și, eventual, să conteste raportul de expertiză prin care s-a stabilit valoarea imobilului.

Dreptul la apărare este reglementat atât de art. 24 din Constituția României, cât și de art. 13 din Noul Cod pr. civ. O componentă a dreptului fundamental la apărare și unul dintre principiile specifice procedurii civile este contradictorialitatea. Astfel, părțile trebuie să aibă posibilitatea de a discuta și de a combate susținerile făcute de fiecare dintre ele și de a-și exprima opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice (finalitate prevăzută de dispozițiile art. 211 Noul C. pr. civ.).

S-a învederat că art. 14 alin. 2 Noul C. pr. civ. prevede obligația comunicării actelor de procedură, ca aplicație a principiului contradictorialității.

Totodată, jurisprudența constantă a C.E.D.O. relevă că, atunci când un document nu a fost comunicat niciuneia dintre părți, egalitatea de arme nu este încălcată (M. S. contra Finlandei, 46601/99, 22 martie 2005; Krcmar și alții contra Republicii Cehe, 35376/97, 3 martie 2000; Niderost Huber contra Elveției, 18 februarie 1997), însă în situația în care un document este comunicat numai uneia dintre părți, cealaltă va fi în dezavantaj, neputând să își prezinte cauza sau să își exercite dreptul la respectarea contradictorialității în aceleași condiții. În cauza Oral contra Turciei, Curtea Europeană a reținut încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, întrucât în fața instanțelor interne acestuia nu i-a fost comunicat raportul de expertiză pe care instanța și-a fundamentat hotărârea, conferindu-i o importanță sporită. Curtea a reamintit și în această cauză faptul că nu se putea cere reclamantului sau reprezentantului său să se informeze regulat, în cursul întregului proces, de eventuala depunere la dosar a unor documente pentru a fi în măsură să își expună punctul de vedere asupra lor.

A arătat apelanta că raportul de expertiză reprezintă un act de procedură întocmit în cursul procesului, iar potrivit art. 154 alin. 1 Noul C. pr. civ., “comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură se va face din oficiu, prin agenți procedurali ai instanței sau prin alt salariat al acesteia, precum și agenți sau salariați ai altor instanțe în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunica actul”. Așadar, legea prevede obligativitatea comunicării din oficiu a tuturor actelor de procedură, excepțiile de la comunicare, prevăzute de lege, fiind de strictă interpretare. În privința raportului de expertiză, normele codului (art. 330- 340 Cod procedură civilă) nu prevăd nici o excepție de la comunicare, astfel că se aplică regula prevăzută de art. 154 alin. 1 Cod procedură civilă, ceea ce prima instanță nu a făcut.

S-a susținut de către apelantă că prin necomunicarea raportului de expertiză i-a produs o vătămare, întrucât s-a aflat în imposibilitatea de a formula eventuale obiecțiuni și de a pune concluzii pe marginea acestuia. Mai mult decât atât, hotărârea judecătorească apelată este fundamentată pe raportul de expertiză necomunicat. Astfel, necomunicarea raportului echivalează cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare prevăzut de art. 6 CEDO.

De asemenea, a subliniat apelanta că nici măcar nu a fost informată de desemnarea unui expert pentru întocmirea raportului de expertiză, atât din partea instanței de fond, cât și din partea expertului desemnat. Prin urmare, până la momentul comunicării sentinței apelate, nu cunoștea faptul că în cauză a fost sau chiar că va fi întocmit un raport de expertiză prin care să se evalueze imobilul.

În ceea ce privește a doua critică, apelanta a arătat că la dosar au fost depuse documente care descriu un imobil din strada (…), nr. (…), însă nu se cunoaște faptul dacă acestea au fost sau nu întocmite la momentul preluării. Având în vedere că la dosar nu au fost depuse documente din care să reiasă descrierea din punct de vedere arhitectural a imobilului la momentul preluării abuzive, în speță au fost aplicate prevederile art. 21 alin. 6 ind. 2 din Legea nr. 165/2013.

