Jurisprudență | Tribunalul Prahova – Excepţia de necompetenţă materială. Invocare după primul termen şi admitere în mod greşit de instanţa învestită

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești  la data de 25.03.2020, reclamanta-pârâtă E S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei-reclamante W(…) S.R.L. să îi restituie postul de transformare, în stare de funcționare, sau contravaloarea acestuia, de 42.959 Euro, în cazul în care nu mai există, este defect sau a devenit inutilizabil.

În motivare, reclamanta-pârâtă a arătat, în esenţă, că în cursul anchetei din dosarul penal nr. (…)/2018 a aflat că postul de transformare se află în posesia pârâtei-reclamante și, cu aceeași ocazie, administratorul acesteia a recunoscut că se afla în posesia sa, deoarece a cumpărat terenul pe care era amplasat, l-a ridicat și l-a transportat. A precizat că pârâta-reclamantă, deși notificată să comunice locul amplasării bunului, a ignorat-o.

În drept, reclamanta-pârâtă a invocat prevederile art. 563 alin. 1 din Codul civil.

Acţiunea a fost legal timbrată cu suma de 5.267,12 lei, conform chitanţei seria (…), nr. (…), din data de 10.02.2020 (fila nr. 6), și chitanţei seria (…), nr. (…), din data de 26.05.2020, potrivit art. 3 alin. 1 lit. “e” din O.U.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru.

Pârâta-reclamantă WEC S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării (arătând, în esenţă, că pe de o parte s-a cerut revendicarea, pe de altă parte s-a cerut contravaloarea bunului, transformându-se acțiunea într-una în pretenții), excepția lipsei calității procesuale pasive (arătând, în esenţă, că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor în condiții de legalitate și publicitate imobiliară, că între părțile prezentei cauze nu există niciun raport juridic obligațional sau unilateral și că societatea față de care pârâta-reclamantă este terț nu și-a asumat nicio obligație de garanție/evicțiune, etc.), și excepția prescripției dreptului material la acțiune (arătând, în esenţă, că execuția lucrărilor de branșament datează din anul 2007 și că termenul de prescripție este de 3 ani). Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că a dobândit cu bună credință dreptul de proprietate asupra imobilului și că reclamanta-pârâtă nu a dovedit că s-ar fi înscris la masa credală sau că ar fi formulat împotriva societății cu care încheiase inițial contractul cerere în revendicarea bunului, prezumându-se astfel că el a făcut parte integrantă din imobilul cumpărat de pârâta-reclamantă.

Prin cererea reconvențională, formulată prin aceeași cerere ca întâmpinarea, pârâta-reclamantă a solicitat, în principal, constatarea dreptului său de proprietate ca efect al accesiunii și, în subsidiar, obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii de demontare și transport a postului de transformare, raportat la operațiunea complexă pe care a presupus-o eliberarea terenului proprietatea sa. În motivare, a arătat, în esenţă, că dreptul de proprietate a luat naștere ca efect al accesiunii imobiliare și că dezafectarea unității s-a făcut în considerarea calității de proprietar, pârâta-reclamantă dispunând de bun potrivit propriilor necesități și în raport de contractul de vânzare-cumpărare.

În drept, pârâta-reclamantă a invocat prevederile art. 567, art. 577, art. 583, art. 2.501 și art. 2.517 din Codul civil și art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

Al doilea petit al cererii reconvenționale a fost legal timbrat cu suma de 1.305 lei, conform chitanţei seria (…), nr. (…), din data de 10.11.2020.

Reclamanta-pârâtă E S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate prin întâmpinare, arătând, în esenţă, că a achitat taxa judiciară de timbru, că acțiunea este întemeiată pe prevederile art. 563 din Codul civil iar bunul se află în posesia pârâtei-reclamante și că revendicarea are caracter imprescriptibil. Pe fondul cauzei, a contestat apărările privind existența bunei credințe, susținând că acel contract cu societatea VH S.A. privea furnizarea de energie electrică, iar nu vânzarea postului de transformare și că pârâta-reclamantă cunoștea că vânzătoarea nu era proprietarul acelui bun. A învederat că reaua credință reiese din faptul că a ridicat bunul fără autorizațiile necesare și că unitatea respectivă reprezintă o lucrare cu caracter durabil, în mod evident efectuată cu bună credință, caz în care pârâta-reclamantă va fi obligată la plata contravalorii acesteia și a manoperei, conform art. 581 din Codul civil.

Prin sentinţa civilă nr. (…)/14.12.2020, Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Pentru a pronunţa această soluţie, judecătoria a reţinut că potrivit art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Conform art. 94 pct. 1 lit. “k” din Codul de procedură civilă, în competența judecătoriei sunt date “orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști”, deci nu sunt date acelea care depășesc această valoare.

În cauză, cererea de chemare în judecată are ca obiect restituirea postului de transformare, în stare de funcționare, sau a contravalorii acestuia, de 42.959 Euro, în cazul în care nu mai există, este defect sau a devenit inutilizabil.

Având în vedere cursul valutar B.N.R. Euro/Leu de la data depunerii acțiunii (1/4,8443 lei), valoarea obiectului cererii de chemare în judecată a fost la acel moment procesual 208.106,28 lei – așa cum s-a menționat și în cadrul rezoluției de stabilire a taxei judiciare de timbru – adică mai mare decât cea referită de art. 94 pct. 1 lit. “k” din Codul de procedură civilă.

