Jurisprudență | Răspunderea civilă delictuală. Daune morale. Stabilirea cuantumului daunelor morale

Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa va avea în vedere ca acesta să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora. Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de reclamantă, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Fără îndoială, reclamanta a suportat un prejudiciu, prin prisma leziunilor cauzate de către intervenientul forţat şi care au necesitat un nr. de 6-7 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. În schimb, instanţa nu stabileşte valoarea unor despăgubiri în funcţie de situaţia financiară a persoanei obligate la suportarea acestor despăgubiri, neexistând un atare criteriu, ci în funcţie de prejudiciul pe care l-a suportat victima.

Sentinţa civilă nr. 4604/08.05.2019, definitivă

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de …2019, sub nr. ../300/2019, reclamanta L.– asistată de Z. şi I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. SA şi intervenientul forţat D., obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Autoturismul implicat în accidentare avea poliţă de asigurare RCA emisă de pârâta A. SA, poliţa având nr. …., valabilă din data de 09.10.2017 până în data de 08.10.2018.

În cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită constă în aceea că intervenientul forţat nu a condus prudent şi nu a fost atent la indicatoarele şi marcajele care semnalizau că se apropie de trecerea de pietoni; fapta acestuia a provocat prejudiciul reprezentat de traumatismele fizice şi psihice suferite de către reclamantă, dovedite prin raportul de expertiză medico-legală nr. ../2018, biletul de ieşire din spital şi scrisoarea medicală, iar certitudinea prejudiciului este neîndoielnică; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă, pe de o parte, din concluziile raportului de expertiză medico-legală, iar pe de altă parte, succesiunea derulării evenimentelor întăreşte raportul de cauzalitate dintre starea de sănătate a minorei şi acţiunea vătămătoare a intervenientului forțat.

În afara traumatismului cranio-cerebral, consecințele acțiunii ilicite au constat în provocarea unor excoriaţii în partea dreaptă al corpului reclamantei, leziuni la cotul drept şi genunchiul stâng, precum şi echimoze produse de impactul corpului cu autoturismul şi de puterea căzăturii pe asfalt, după ce a fost proiectată în aer.

Daunele morale reprezintă satisfacţii echitabile destinate a compensa material suferinţele de ordin moral pricinuite. Repararea acestor consecinţe de natură nepatrimonială produse prin fapta ilicită culpabilă urmează regulile răspunderii civile delictuale. Evaluarea daunelor morale nu este supusă unor criterii legale prestabilite, însă prejudiciul moral nu poate fi lăsat neacoperit pe motiv că legea nu prevede, judecătorul fiind obligat să soluţioneze pricina.

A suferit traume fizice şi psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier provocat de intervenientul forţat, iar în raport de toate elementele de la dosar rezultă că suferinţele sale au fost unele accentuate, acesteia fiindu-i limitată posibilitatea de a desfăşura activităţi cotidiene, provocându-i-se, în acelaşi timp, şi suferinţe fizice însemnate. A suportat consecinţe negative în plan fizic şi psihic, valorile morale i-au fost lezate, iar consecinţele vătămării au fost percepute cu intensitate de către reclamantă, consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa sa particulară fiind unele profunde, astfel că daunele morale solicitate sunt pe deplin justificate.

Urmare a accidentului, a suferit şi un prejudiciu moral, traumatismele provocate au dislocat-o în mod absolut necesar de la activităţile sociale curente, constituind atât un „pretium dolores”, cât şi un prejudiciu de agrement (necesitatea suplinirii unei vieţi şi activităţi normale), ambele criterii fiind suficiente şi necesare pentru acordarea daunelor morale. Accidentul rutier a traumatizat-o, fiindu-i frică să mai treacă strada, trăind într-o continuă teamă de a fi lovită oricând de un autoturism. Această fobie a marcat-o enorm, deoarece viaţa ei s-a schimbat în rău după data de 23.04.2018. Există momente în care reexperimentează la nivel emoţional accidentul şi începe să plângă din senin, fără a fi provocată, şocul post-accident fiind unul profund. Are coşmaruri în majoritatea nopţilor, doarme cu lumina aprinsă, iar când trebuie să se trezească dimineaţa pentru a merge la şcoală, se trezeşte obosită şi incapabilă de fi atentă la orele de curs. Are mari dificultăţi în a traversa orice stradă, deoarece loviturile resimţite după ce a devenit conştientă, precum şi spaima pe care aceasta a trăit-o în momentul producerii accidentului şi ulterior marcând-o în mod ireversibil.

În drept, a invocat reclamanta prevederile art. 16, 1349, 1357, 1381, 1386, 1387 C. civ., art. 14 din Legea nr. 132/2017, iar în probaţiune a solicitat înscrisuri, proba testimonială, proba cu înregistrarea video a evenimentului rutier.