Deși instanța a concluzionat noua valoare a imobilului pe baza „caracteristicilor tehnice ale imobilului, anul edificării acestuia, amplasamentului”, nu a oferit și informații cu privire la aceste caracteristici enumerate.

Apelanta a considerat că fără o certificare a unor documente, din care să reiasă faptul că acestea prezintă într-adevăr caracteristicile tehnice ale imobilului la momentul preluării, nu se poate evalua un imobil și acorda măsuri compensatorii în baza acestor documente care nu pot releva un adevăr.
Totodată, s-a învederat că prima instanță a reținut că suprafața de teren era de 1.471 mp., iar pentru construcție nu a reținut nicio suprafață, astfel nu se poate verifica corectitudinea calcului efectuat de expert și aplicarea corectă a grilei notariale din anul 2013.

De asemenea, a fost criticată hotărârea și sub aspectul acordării și întinderii cheltuielilor de judecată, susținând că prima instanță a încălcat principiul disponibilității și contradictorialității. Astfel, apelanta a considerat că suma de 4.500 lei, acordată de instanță cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și onorariu avocat, este nejustificată și extrem de mare, în situația în care CNCI s-a aflat în imposibilitatea de a participa la întocmirea raportului de expertiză, cât și în imposibilitatea de a verifica corectitudinea acestui raport.

Intimații, prin întâmpinare, au solicitat respingerea apelului declarat de pârâta CNCI ca neîntemeiat.

S-a susținut că motivul de apel referitor la încălcarea principiului contradictorialității și al egalității armelor în procesul civil, întrucât instanța nu a permis apelantei să ia la cunoștință și eventual să conteste raportul de expertiză, este neîntemeiat raportat la dispozițiile art. 336 Cod procedură civilă care instituie o obligație în sarcina expertului de a depune raportul de expertiză cu minim 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

Rațiunea pentru care legiuitorul a stabilit un astfel de termen are la bază tocmai posibilitatea părților de a lua la cunoștință de concluziile raportului și de a formula eventuale obiecțiuni, respectiv de a împiedica amânarea judecății în contextul în care raportul este depus cu respectarea termenului legal.
Mai mult decât atât, s-a arătat că nu există nici o dispoziție legală care să stabilească în sarcina instanței de judecată obligația comunicării raportului de expertiză, chiar și în situația în care una din părți este o autoritate publică, fiecare parte având obligația de a depune propriile diligențe spre a lua la cunoștință de toate documentele din dosar.

Intimații au învederat că, potrivit mențiunilor referitoare la înregistrarea raportului de expertiză, acesta a fost depus la dosarul cauzei la data de 26.02.2021, iar următorul termen de judecată a fost pe data de 09.03.2021, la 12 zile de la depunerea raportului, termen la care instanța a rămas în pronunțare.

S-a susținut că invocarea de către apelantă a aspectelor legate de necunoașterea încuviințării de către instanță a efectuării raportului de expertiză, respectiv a conținutului acestuia, este cu atât mai neîntemeiată cu cât dosarul este electronic iar, odată cu citația, instanța a comunicat părților și coordonatele de logare ce dau posibilitatea observării tuturor documentelor dosarului, atât a încheierilor de ședință, cât și a raportului de expertiză.

Totodată, intimații au arătat că motivul de apel referitor la valoarea stabilită de instanță pentru imobilul ce face obiectul deciziei de compensare contestate este neîntemeiat, apelanta insinuând faptul că înscrisurile existente la dosar referitoare la caracteristicile tehnice ale imobilului ar putea să nu fie întocmite la momentul preluării. Autoritatea publică nu poate ridica un simplu dubiu asupra unor înscrisuri depuse de persoanele îndreptățite, ci este obligată să probeze contrariul acestora, sub sancțiunea neluării în considerare a acestei presupuneri.

