Jurisprudența ÎCCJ | Violarea sediului profesional. Simplul refuz de a părăsi un loc accesibil publicului, chiar dacă refuzul este adresat unei persoane îndreptățite, nu reprezintă infracțiune

Pentru ca refuzul de a părăsi, la cererea persoanei îndreptățite, un loc ce aparține spațiului accesibil publicului, să constituie infracțiunea de violare a sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) din Codul penal, solicitarea formulată în acest sens trebuie să aibă un fundament obiectiv, care să se încadreze în nevoia de a proteja viața privată în componenta sa profesională. Per a contrario, nu mai există protecția oferită de legea penală, atunci când, față de faptul că persoana juridică însăși a permis accesul publicului, încetează rațiunea legii de protecție a vieții private societare. Ca atare, simplul refuz de a părăsi un loc accesibil publicului, chiar dacă refuzul este adresat unei persoane îndreptățite, nu reprezintă infracțiune.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel inculpatul A, solicitând desfiinţarea acesteia şi, în rejudecare, achitarea sau, după caz, încetarea procesului penal pornit împotriva sa întrucât fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală, nu a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de norma de incriminare, sunt incidente mai multe cauze justificative şi nu există plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Prin decizia nr. x/A/2019 din 21 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/242/2018, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A împotriva sentinţei penale nr. x din 01 martie 2019 a Judecătoriei Huedin, apelantul inculpat fiind obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a decide în acest sens, efectuând propria analiză a materialului probator administrat pe parcursul procesului penal, Curtea a constatat că instanţa de fond a evaluat şi coroborat într-o manieră judicioasă probele din cauză, reţinând, în mod corect, situaţia de fapt dedusă judecăţii şi încadrarea juridică a acesteia, apreciind, astfel, că vinovăţia inculpatului A a fost stabilită în afara oricărui dubiu.

S-a arătat, sub acest aspect, că, din declaraţiile martorilor C, D şi E, din procesul-verbal întocmit de organele de poliţie la data de 09 octombrie 2017 şi din vizionarea imaginilor surprinse de camerele de supraveghere aflate în interiorul Primăriei comunei Poieni, coroborate cu recunoaşterea faptei în cursul urmăririi penale, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi constituie infracţiune.

Astfel, Curtea a reţinut că sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de violarea sediului profesional, prevăzută de art. 225 alin. (1) C.pen., în forma refuzului de părăsire a incintei Primăriei comunei Poieni, în condiţiile în care reprezentantul instituţiei i-a cerut expres acest lucru inculpatului, urmarea imediată a infracţiunii constând în crearea unei stări de pericol şi perturbarea activităţii persoanei juridice de drept public, iar legătura de cauzalitate rezultând din elementele definitorii ale conţinutului infracţiunii.

Pe de altă parte, s-a subliniat că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui, astfel că, în cauză, este îndeplinită şi condiţia laturii subiective a infracţiunii (intenţia indirectă).

Având în vedere că, raportat la întregul material probator, rezultă că fapta imputată inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, s-a apreciat că cererea acestuia de achitare este nefondată.

Curtea a considerat neîntemeiată şi cererea inculpatului de încetare a procesului penal, reţinând, pe de o parte, că, la dosarul de urmărire penală, se regăseşte plângerea formulată de persoana juridică de drept public (prin reprezentantul acesteia în calitate de primar), iar, pe de altă parte, că nu există nicio cauză justificativă, aşa cum a susţinut inculpatul, fără, însă, a o indica, de vreme ce exercitarea unui drept recunoscut de lege (protestul, solicitarea unor acte) trebuie să se facă cu respectarea condiţiilor şi limitelor instituite de actele normative.

Totodată, s-a subliniat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost, în mod corect, individualizată prin raportare la criteriile prevăzute de art. 74 C.pen., atât în ceea ce priveşte felul şi cuantumul acesteia, cât şi modalitatea de executare, fiind în măsură să asigure realizarea scopului urmărit prin aplicarea ei.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A, care a invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., susținând, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere locul în care s-a consumat actul de conduită ce i-a fost imputat.