Susținerea reclamantei-pârâte, în sensul că bunul nu ar mai are valoarea de 42.959 Euro, nu poate fi primită, întrucât prin acțiune s-a solicitat nu doar restituirea bunului, ci și – pentru ipotezele în care nu mai există, este defect sau a devenit inutilizabil – a contravalorii lui menționate ca fiind 42.959 Euro.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 132 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, excepţia a fost admisă şi, pe cale de consecinţă s-a   declinat  competenta de soluționare  a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova la data de 19.02.2021, iar în şedinţa din data de 06.04.2021, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a tribunalului.
Analizând  actele  și lucrările dosarului, prin prisma excepţiei necompetenţei materiale a tribunalului invocată din oficiu, se  rețin următoarele :

Potrivit dispoziţiilor art. 248 C.proc.civ, instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În aceste condiţii, instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova, excepţie de procedură, absolută şi dilatorie, pe care o va admite, cu următoarea motivare:

În cadrul competenței jurisdicționale trebuie distins între competența materială (de atribuție) și competența teritorială, iar în cadrul competenței materiale se distinge între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe (de exemplu, judecata în primă instanță, judecata în apel, judecata în recurs), și competența materială procesuală, care se stabilește în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecății (a se vedea paragraful 16 din Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, și paragraful 29 din Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24 noiembrie 2017).

Referitor la regimul juridic al invocării excepției de necompetență, una dintre inovațiile actualului Cod de procedură civilă, prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil, acela al accelerării judecății, reglementat de art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepției de necompetență materială, și anume, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, adică termenul la care părțile, legal citate, pot pune și concluzii (deci pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii, precum cel prevăzut de art. 222 din Codul de procedură civilă),în condițiile art. 131 din Codul de procedură civilă.

Ulterior primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, atât necompetenţa materială,cât şi cea teritorială de ordine publică nu mai pot fi invocate nici de părţi şi nici de instanţa care judecă pricina.

Din interpretarea prevederilor art. 130-131 din Codul de procedură civilă rezultă că neinvocarea în termen a excepției de necompetență are ca efect consolidarea competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării unei prorogări legale de competență sui-generis.

Procedând astfel se evită desființarea tardivă a unor hotărâri pronunțate asupra fondului cauzei, prin efectul invocării excepției de necompetență direct în căile de atac sau chiar în primă instanță, după ce se intră în cercetarea fondului procesului. Se produce, de asemenea, o responsabilizare atât a părților, cât și a instanței, impunându-se verificarea, în condiții de contradictorialitate, a competenței instanței la primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, putându-se acorda un singur termen pentru lămuriri și probe suplimentare, și aceasta, cu titlu de excepție, în condițiile art. 131 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Dacă ar fi posibilă o soluție de declinare cu încălcarea termenului stabilit de lege s-ar afecta stabilitatea raportului juridic procesual în fața instanței învestite, deoarece aceasta nu și-a îndeplinit în termenul legal obligația de a-și verifica competența și de a sesiza motivele care necesită declinarea de competență în favoarea altei instanțe.

De altfel, prin decizia nr. 31/11.11.2019 referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea Recursului în Interesul Legii, a stabilit că instanța care primește dosarul își poate invoca din oficiu, în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 din Codul de procedură civilă, necompetența materială procesuală și poate declina competența în favoarea instanței inițial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale. Pe de altă parte, instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competența în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară.

Având în vedere aceste aspecte, tribunalul a constatat că, în cauză, Judecătoria Ploieşti a acordat prim termen de judecată la data de 15.10.2020, termen pentru care reprezentantul convenţional al pârâtei reclamante SC W(…) SRL  a solicitat acordarea unui nou termen de judecată motivat de imposibilitatea sa de prezentare.

Prin încheierea din data de 15.10.2020 s-a amânat judecarea cauzei şi s-a acordat termen la data de 12.11.2020, când reprezentarea pârâtei reclamante a fost asigurată de către domnul avocat MDC în substituirea avocatului titular SCM, aşa cum rezultă din delegaţia de substituire aflată la fila 129 dosar fond.

Tribunalul a constatat că la termenul din data de 12.11.2020 care reprezenta limita temporală pentru invocarea excepției de necompetență materială, fiind primul termen la care părțile erau legal citate în fața primei instanțe şi puteau pune concluzii, avocatul pârâtei reclamante nu a invocat expres excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Ploieşti, ci, după acordarea de către instanţă a noului termen de judecată în data de 10.12.2020, a învederat generic că are de invocat o excepţie, aşa cum rezultă din conţinutul încheierii de şedinţă de la termen ( fila 2 paragraful 11 a încheierii aflată la fila 141 dosar fond ).

În fapt, avocatul pârâtei reclamante a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Ploieşti la termenul din data de 10.12.2020, ulterior primului termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe şi puteau pune concluzii, faptul că judecătoria nu și-a îndeplinit în termenul legal obligația de a-și verifica competența și de a sesiza motivele care necesită declinarea de competență în favoarea altei instanțe neputând conduce la altă concluzie.

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că în mod greşit Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei invocată de către avocatul pârâtei reclamante cu depăşirea termenului legal stabilit imperativ de legiuitor întrucât neinvocarea în termen a excepției de necompetență avea ca efect câştigarea competenței în favoarea instanței inițial sesizate, respectiv Judecătoria Ploieşti, fapt ce nu poate fi ulterior ignorat.

Pentru aceste considerente, a admis excepţia necompetenţei  materiale a Tribunalului Prahova, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei in favoarea Judecătoriei Ploieşti.

De asemenea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Prahova şi Judecătoria Ploieşti, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a trimis de îndată dosarul către Curtea de Apel Ploieşti, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.