Pe fondul cauzei, nu contestă calitatea de asigurat a terţului intervenient şi nici obligaţia sa de a acoperi pagubele morale generate de fapt ilicită, însă cuantumul daunelor morale solicitate de către reclamantă este unul extrem de ridicat şi nejustificat, iar suferințele invocate nu se află, în totalitate, în raport de cauzalitate cu fapta ilicită a asiguratului A. SA. Fapta ilicită există, fiind dovedită culpa intervenientului forţat, precum şi aparența raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Însă, în procesul de determinare în concret a cuantumului despăgubirilor, trebuie avute în vedere aspectele reale ale situației de fapt, care ar putea limita proporţional întinderea răspunderii civile delictuale. Astfel, câtă vreme nu a fost realizată o expertiză care să stabilească dinamica accidentului şi culpa exclusivă a intervenientului forțat, se impune analiza posibilității reţinerii unei culpe concurente a reclamantei, prin neasigurarea la momentul iniţierii traversării trecerii de pietoni.

De asemenea, daunele morale pretinse de reclamantă sunt excesive, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor morale este atributul instanţei de judecată, aceasta din urmă fiind datoare să aplice criterii subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, menite să compenseze victimele directe sau indirecte ale unui accident rutier pentru vătămările suferite. Din documentele medico-legale depuse de reclamantă la dosar rezulta că vătămările suferite nu au condus la o infirmitate post-traumatică permanentă, pierderea unui organ sau a unei funcţii, fiind cu putinţa recuperarea integrală a funcţionalităţii, iar pentru aceasta au fost necesare doar 6-7 zile de îngrijiri medicale.

Or, daunele morale solicitate de către reclamanta depăşesc cu mult noţiunea de despăgubire justă şi echitabilă, o asemenea sumă putând fi justificată doar în cazul unor urmări mai grave, sens în care se impune reducerea cuantumului daunelor morale solicitate de către reclamantă.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 1371 C.civ., iar în probaţiune a solicitat înscrisuri şi expertiza tehnică judiciară.

Intervenientul forţat, deşi a fost legal citat, nu a depus întâmpinare dar s-a prezentat în instanţă la primul termen de judecată din data de 10.04.2019 şi a recunoscut că producerea evenimentului rutier a fost cauzată de lipsa sa de atenţie.

În probațiune, constatând că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 255 şi art. 258 C.proc.civ., în sensul că sunt admisibile potrivit legii şi conduc la soluționarea cauzei, la termenul de judecată din 10.04.2019, instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martorul R. și proba cu înregistrarea video a accidentului de circulație, iar pentru pârâtă a admis proba cu înscrisuri şi a respins proba cu expertiză tehnică specialitatea autovehicule, ca nefiind utilă soluționării cauzei.

Analizând cauza de faţă, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate şi a probelor administrate, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 23.04.2018, în jurul orei 16.00, pe strada .., sector 4, Bucureşti, deplasându-se dinspre Bd. Metalurgiei către Sos. Berceni, cu autoturismul marca Opel, cu nr. de înmatriculare …., intervenientul forţat D., pe fondul neatenţiei, nu a acordat prioritate la trecerea de pietoni marcată şi semnalizată în mod corespunzător şi a acroşat-o pe reclamantă cu partea dreaptă-faţă a autoturismului, provocându-i acesteia leziuni traumatice pentru a căror vindecare a fost necesar un număr de 6-7 zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală nr. …., care se coroborează cu recunoașterea intervenientului forţat, înregistrarea video surprinsă de o cameră de supraveghere, înscrisurile medicale şi procesul verbal de cercetare la faţa locului.

În momentul producerii accidentului rutier, intervenientul forţat avea încheiată cu pârâta A. SA polița de asigurare obligatorie de răspundere civilă nr. …., valabilă din data de 09.10.2017, până la data de 08.10.2018, pentru autoturismul cu nr. de înmatriculare ….. În drept, conform art. 11 alin. 1 din Legea nr. 132/2017, asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, iar art. 11 alin. 2 lit. a din acelaşi act normativ statuează că asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

În acelaşi sens, potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr. 132/2017, despăgubirea se stabileşte şi se plăteşte în conformitate cu prevederile art. 14, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligaţiei acestuia cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.

Totodată, potrivit art. 1349 C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

În conformitate cu prevederile art. 1357 din Codul civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor art. 1357 C.civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cer a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

Prin prejudiciu se înţelege efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite de către o altă persoană. Nu poate exista răspundere delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, deoarece dacă o persoană nu a fost păgubită, ea nu are dreptul de a cere nicio reparaţie. Altfel spus, este imperios necesar ca cel care solicită repararea prejudiciului să fi suferit personal prejudiciul respectiv.