În acest sens, inculpatul a arătat că soluția instanței de fond este nelegală întrucât „realitatea faptică și gravitatea acuzației nu constituie elementul material al contravenției prevăzută de către Legea nr. 61/1991 actualizată – art. 2 pct. 13, drept pentru care este netemeinic să se pună în discuție fapta de violare a sediului profesional, art. 225 alin. (1) NCP”, fiind dispusă abuziv condamnarea sa la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 2.400 lei.

S-a susţinut, totodată, că Primăria comunei Poieni este instituție publică, în accepţiunea art. 176 C.pen., iar în incinta sa funcționează „Serviciile publice de interes local”, conform prevederilor Legii nr. 215/2001 (art. 73-77), motiv pentru care este netemeinic să fie considerat sediu profesional potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008 (art. 5) şi Legii nr. 31/1990 (art. 2, art. 42).

Recurentul a mai menționat că, în perioada iunie-august 2017, a depus mai multe petiții la Primăria comunei Poieni și, întrucât aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau conform dispozițiilor legale, a manifestat, prin protest pașnic, în exteriorul și în incinta respectivei instituții.

De asemenea, a considerat că, prin refuzul de soluționare a petițiilor depuse și împiedicarea de a avea acces la informațiile de interes public, Primăria comunei Poieni a săvârșit faptele de abuz în serviciu, fals intelectual, mărturie mincinoasă, înşelăciune și deturnare de fonduri.

A mai susţinut, deopotrivă, că instanța de fond a urmărit îngreunarea cercetărilor şi a tragerii la răspundere penală și civilă a Primăriei comunei Poieni și a Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, prezentând ca adevărate fapte și împrejurări necorespunzătoare realităţii, astfel încât a săvârşit infracţiunile de favorizarea făptuitorului și înșelăciune.

În concluzie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a C.proc.pen., recurentul a solicitat pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Prin încheierea din 08 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în dosarul nr. x/242/2018, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. x/A din 21 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, și s-a dispus trimiterea cauzei la Completul nr. 7, în vederea soluționării căii extraordinare de atac.

În acest sens, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 435 C.proc.pen. şi îndeplineşte cerinţele de formă instituite de dispozițiile art. 437 alin. (1) lit. a, b şi d C.proc.pen., în cuprinsul său fiind menţionate numele, prenumele şi domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, precum şi semnătura părţii care a exercitat calea de atac.

În ceea ce priveşte condiţia reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c C.proc.pen., s-a reţinut că inculpatul A a invocat motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., susținând, în esență, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Raportându-se la aspectele ce pot fi analizate prin prisma cazului de casare invocat, care nu trebuie să vizeze reexaminarea situaţiei de fapt, ci doar verificarea în drept a acesteia, instanţa supremă a constatat că recursul în casaţie formulat de inculpatul A este admisibil pentru motivul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., numai în ceea ce priveşte criticile privind lipsa de tipicitate obiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat, precum și lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, a căror analiză urmează a fi efectuată strict în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se putea proceda la o analiză a conținutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

Astfel, s-a arătat că, în conformitate cu susținerile recurentului A, Primăria comunei Poieni este instituție publică, în temeiul prevederilor art. 176 C.pen., iar în incinta sa funcționează „Serviciile publice de interes local”, conform Legii nr. 215/2001 (art. 73-77), motiv pentru care este netemeinic să fie considerat sediu profesional potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008 (art. 5) şi Legii nr. 31/1990 (art. 2, art. 42).