S-a învederat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd o paletă largă în ceea ce privește posibilitatea probării deținerii fostei proprietăți astfel că, în contextul depunerii de înscrisuri, partea adversă este obligată să probeze contrariul lor, nefiind suficient să invoce simple supoziții care, dacă ar fi luate în considerare de instanță, ar face imposibil de dovedit calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului de proprietate asupra căruia se acordă măsurile compensatorii.

În ce privește ultimul motiv de apel, intimații au considerat că este neîntemeiat, raportat la prevederile art. 451 coroborat cu art. 453 Cod procedură civilă, care stabilesc în sarcina părții ce a pierdut procesul obligația plății cheltuielilor de judecată suportate de partea care l-a câștigat. Cum suma de 4.500 lei a fost efectiv suportată de reclamanți în vederea soluționării cauzei în fond, în mod întemeiat prima instanță a obligat pârâta la suportarea acesteia.

Totodată, intimații au formulat apel incident, solicitând schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul obligării CNCI la emiterea deciziei de compensare prin 1.728.213 puncte, respectiv câte 432.053 pentru fiecare.

În motivarea apelului incident s-a arătat că în mod greșit prima instanță a stabilit valoarea imobilului ca fiind de 1.119.425 lei, având în vedere dispozițiile art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013, în forma prevăzută de Legea nr. 219/2020, apreciind că acestea ar trebui aplicate în cauză.

Față de data emiterii deciziei de compensare, intimații au susținut că tribunalul ar fi trebuit să stabilească valoarea imobilului în raport cu grilele notariale valabile în anul 2019, respectiv la valoarea de 1.874.661 lei. Cum din această valoare echivalentă în puncte vor trebui scăzute numărul de puncte deja acordate prin decizia contestată, respectiv 146.448 puncte, rezultă o diferență de 1.728.213 puncte.

Ulterior, prin precizările la apelul incident, depuse la dosar la data de 23.09.2021, intimații au arătat că înțeleg să invoce Decizia ÎCCJ nr. 80/2018, respectiv Decizia ÎCCJ nr. 46/2021 prin care instanța supremă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013 a reținut că, în cadrul dosarelor ce au ca obiect contestații împotriva deciziilor de compensare, instanța de judecată trebuie să aplice noile prevederi ale textului de lege ce reglementează procedura de evaluare a imobilelor și nu pe cele avute în vedere în momentul emiterii deciziei de compensare (pct. 97 și 98 din Decizia nr. 46/2021).

S-a susținut că, în contextul celor reținute de instanța supremă prin decizia menționată, se impune ca în cauză să se procedeze la evaluarea imobilului ce face obiectul Dispoziției nr. (xxxx)/13.09.2006 emisă de Primăria Municipiului (L1) prin raportare la noua formă a art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013, respectiv prin raportare la grila notarială valabilă în anul anterior emiterii deciziei de compensare – grila valabilă în anul 2020, în considerarea faptului că CNCI va fi obligată la emiterea unei noi decizii de compensare.

În concret, s-a arătat că grila notarială aferentă anului 2020 nu a suferit modificări față de cea aferentă anului 2019, astfel că s-a solicitat să se țină cont de valoarea imobilului determinată prin expertiza întocmită în cauză aferent anului 2019.

Prin precizările ulterioare depuse tot la data de 23.09.2021, intimații au arătat că revin asupra precizării anterioare și solicită suplimentarea raportului de expertiză prin determinarea valorii imobilului raportat la grila notarială din anul 2021, având în vedere că CNCI va proceda la emiterea unei noi decizii în cursul anului 2022.