În speţă, reclamanta invocă exclusiv un prejudiciu moral, nu şi un prejudiciu material. În acest sens, este fără putinţă de tăgadă faptul că reclamanta a suportat un prejudiciu, prin prisma leziunilor cauzate de către intervenientul forţat şi care au necesitat un nr. de 6-7 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, astfel cum reiese din raportul de expertiză medico-legală nr. …., care se coroborează cu înregistrarea video, recunoaşterea intervenientului forţat şi procesul-verbal de cercetare la faţa locului.

Fapta ilicită poate fi definită ca orice acţiune sau inacţiune care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Întrucât intervenientul forţat nu a acordat prioritate de trecere unui pieton aflat în traversarea străzii printr-un loc marcat şi semnalizat corespunzător, provocându-i astfel reclamantei leziuni ce au necesitat un număr de 6-7 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, este lesne de observat că acesta a comis o faptă ilicită, condiţia în discuţie fiind îndeplinită în cauză.

Intervenientul a nesocotit o normă elementară pentru circulaţie pe drumurile publice, încălcând dispoziţiile art. 72 alin. 2 din OUG nr. 195/2002, potrivit cărora pietonii au prioritate de trecere faţă de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajaţi în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate şi semnalizate corespunzător, ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor.

La stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul cauză nu acţionează singur şi izolat, ci că desfăşurarea lui este condiţionată de anumiţi factori, care, fără a produce ei efectul păgubitor, favorizează producerea acestui efect, înlesnind naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-i ori asigurându-i rezultatele negative. Toate aceste împrejurări concură la producerea prejudiciului ca un tot, astfel încât trebuie recunoscută eficienţa cauzală a fiecăreia dintre ele. Prin urmare, între cauza principală şi condiţii este o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care constituie cauza necesară şi directă, dar şi condiţiile cauzale, respectiv fapte care au făcut posibilă acţiunea cauzală sau i-au agravat efectele dăunătoare.

În acest sens, instanţa reţine că între prejudiciul suferit de reclamantă şi fapta ilicită săvârşită de către intervenientul forţat există o legătură de cauzalitate tip cauză-efect, căci în lipsa faptei ilicite comise de către intervenientul forţat reclamanta nu ar fi suferit prejudiciul în discuţie.

Instanța reține că intervenientul forțat a săvârșit fapta ilicită în condițiile culpei cu prevedere prevăzute de art. 16 alin. 3 teza I C.civ., având în vedere că acesta nu a respectat regulile de circulație privind acordarea priorității de trecere a pietonilor, printr-un loc special amenajat şi semnalizat corespunzător. Însuşi intervenientul forţat, autorul faptei ilicite, a recunoscut în declarația dată la data de 23.04.2018, în fața organelor de urmărire penală, precum şi în şedinţa publică din 10.04.2019, că nu contestă producerea accidentului, impactul producându-se ca urmare a unui moment de neatenţie cauzat de faptul că, la data producerii evenimentului, în maşină se afla şi copilul acestuia, care a alunecat din scaunul de copil, sens în care nu a fost atent la drum pentru câteva momente.

Aşadar, culpa intervenientului forţat în săvârşirea faptei ilicite este de netăgăduit, aspect ce rezultă cu prisosinţă din ansamblul probator administrat în cauză.

Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite următoarele condiţii: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Prejudiciul actual, cel care a fost deja produs la data când se pretinde repararea lui, este întotdeauna cert.

Instanţa constată că, deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, întinderea în timp a acestor consecinţe negative, măsura în care consecinţele negative sunt ireversibile sau temporare, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, precum şi măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. De asemenea, toate aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând din dureri psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte.

În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa va avea în vedere ca acesta să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora. Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de reclamantă, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Fără îndoială, reclamanta a suportat un prejudiciu, prin prisma leziunilor cauzate de către intervenientul forţat şi care au necesitat un nr. de 6-7 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

În schimb, instanţa nu stabileşte valoarea unor despăgubiri în funcţie de situaţia financiară a persoanei obligate la suportarea acestor despăgubiri, neexistând un atare criteriu, ci în funcţie de prejudiciul pe care l-a suportat victima.

Statuând în echitate, instanţa apreciază că suma de 10.000 lei, reprezentând daune morale, apare ca fiind rezonabilă şi justificată, fiind de natură să repare prejudiciul suportat de reclamantă. În stabilirea acestei sume instanţa a luat în considerare suferinţele fizice şi psihice suportate de reclamantă prin raportare la numărul de zile de îngrijiri medicale, intensitatea şi durata acestor consecinţe negative şi perturbarea situaţiei socio-familiale. Pe de altă parte, se cuvine a sublinia că reclamanta nu a fost supusă unor investigaţii majore sau unor intervenţii chirurgicale, la fel cum reclamanta nu a rămas cu un prejudiciu estetic sau funcţional, ci şi-a reluat cursul firesc al vieţii. Însă, un atare eveniment şi-a pus o amprentă asupra reclamantei, în contextul în care, deşi a traversat printr-un loc semnalizat şi marcat în mod corespunzător, intervenientul forţat, cu nesocotirea unor norme elementare de circulaţie pe drumurile publice, i-a cauzat reclamantei anumite leziuni.

Este adevărat că prejudiciul suportat de către reclamantă nu a avut caracter de continuitate şi nu a generat efecte iremediabile pentru sănătatea, integritatea fizică şi psihică a acesteia. Totuşi, reclamanta a suferit un şoc emoțional în momentul impactului cu autoturismul condus de intervenientul forţat, în condițiile în care se angajase să traverseze regulamentar strada, pe trecerea de pietoni semnalizată prin marcaje pietonale și indicator rutier.

Din perspectiva întinderii şocului emoţional, instanţa apreciază că este posibil ca acesta să se fi prelungit în timp, cauzându-i reclamantei o teamă în momentul în care traversează strada, însă dovada existenţei şi în prezent a unui şoc posttraumatic profund, care să nu-i permită reclamantei să îşi desfășoare activitățile cotidiene nu a fost efectuată în cauză, conform art. 249 C.proc.civ. Totodată, susținerea reclamantei în sensul în care aceasta a urmat şedințe de psihoterapie pentru recuperarea psiho-emoțională este lipsită de orice suport probator.

În ceea ce priveşte prejudiciul de agrement cauzat reclamantei, în determinarea acestuia trebuie avute în vedere imposibilitatea executării unor activităţi obişnuite, culturale, sportive sau a altor plăceri obişnuite ale vieţii, imposibilitatea sau dificultatea victimei de a se dedica unor activităţi certe şi normale de agrement, precum şi toate tulburările vieţii cotidiene relative la sportul practicat, tulburări de somn, de mâncare sau dificultăţi locomotorii. Or, instanţa reţine că reclamantei i-a fost cauzat un dezechilibru în viaţa socială şi educaţională pe un termen scurt, respectiv timp de două săptămâni după producerea accidentului rutier, adeverinţele medicale probând faptul că aceasta a lipsit de la şcoală.

Cu toate acestea, din declarația martorei audiate în şedinţa publică din 08.05.2019 rezultă că reclamanta şi-a reluat activitatea şcolară după cele două săptămâni în care a lipsit, depăşind momentul accidentului şi fără a mai avea alte probleme cauzate de fapta ilicită comisă de intervenientul forţat. Astfel, probaţiunea relevă faptul că durata de recuperare fizică şi psihică a reclamantei nu a fost una îndelungată, vârsta fragedă a minorei şi activitățile şcolare permiţându-i acesteia să depășească mai ușor şocul posttraumatic generat de accidentul rutier.

Însă, aşa cum s-a reţinut supra, instanța apreciază că nu pot fi puse la îndoială consecinţele negative suferite de către reclamantă, pe plan fizic şi psihic, importanța valorilor morale lezate, precum şi intensitatea cu care a fost perceput evenimentul. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere faptul că nu a fost probată existența unui dezechilibru socio-familial serios şi îndelungat.

Or, toate aceste constatări reprezintă tot atâtea argumente pentru care susţinerile părţilor din perspectiva cuantumului despăgubirii nu pot fi reţinute în integralitate, instanţa stabilind despăgubirile printr-o apreciere rezonabilă şi echitabilă, de natură să ofere o satisfacţie compensatorie care să asigure reclamantei o alinare a suferinţelor, prin crearea unor condiţii de viaţă mai confortabile, dar fără să se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a acesteia şi fără să se stabilească un cuantum derizoriu al despăgubirilor.

Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa va admite, în parte, cererea şi va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.000 lei, reprezentând daune morale-debit principal. Conform art. 21 alin. 4-5 din Legea nr. 132/2017, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească, iar dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în acest termen sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, plata penalităţilor urmând a se face odată cu plata despăgubirii. Totodată, art. 21 alin. 6 din Legea nr. 132/2017 prevede că, în cazurile privind vătămările corporale şi daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalităţile şi plata acestora sunt stabilite de către instanţa judecătorească.

Pe cale de consecinţă, instanţa va obligă pârâta la plata către reclamantă a unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul debitului principal, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective, în cazul neplăţii benevole a debitului principal.

Luând în considerare dispoziţiile art. 451-453 C.proc.civ. şi având în vedere că culpa procesuală parţială a pârâtei în declanşarea litigiului judiciar, instanţa va obliga pârâta să achite reclamantei suma de 605 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, constând în taxă judiciară de timbru, proporţional cu pretenţiile admise.