Totodată, s-a constatat că celelalte critici invocate de inculpat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. (în sensul că a depus mai multe petiții la Primăria comunei Poieni, județul Cluj, instituție care nu și-a îndeplinit îndatoririle ce îi reveneau conform dispozițiilor legale, că prin refuzul de soluționare a petițiilor depuse și împiedicarea de a avea acces la informațiile de interes public, Primăria a săvârșit faptele de abuz în serviciu, fals intelectual, mărturie mincinoasă, înşelăciune și deturnare de fonduri, că instanța de fond a urmărit îngreunarea cercetărilor și a tragerii la răspundere penală și civilă a Primăriei și a Parchetului de pe lângă Judecătoria Huedin, prezentând ca adevărate fapte și împrejurări necorespunzătoare realităţii, săvârşind faptele de favorizarea făptuitorului și înșelăciune) nu vizează lipsa de corespondenţă a elementelor faptice reţinute în hotărârea recurată cu elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat. Ca atare, având în vedere că prin aceste critici nu se invocă nelegalitatea hotărârii atacate, s-a apreciat că respectivele motive nu pot fi circumscrise cazului de casare indicat sau altui caz expres prevăzut de art. 438 C.proc.pen..

În ceea ce privește cerinţa instituită de art. 434 C.proc.pen., s-a observat că infracțiunea pentru care a fost condamnat inculpatul face parte din categoria celor reglementate de art. 434 alin. (2) lit. e C.proc.pen., care nu pot fi atacate cu recurs în casație (de vreme ce, potrivit art. 225 alin. 3 C.pen., în cazul infracțiunii de violarea sediului profesional, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate).

Întrucât singura condiție care nu a fost verificată în etapa admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpat a fost cea prevăzută de art. 434 C.proc.pen. – referitoare la categoria hotărârilor ce pot fi supuse căii extraordinare a recursului în casație – având în vedere și jurisprudența constantă a Curții Constituționale (decizia nr. 651/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen. sunt neconstituționale; decizia nr. 573/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018 prin care s-a constatat că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. g) C.proc.pen. sunt neconstituționale), Înalta Curte a arătat că, la termenul stabilit în cauză, din oficiu, va pune în discuția părților, în condiții de contradictorialitate și oralitate, sesizarea instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C.proc.pen., care exceptează de la verificarea conformității cu regulile de drept aplicabile hotărârile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Ca atare, prin încheierea din 05 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus sesizarea, din oficiu, a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C.proc.pen., formându-se pe rolul instanţei de contencios constituţional dosarul nr. x/2019.

În vederea soluţionării acestuia, prezenta cauză a fost amânată succesiv până la termenul de judecată din 17 mai 2022, când Înalta Curte, constatând că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C.proc.pen. au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Constituţională, în cauzele nr. x/2018 şi nr. x/2018, prin decizia nr. 208 din 07 aprilie 2022 (publicată, ulterior, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 mai 2022), a acordat cuvântul în dezbateri.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., în conformitate cu dispoziţiile art. 442 – 444 C.proc.pen., Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Astfel, problema de drept care urmează să fie analizată în prezenta cauză este cea legată de întrunirea elementelor de tipicitate obiectivă din conţinutul art. 225 alin. (1) C.pen., violarea sediului profesional (pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite), pentru a se evalua dacă refuzul inculpatului de a părăsi încăperea în care s-a aflat în incinta Primăriei comunei Poieni este incriminat de legea penală, respectiv verificarea existenţei sediului profesional, inclusiv în ceea ce priveşte accesul şi zona de aşteptare a publicului (permis sau nu), calitatea de persoană îndreptăţită a celui care a solicitat inculpatului să părăsească spaţiul şi dacă perioada în care acesta a stat în locul respectiv se încadra sau nu în timpul orelor de program cu publicul.