În consecință, s-a solicitat admiterea apelului incident, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul obligării CNCI la emiterea deciziei de compensare în raport de valoarea imobilului aferent grilei din anul 2021.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate de cele două părți, cât și din oficiu pentru motive de ordine publică, în baza art. 479 Cod procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

Prima critică formulată de apelanta-pârâtă CNCI se referă la încălcarea principiului contradictorialității și al egalității armelor, întrucât nu i s-a permis să ia cunoștință de raportul de expertiză depus la dosar. În susținerea acestei critici, apelanta a arătat că art. 154 alin. 1 Noul Cod pr. civ. prevede obligativitatea comunicării din oficiu a tuturor actelor de procedură, considerând că în privința raportului de expertiză legea nu instituie nicio excepție de la comunicare, astfel că prin necomunicarea acestuia i s-a produs o vătămare constând în imposibilitatea de a pune concluzii pe marginea acestuia și de a formula eventuale obiecțiuni.

Curtea a constatat că este neîntemeiat acest motiv de apel invocat de apelanta-pârâtă, având în vedere argumentele ce succed.

Astfel, potrivit art. 336 alin. 1 Cod procedură civilă, constatările și concluziile motivate ale expertului vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

În speță, raportul de expertiză a fost depus la dosar în data de 26.02.2021, cu respectarea termenului de 10 zile prevăzut de dispozițiile legale menționate, raportat la faptul că termenul fixat pentru judecată a fost la data de 09.03.2021.

În consecință, termenul procedural pentru depunerea lucrării a fost respectat, legea instituind acest interval de timp tocmai pentru a da posibilitatea părților de a lua cunoștință de expertiză până la termenul de judecată stabilit în cauză, garantându-se astfel dreptul de apărare al părților, instanța neavând obligația de a comunica raportul de expertiză depus cu respectarea termenului legal de 10 zile prev. de art. 336 alin. 1 Noul Cod pr. civ.

Numai dacă acest termen nu este respectat de către expert, instanța trebuie să asigure ambelor părți din proces posibilitatea de a lua cunoștință de actele depuse la dosar prin acordarea unui nou termen, deoarece respectarea principiului contradictorialității impune garantarea accesului liber la actele din dosar și acordarea unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi cunoscute.

Principiul egalității armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil – impune fiecărei părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cazul său în condiții care să nu o dezavantajeze substanțial în comparație cu partea adversă. Acest concept implică, de asemenea, în principiu, dreptul părților de a lua cunoștință de orice probă sau observație din dosar de natură a influența decizia și de a o discuta (cauza Muncaciu împotriva României, Hotărârea din 26.01.2016).

Așa cum de altfel a arătat și apelanta-pârâtă, în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a reținut că atunci când un document nu a fost comunicat niciuneia dintre părți, egalitatea de arme nu este încălcată, însă în situația în care un document este comunicat numai uneia dintre părți, cealaltă va fi în dezavantaj, neputând să își prezinte cauza sau să își exercite dreptul la respectarea contradictorialității în aceleași condiții.

Or, în speță, raportul de expertiză depus la dosar cu respectarea termenului instituit de art. 336 alin. 1 Cod procedură civilă nu a fost comunicat niciunei părți, fiind scanat și regăsindu-se la dosarul electronic, astfel că susținerile apelantei-pârâte referitoare încălcarea principiului egalității armelor și a dreptului la apărare nu au putut fi primite.

Totodată, art. 10 Cod procedură civilă instituie obligația părților de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, astfel că apelanta nu se poate plânge că nu a fost informată de faptul că în cauză a fost desemnat expert pentru întocmirea raportului de expertiză.

Cea de-a doua critică formulată de apelanta-pârâtă se referă în esență la nemotivarea hotărârii, aceasta arătând că tribunalul s-a limitat a stabili noua valoare a imobilului pe baza „caracteristicilor tehnice ale imobilului, anul edificării acestuia, amplasamentului”, fără însă a oferi și informații cu privire la aceste caracteristici enumerate și nu a reținut vreo suprafață pentru construcție, astfel încât nu se poate verifica corectitudinea calculului efectuat de expert și aplicarea corectă a grilei notariale din anul 2013, critică ce s-a constatat a fi întemeiată.

