Unele dintre cele mai interesante reglementări în dreptul românesc sunt cuprinse într-o lege care privea vânzarea băuturilor alcoolice și care purta o denumire pe măsură: ”legea contra beției”. Actul emis în 1908 reglementa regimul juridic al producției și comercializării băuturilor spirtoase și stabilea sancțiunile care se aplicau în cazul abaterilor de la acest regim. Printre altele, legea interzicea servirea ”oamenilor beți” și a ”femeilor cu moravuri recunoscute rele”, stabilea condițiile pe care trebuia să le îndeplinească un cârciumar și sancționa producerea de țuică ”provenind din altceva decât prune”.
Legea pentru monopolul vânzării băuturilor spirtoase în comunele rurale și contra beției din 6 martie 1908 – așa-numita Lege contra beției – a fost emisă într-o perioadă în care abuzul de alcool era o problemă extrem de actuală și de gravă a României de la sfârșit de secol al XIX-lea și început de secol al XX-lea.
În primul articol din lege era stabilit un monopol asupra băuturilor spirtoase, comuna având dreptul exclusiv de a le vinde și de a deține cârciumi.
Actul conținea prevederi conform cărora cârciuma sătească era arendată, prin licitatie sau direct, de către comune pentru o perioadă de 3 ani. De asemenea, legea reglementa numărul cârciumilor dintr-o localitate, permițând existența unui astfel de local la 150 de capi de familie, iar în satele izolate – una la 50 de capi de familie.
Ca să devină cârciumar, o persoană avea obligația să fie cetățean român, vârsta de cel puțin 25 de ani, să fie căsătorit și ”să știe carte”. ”El trebue să fie cunoscut ca un om cu purtări bune, fără viții și care să nu fi căzut niciodată sub lovitura unei sentințe penale, pentru delicte prevăzute în legea licențelor”, se arată în articolul 23 al legii. Printre obligațiile cârciumarului se număra cea de a ”ține totdeauna băuturi sănătoase și de bună calitate și să le păstreze astfel încât să nu să strice. Pentru păstrarea vinului și a berii, orice cârciumar va trebui să aibă o pivniță răcoroasă, care să le apere de corupere în timpul căldurilor”.
Lipsa vinului dintr-o cârciumă era sancționată cu amendă între 40 și 300 de lei, iar falsificarea unei băuturi aducea o amendă de până la 500 de lei. De exemplu, legea prevedea că „producerea și vânzarea țuici artificiale, provenind din altceva de cât prune, este cu totul interzisă”.
O altă prevedere din legea instituia obligativitatea ca, în zilele de duminică și în zilele de sărbătoare, cârciumile să fie închise până la ora 11 dimineața. Era interzisă și vânzarea de băuturi către anumite categorii de persoane.
În primul rând, nu erau serviți cei cu vârsta sub 16 ani. În a doua categorie se aflau ”oamenii beți” și ”femei bete sau cu moravuri recunoscute rele”. Nu erau serviți cei înscriși ”pe lista bețivilor”, cu referire la o persoană care ”fiind beată se va gâlcevi, se va deda la neorânduieli de orice fel, sau va cădea în drum”. Această listă a bețivilor era ținută la fiecare primărie și era afișată la cârciuma comunală.
DOCUMENT – Legea pentru monopolul vânzării băuturilor spirtoase în comunele rurale și măsuri în contra beției din 06.03.1908 poate fi citită AICI.