„Incriminarea violării sediului profesional reprezintă o formă de protecție a vieții private în componenta ei profesională. Protecţia acordată sediului decurge din faptul că într-un astfel de spațiu se desfășoară activitatea profesională. Rațiunea protecției este, așadar, aceea că în astfel de spații există documente, tehnologii, informații, echipamente etc. care trebuie protejate față de intruziunile terților, chiar mai înainte ca ele să dea naștere unor alte infracțiuni (de exemplu, furt, distrugere, concurență neloială etc.). Toate aceste aspecte fac parte din sfera vieții private societare, înțeleasă ca dreptul oricărei entități de a decide cum și în ce mod să aducă la cunoștința publicului aspectele legate de desfășurarea activității sale.” (Andra-Roxana Trandafir, Violarea sediului profesional. Obiectul protecției. Comparație cu violarea de domiciliu, UAIC, Analele Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, https://portal.penalmente.ro/index.php/1912/)

Având în vedere obiectul juridic al infracțiunii de violare a sediului profesional, respectiv relațiile sociale formate în jurul și datorită vieții private în componenta ei profesională, atunci când este vorba despre spații pe care persoana juridică însăși le consideră accesibile publicului, fiind marcate ca atare, standardul de protecție în materie penală este diferit. Astfel, pentru ca refuzul de a părăsi, la cererea persoanei îndreptățite, un loc ce aparține spațiului accesibil publicului să constituie infracțiune, solicitarea de a părăsi locul accesibil publicului trebuie să aibă un fundament obiectiv, care să se încadreze în nevoia de a proteja viața privată în componenta sa profesională. Per a contrario, nu mai există protecția oferită de legea penală, atunci când, față de faptul că persoana juridică însăși a permis accesul publicului, încetează rațiunea legii de protecție a vieții private societare. Ca atare, simplul refuz de a părăsi un loc accesibil publicului, chiar dacă refuzul este adresat unei persoane îndreptățite, nu reprezintă infracțiune.

„Atunci când este vorba de spații accesibile publicului, refuzul de părăsire nu poate fi analizat în aceleași condiții cu spațiile private, când cel care le folosește are dreptul de a solicita unei persoane să părăsească respectivele spații. Mai ales atunci când este vorba de un serviciu prestat pentru public, o persoană nu poate fi obligată să părăsească sediul autorității sau instituției publice sub pedeapsa prevăzută de legea penală, fiind greu de conceput că există o persoană îndreptățită să-i solicite acest lucru. Desigur, dacă cel care refuză să părăsească spațiul devine violent ori întreprinde alte acțiuni, se poate dispune condamnarea pentru alte infracțiuni (de exemplu, ultraj, tulburarea ordinii și liniștii publice, distrugere etc.).” (Andra-Roxana Trandafir, Violarea sediului profesional. Obiectul protecției. Comparație cu violarea de domiciliu, UAIC, Analele Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, https://portal.penalmente.ro/index.php/1912/)

În consecinţă, analiza incidenţei cazului de casare presupune identificarea elementelor ce caracterizează ilicitul penal în situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel: dacă locul pe care a refuzat să îl părăsească inculpatul făcea sau nu parte din sediul profesional, dacă accesul publicului era permis sau nu, dacă perioada în care inculpatul a stat în locul respectiv se încadra sau nu în timpul orelor de program cu publicul, dacă cel care a solicitat recurentului să părăsească spaţiul avea calitatea de persoană îndreptăţită.

Rezolvarea problemei de drept depinde, însă, de limitele în care instanţa soluţionează recursul în casaţie, precum şi de reţinerea unor elemente de fapt de către instanţa de apel în raport cu care Înalta Curte să poată să se pronunţe asupra elementelor de drept (concordanţa faptei reţinute în apel cu elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea).

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se asigură echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie vizează numai legalitatea unor hotărâri definitive, indicate de lege, a căror examinare se face doar în limitele anumitor motive expres şi limitativ prevăzute în Codul de procedură penală. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casație şi Justiție nu are competenţa să analizeze orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai acele elemente de drept pe care legiuitorul le-a considerat suficient de importante pentru a permite examinarea unei hotărâri intrate în puterea de lucru judecat. Aşadar, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat.

Ca atare, în calea extraordinară de atac, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate, astfel încât împrejurările factuale reţinute de către instanţa de fond, respectiv cea de apel reprezintă premisa analizei în drept a elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii.