Astfel, potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) Cod proc. civilă, hotărârea trebuie să cuprindă considerentele în care se vor arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Obligația de motivare impune o apreciere raportat la natura cauzei și la circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Respectarea acestei cerințe a fost inclusă în obligația ce revine instanței de garantare a dreptului la un proces echitabil, conform art. 21 din Constituție și art. 6 CEDO, statuându-se în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la “un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o garanție a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea pertinentă, riguroasă, concretă a hotărârii judecătorești, în concordanță cu probele și actele de la dosar, întrucât ea reprezintă pentru părți garanția că cererile lor au fost analizate cu atenție, inexistența motivării atrăgând anularea hotărârii astfel pronunțate.

Prin raportare la criticile formulate de apelantă, rolul instanței de control judiciar este acela de a stabili dacă și în ce măsură chestiunile esențiale supuse judecății, relativ la susținerile reclamanților și la apărările pârâtei, și-au găsit răspuns în hotărârea pronunțată de tribunal, iar pentru aceasta este absolut necesară raportarea la considerentele hotărârii, ținând seama că scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile cuprinse în dispozitiv.

În concret, în cauza de față, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat anularea deciziei de compensare nr. (xxxxx)/01.09.2020 emisă de CNCI, sub aspectul numărului de puncte stabilit. Prin această decizie a fost validată Dispoziția nr. (xxxx)/ 13.09.2006 emisă de Primarul Mun. (L1) și s-au acordat reclamanților despăgubiri constând în 146.448 puncte, revenind câte ¼ părți pentru fiecare, pentru imobilul situat în (L1), str. (…), nr. (…), jud. (J).

Așa cum rezultă din referatul de verificare a dosarului de despăgubire, din fișa de evaluare și din anexele la decizie, la stabilirea acestor despăgubiri apelanta-pârâtă a făcut aplicarea disp. art. 21 alin. 6 ind. 2 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora „în cazul în care, prin documentele existente în dosarul de despăgubire, nu se pot/poate stabili suprafața și/sau descrierea, din punct de vedere arhitectural, a construcțiilor pentru care se stabilesc despăgubiri, se acordă măsuri compensatorii pentru o suprafață utilă de 21 mp. Evaluarea se face prin aplicarea valorii minime pentru zona sau categoria de imobil prevăzută de grila notarială aplicabilă pentru localitatea respectivă.”

Prima instanță a admis acțiunea reclamanților reținând că: „raportat la caracteristicile tehnice ale imobilului, la anul edificării acestuia, la amplasamentul acestuia și la raportul de expertiză efectuat în cauză (…) valoarea stabilită prin decizia contestată este mult inferioară.”

O astfel de abordare sumară nu poate fi validată însă de către instanța de control judiciar, întrucât tribunalul nu a făcut nici măcar o minimă detaliere a caracteristicilor tehnice ale imobilului pe care le-a avut în vedere (în special suprafața construcției), nu a indicat care sunt documentele existente la dosar din care rezultă aceste caracteristici tehnice, care este anul edificării construcțiilor și anul preluării imobilului și care sunt înscrisurile din care a tras această concluzie.

Un răspuns concret era necesar cu atât mai mult cu cât prin decizia contestată s-au acordat despăgubiri doar pentru o suprafață utilă a construcției de 21 mp, în aplicarea disp. art. 21 alin. 6 ind. 2 din Legea nr. 165/2013, tribunalul nefăcând o analiză efectivă și reală a acestor prevederi legale. Astfel, instanța trebuia să stabilească dacă au fost sau nu aplicate corect de către CNCI aceste norme legale și să indice în considerentele hotărârii probele pe baza cărora a determinat suprafața și celelalte caracteristici tehnice ale construcțiilor, avute în vedere la modificarea cuantumului despăgubirilor.

Curtea a constatat totodată că prima instanță și-a însușit concluziile raportului de expertiză, fără a stabili valoarea probatorie a acestuia în raport de toate probele administrate în cauză, așa cum impun dispozițiile art. 264 Cod procedură civilă.

Astfel, de exemplu, cu privire la vechimea construcțiilor la data preluării, expertul a arătat că aceasta este de 48 ani (vechime ce a avut înrâurire asupra valorii imobilului potrivit grilei notariale valabile în anul 2013), expertul considerând că imobilul a intrat în proprietatea statutului în anul 1951, conform Decretului nr. 111/1951, fără a indica actul de preluare. Însă, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că imobilul a fost declarat proprietate de stat în baza Sentinței civile nr. (…)/17.05.1957 dată de Tribunalul (…), constatându-se că este bun fără stăpân în sensul Decretului nr. 111/1951, iar statul s-a intabulat în CF prin Încheierea CF nr. (…)/1957.

Or, în aceste condiții, tribunalul trebuia să stabilească valoarea de adevăr a acestor probe și explice în considerentele hotărârii care este motivul pentru care a înlăturat proba cu înscrisuri din care rezulta vechimea construcției la data preluării mai mare de 50 de ani (prin decizia contestată aplicându-se și reducerea de 20%, prevăzută în grila aferentă anului 2013 pentru construcții mai vechi de 50 de ani).
În consecință, prima instanță nu a procedat la un examen efectiv și real al argumentelor părților și al mijloacelor de probă depuse la dosar, pentru a le aprecia pertinența.

Sigur că, fără a fi necesar un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, obligația instanței de a-și motiva hotărârea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale cauzei, aspect subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 9 decembrie 1994 – Ruiz Torja c/a Spaniei).

Față de această situație, instanța de apel nu a putut considera că tribunalul a realizat o efectivă cercetare a fondului cauzei și a oferit garanțiile procesuale impuse de exigența dreptului la un proces echitabil, întrucât hotărârea primei instanțe nu se circumscrie exigențelor art. 425 alin. 1 lit. b) Cod pr. civ. și art. 6 par. 1 CEDO.

O astfel de hotărâre nu numai că nu permite exercitarea controlului judiciar, dar obligă la anularea sa cu trimitere chiar dacă, strict formal, tribunalul a soluționat litigiul pe fond, nu pe vreo excepție, pentru că împrejurările evocate echivalează cu o necercetare în fond a cauzei, ceea ce reclamă aplicarea prevederilor art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, având în vedere că apelanta a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel.

Totodată, Curtea a constatat a fi întemeiat și apelul incident, având în vedere dispozițiile art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2021, precum și Deciziile nr. 80/2018 și nr. 46/2021 date de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, prin Decizia nr. 46/2021, Înalta Curte a reținut că, până la soluționarea definitivă de către instanța de judecată a contestației formulate împotriva deciziei de compensare/validare parțială, raportului juridic ce face obiectul litigiului i se va aplica legea nouă, fără a putea fi considerată retroactivă (pct. 98).

Potrivit art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2021, „evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte și se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională, în considerarea caracteristicilor tehnice ale imobilului și a categoriei de folosință la data preluării acestuia. Un punct are valoarea de un leu.”

În speță, nu poate fi vorba de retroactivitatea legii din moment ce situația juridică se află în curs de constituire, în sensul de a fi stabilit în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite în temeiul legilor reparatorii, în concordanță cu principiul tempus regit actum și al aplicării imediate a legii noi.
În consecință, evaluarea imobilului urmează a se face, potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei de către Comisia Națională.

Mai este de precizat că problema de drept invocată de intimații-reclamanți, respectiv dacă în interpretarea art. 21 alin. 6 din Legea nr. 165/2013, cum au fost modificat prin Legea nr. 193/2021, în situația unei contestații împotriva unei decizii emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, acordarea despăgubirilor se face prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent emiterii deciziei sau prin aplicarea grilei notariale valabile pentru anul precedent rămânerii sale definitive, formează obiectul dosarului nr. (…)/2021, cu termen de judecată la data de 21.02.2022, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, în rejudecare urmează a se pune în discuție și acest aspect, raportat la disp. art. 520 alin. 4 Noul C. pr. civ.