Considerațiile de mai sus privind limitele în care judecă instanţa de recurs în casaţie sunt aplicabile tuturor cazurilor de casare prevăzute de lege, inclusiv celui reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Motivul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie ca urmare a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În cauză, recurentul a susţinut, în esenţă, că fapta ce i-a fost imputată nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că s-a aflat în incinta Primăriei comunei Poieni, instituţie publică în cadrul căreia funcţionează serviciile publice de interes local, deci într-un loc accesibil publicului, care nu poate fi asimilat noţiunii de sediu profesional. Ca atare, Înalta Curte trebuie să procedeze la verificarea concordanței dintre dispoziția legală și fapta concretă ce a fost reținută de instanţele inferioare în sarcina inculpatului, pentru a examina dacă aceasta este sau nu prevăzută de legea penală.

Analizând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte constată că, deşi inculpatul A, prin motivele de apel, a susţinut faptul că a manifestat paşnic în incinta primăriei în care se află birourile primarului şi ale persoanei cu atribuţii în compartimentul de relaţii publice, în timpul orelor de program, precum şi că s-a aflat în spaţiile destinate publicului şi marcate ca zone de aşteptare, instanța de control judiciar nu a analizat această chestiune de fapt (prezenţa apelantului într-un loc accesibil publicului, în timpul orelor de program, în zona de aşteptare a publicului, calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul legii penale, a celui care a solicitat inculpatului să părăsească locul respectiv) şi a reținut doar că „În baza probelor administrate în cauză s-a reţinut o corectă stare de fapt, dându-se acesteia o încadrare juridică corespunzătoare, vinovăţia inculpatului fiind stabilită în afara oricărui dubiu.

Astfel, din declaraţia martorei C, a martorului D, a martorei E, din cuprinsul procesului-verbal întocmit de organele de poliţie la data de 09.10.2017 şi din vizionarea imaginilor surprinse de camerele de supraveghere aflate în interiorul Primăriei comunei Poieni, coroborate cu recunoaşterea faptei în cursul urmăririi penale, rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi constituie infracţiune.

Curtea reţine că în cauză sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de violare a sediului profesional prev. de art.225 alin.(1) C.pen. în forma refuzului de părăsire a incintei Comunei Poieni în condiţiile în care reprezentantul acesteia i-a cerut expres acest lucru, urmarea imediată a infracţiunii fiind crearea unei stări de pericol şi perturbarea activităţii persoanei juridice de drept public, legătura de cauzalitate rezultând din elementele definitorii ale conţinutului infracţiunii.” (Curtea de Apel Cluj, decizia penală nr. x/A/2019, pag. 4).

Se constată, așadar, că decizia curţii de apel nu permite o analiză a corespondenței dintre situația de fapt stabilită în sarcina inculpatului și dispozițiile legale în baza cărora s-a pronunțat soluția de condamnare. Reținând, însă, că instanța de apel și-a însușit starea de fapt din hotărârea supusă controlului judiciar, Înalta Curte urmează a efectua această verificare în raport cu dispozițiile sentinței.

În acest sens, reține că în privinţa inculpatului A s-a stabilit de către prima instanță că „În dimineaţa zilei de 09.10.2017, în jurul orelor 08,00, inculpatul A a intrat în interiorul sediului Primăriei comunei Poieni, jud. Cluj, apoi a intrat în biroul consilierului primarului, respectiv al martorei C, (care este o antecameră a biroului primarului), unde, în jurul orelor 08,56, profitând de faptul că nu se afla nimeni, a luat un scaun, pe care l-a aşezat lângă caloriferul din acel birou, aspecte ce rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză și din înregistrarea video depusă la dosarul cauzei. De asemenea din declarațiile martorilor C și D rezultă faptul că în data de 09.10.2017, ultima zi a protestului, inculpatul s-a legat de caloriferul biroul domnului primar cu un lacăt, refuzând să se dezlege. Mai mult, martora C, a declarat că în cursul acelei zile domnul primar 1-a rugat pe inculpat să părăsească incinta primăriei. Faţă de refuzul inculpatului de a părăsi sediul instituţiei, primarul B, în calitate de reprezentant al Primăriei comunei Poieni, a formulat plângere penală şi a solicitat sprijinul organelor de poliţie. Fiind nevoie de folosirea forţei, organele de poliţie au solicitat sprijin din partea trupelor speciale SAS. (…) Birourile Primăriei Poieni, inclusiv biroul Primarului sunt spații publice, primăria fiind o instituție publică, astfel cum prevede art. 176 Cod penal, în care organul executiv (Consiliul Local) și deliberativ (Primarul) își desfășoară activitatea în interesul comunei Poieni, persoană juridică de drept public” (Judecătoria Huedin, sentinţa penală nr. 71/2019, pag. 2-3). Acestea sunt referirile cu privire la faptele inculpatului A pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Înalta Curte constată, astfel, că nici din sentință nu rezultă elementele de fapt care să permită evaluarea în concret a locului în care s-a aflat inculpatul ca fiind unul accesibil publicului, respectiv o zonă de staţionare/aşteptare a publicului, a perioadei în care inculpatul a stat în locul respectiv ca încadrându-se sau nu în timpul orelor de program cu publicul şi nici a celui care a solicitat inculpatului să părăsească spaţiul ca având calitatea de persoană îndreptăţită în sensul cerut de art. 225 alin. (1) C.pen..

În aceste circumstanțe rezultate din lipsa descrierii clare şi complete a situației de fapt, Înalta Curte constată că nu poate verifica în ce măsură acțiunile sau inacțiunile inculpatului A corespund sau nu ilicitului penal, respectiv nu poate analiza concordanța lor cu norma de incriminare a violării sediului profesional din cuprinsul art. 225 alin. (1) C.pen..

Or, această împrejurare nu poate fi opusă recurentului cu consecința respingerii căii de atac, dar nici nu poate îndreptăți instanța de recurs în casație să o admită, să procedeze la rejudecarea cauzei şi să dispună achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b teza I C.proc.pen., cu motivarea că instanţele nu au stabilit complet situaţia factuală şi circumstanţele în care s-a realizat actul de conduită imputat.

Totodată, având în vedere limitele în care se poate realiza judecata în actualul cadru procesual, nu este posibilă nici reaprecierea situației de fapt din perspectiva stabilirii elementelor ce caracterizează infracţiunea şi, implicit, a împrejurărilor concrete în care a acţionat recurentul (dacă accesul publicului în spaţiul în care s-a aflat acesta era permis sau nu, dacă perioada în care inculpatul a stat în locul respectiv se încadra sau nu în timpul orelor de program cu publicul, dacă cel care a solicitat acuzatului să părăsească spaţiul avea calitatea de persoană îndreptăţită), aceasta constituind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Înalta Curte apreciază, astfel, că lipsa unei descrieri complete a faptei/faptelor care să permită verificarea concordanței cu dispozițiile legale în care au fost încadrate și care împiedică examenul pe care îl presupune această cale extraordinară de atac nu poate atrage o altă soluție decât aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare. Dat fiind caracterul devolutiv integral al apelului şi împrejurarea că instanţa de control judiciar poate suplini inclusiv deficienţele de motivare a sentinţei, urmează ca rejudecarea cauzei să fie făcută de către această instanță, neimpunându-se reluarea întregului ciclu procesual (în acelaşi sens este şi decizia nr. 432/RC din 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în dosarul nr. 69/1/2017).

Pentru considerentele mai sus expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b C.proc.pen., Înalta Curte a admis recursul în casaţie formulat de inculpatul A împotriva deciziei penale nr. x/A din 21 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/242/2018, pe care o va casa şi va trimite cauza la această instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de inculpat.

Totodată, a anulat formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 71 din 01 martie 2019 a Judecătoriei Huedin, definitivă prin decizia penală nr. x/A din 21 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.