Față de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. 3 Cod proc. civilă, au fost admise atât apelul declarat de apelanta-pârâtă CNCI, cât și apelul incident introdus de intimații- reclamanți și a fost anulată în tot decizia apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, ținând cont de cont de considerentele prezentei decizii. Cheltuielile de judecată se vor avea în vedere la rejudecarea cauzei.

Comentariu

Potrivit art. 336 alin. 1 Cod procedură civilă, constatările și concluziile motivate ale expertului vor fi consemnate într-un raport scris, care va fi depus cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

Instanța nu are obligația de a comunica raportul de expertiză depus cu respectarea termenului legal de 10 zile prev. de art. 336 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, legea instituind acest interval de timp tocmai pentru a da posibilitatea părților de a lua cunoștință de expertiză până la termenul de judecată stabilit în cauză, garantându-se astfel dreptul de apărare al părților.

Numai dacă acest termen nu este respectat de către expert, instanța trebuie să asigure ambelor părți din proces posibilitatea de a lua cunoștință de actele depuse la dosar prin acordarea unui nou termen, deoarece respectarea principiului contradictorialității impune garantarea accesului liber la actele din dosar și acordarea unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi cunoscute.

Principiul egalității armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil – impune fiecărei părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cazul său în condiții care să nu o dezavantajeze substanțial în comparație cu partea adversă. Acest concept implică, de asemenea, în principiu, dreptul părților de a lua cunoștință de orice probă sau observație din dosar de natură a influența decizia și de a o discuta (cauza Muncaciu împotriva României, Hotărârea din 26.01.2016).

În jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a reținut că atunci când un document nu a fost comunicat niciuneia dintre părți, egalitatea de arme nu este încălcată, însă în situația în care un document este comunicat numai uneia dintre părți, cealaltă va fi în dezavantaj, neputând să își prezinte cauza sau să își exercite dreptul la respectarea contradictorialității în aceleași condiții.

Dacă raportul de expertiză a fost depus la dosar cu respectarea termenului instituit de art. 336 alin. 1 Cod procedură civilă, nefiind comunicat niciunei părți, fiind scanat și regăsindu-se la dosarul electronic, nu este încălcat principiului egalității armelor și a dreptului la apărare.

Totodată, art. 10 Cod procedură civilă instituie obligația părților de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului.

Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă considerentele în care se vor arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Obligația de motivare impune o apreciere raportat la natura cauzei și la circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Respectarea acestei cerințe a fost inclusă în obligația ce revine instanței de garantare a dreptului la un proces echitabil, conform art. 21 din Constituție și art. 6 CEDO, statuându-se în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la “un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența” (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o garanție a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar.
Dreptul la un proces echitabil impune motivarea pertinentă, riguroasă, concretă a hotărârii judecătorești, în concordanță cu probele și actele de la dosar, întrucât ea reprezintă pentru părți garanția că cererile lor au fost analizate cu atenție, inexistența motivării atrăgând anularea hotărârii astfel pronunțate.

Rolul instanței de control judiciar este acela de a stabili dacă și în ce măsură chestiunile esențiale supuse judecății, relativ la susținerile părților, și-au găsit răspuns în hotărârea pronunțată de prima instanță, iar pentru aceasta este absolut necesară raportarea la considerentele hotărârii, ținând seama că scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile cuprinse în dispozitiv.

Sigur că, fără a fi necesar un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, obligația instanței de a-și motiva hotărârea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale cauzei, aspect subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 9 decembrie 1994 – Ruiz Torja c/a Spaniei).

Întrucât hotărârea primei instanțe nu se circumscrie exigențelor art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă și art. 6 par. 1 CEDO, o astfel de hotărâre nu numai că nu permite exercitarea controlului judiciar, dar obligă la anularea sa cu trimitere spre rejudecare, pentru că această împrejurare echivalează cu o necercetare în fond a cauzei, ceea ce reclamă aplicarea prevederilor art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, având în vedere că apelanta a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel.