O trăsătură caracteristică acţiunii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare cumpărare este aceea că, prin intermediul ei, se tinde la suplinirea de către instanţă a consimţământului promitentului vânzător în acele cazuri în care acesta din urmă refuză în mod nejustificat să perfecteze actul de vânzare cumpărare, deşi s-a obligat în acest sens printr-o convenţie anterioară. Însă, posibilitatea instanţei de a pronunţa o astfel de hotărâre este subsumată mai multor condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ – printre acestea regăsindu-se şi aceea de a nu exista un impediment legal pentru perfectarea vânzării, cerinţă ce derivă din obligaţia generală, a fiecărui subiect de drept, de a respecta legea şi ordinea publică, libertatea de a contracta cunoscând şi ea o atare limitare stabilită atât prin art. 966 şi 968 din Codul civil din 1864 cât şi prin art. 1169 şi 1236 alin.(2) din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009. Astfel, instanţa este ţinută să suplinească doar consimţământul părţii care a promis să vândă, în aceleaşi limite în care a fost refuzată nejustificat exprimarea acestui consimţământ, nefiindu-i permis să înlăture alte obstacole (de fapt, sau de drept) ce ar sta în calea perfectării acestui act translativ.
Or, calitatea promitentei vânzătoare de debitor în cadrul procedurii de executare silită, concomitent cu existenţa în patrimoniul acesteia a dreptului de proprietate asupra bunului cu privire la care se instituise masura sechestrului (bun care este şi cel promis spre vânzare), conduc la reţinerea incidenţei prevederilor art. 151 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură fiscală în raport de care debitoarei i-a fost limitat dreptul de a consimţi la încheierea oricărui act de înstrăinare. Astfel fiind, în condiţiile în care legea – prin art. 154 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură fiscală – asociază acestei măsuri nu numai un efect de indisponibilizare a bunului sechestrat, ci şi sancţiunea nulităţii actelor juridice care s-ar perfecta cu nesocotirea respectivei interdicţii, instanţa nu poate pronunţa o hotărâre cu efecte echivalente unui contract de vânzare cumpărare.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi ANAF – Administraţia Finanţelor Publice Sector 4, să se constatate că acesta a achitat integral preţul vânzării, în cuantum de 52.000 euro şi 13.050 lei, şi să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Bucureşti, înscris în CF nr. x4-C1-U11 Bucureşti, sector 4. Totodată, reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună intabularea dreptului său de proprietate în cartea funciară, precum şi obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 969, 1073-1077 C.civ din 1864, art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005.
Pârâta ANAF – Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 4 Bucureşti a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii.
În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 151 C.proc.fisc.
Prin sentinţa civilă nr. 9621 din 09.09.2016, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepția de necompetență materială și a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr. 74 din 23.01.2017, Tribunalul București – Secția IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 02.05.2017, a declarat apel reclamantul A., iar la 03.05.2017 a declarat apel şi pârâta B.
Curtea de apel a constatat că apelul declarat de apelanta-pârâtă B. nu a fost motivat, iar prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 25.10.2017 s-a reţinut nu s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă raportat la O.U.G. nr. 80/2013, a fost admisă excepţia netimbrării în ceea ce priveşte calea de atac declarată de pârâta B.
Prin decizia nr.897 din data de 1.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– Secţia a III – a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul – reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 74/2017 pronunţată de Tribunalul București – Secția IV-a Civilă.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul A.
În motivarea recursului se susţine în esenţă că:
Soluția instanţei de apel este nelegală, raportat la următoarele motive prevăzute de art. 488 pct.8 C.pr.civ.:
În mod nelegal au fost interpretate dispoziţiile art. l295 C.civ (1864), normă potrivit căreia, în principiu, vânzarea este un contract consensual putând fi încheiat prin simplul acord de voinţa al pârtilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului.
Deși a reţinut că se impune cu precădere verificarea acordului de voinţa al părților, iar nu plata preţului şi transmiterea posesiei, instanţa nu a procedat la o analiză a acestor aspecte, ci la o interpretare literala a titlului sub care părţile au denumit convenţia, şi anume “antecontract de vânzare-cumpărare”.
Interpretarea astfel realizată este, în opinia recurentului, contrară regulilor de interpretare prevăzute de art. 977-979 C.civ.
Se precizează că, din perspectiva normelor juridice menţionate, este lipsit de relevanta juridica faptul ca părţile au intitulat contractul “antecontract de vânzare – cumpărare”, în loc de “contract de vânzare-cumpărare”, cată vreme efectele pe care le-a produs sunt acelea ale unei vânzări în forma autentică, chiar instanţa de apel a reţinând că vânzarea nu este un contract solemn şi nici real.
Consideră recurentul că, în cauză, sunt incidente şi prevederile art.1295 C.civ., precum cele ale art. 971 C.civ. În considerarea acestor din urmă prevederi legale, a susţinut că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului a operat încă de la data de 04.03.2010, anterior demarării formelor de executare şi instituire a sechestrului de către ANAF. În concluzie, vânzarea s-a perfectat chiar la data încheierii actului, respectiv 04.03.2010, când părţile s-au învoit asupra obiectului vânzării şi a preţului. Mai mult decât atât, bunul a fost predat şi preţul a fost plătit în totalitate.
Astfel, la data încheierii antecontractului erau îndeplinite cerinţele esenţiale pentru validitatea unei convenţii, conform art. 948 Cod Civil, iar părţile au perfectat vânzarea în condiţiile art. 1295 C.civ.; efectul translativ de proprietate s-a produs în esenţa lui chiar la dala de 04.03.2010.
Mai susţine recurentul că, deşi instanţa de apel a reținut ca este necesar a se verifica acordul de voinţă al părtilor, în fapt nu a procedat la aceasta analiza. Din conţinutul art. 2 din antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat la data de 04.03.2010, rezulta ca părţile s-au înţeles în mod neîndoielnic eu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil în discuţie. Prin art.7 din aceeaşi convenţie, părţile au statuat că, la data încheierii contractului în forma autentică, vânzătoarea trebuie sa îndeplinească condiţia intabulării contractului, a obţinerii unei hotărâri definitive şi irevocabile privind soluţionarea favorabila a litigiului existent pe rolul instanţelor de judecata cu privire la imobilul în cauza. Pe rolul instanţelor de judecata, la data încheierii antecontractului, exista dosarul civil nr. x/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti având ca obiect revendicarea de către foştii proprietari a apartamentului naţionalizat, soluţia din acest ultim dosar devenind irevocabila prin decizia civila pronunţată la data de 25.01.2012 de către Curtea de Apel Bucureşti Secţia a III-a civilă. Hotărârea instanţei de recurs din respectivul dosar a fost redactata în toamna anului 2013, iar la data de 01.08.2013 s-a întocmit procesul verbal de sechestru asigurător de către ANAF, ulterior notat în CF.
Ca părţile şi-au exprimat în mod expres şi neîndoielnic intenţia de înstrăinare/cumpărare a apartamentului, rezultă – în susţinerea recurentului – şi din conţinutul prevederilor art. 5.3 din Antecontractul de vânzare-cumpărare. Singurul impediment al părţilor de a încheia contractul în forma autentica era litigiul existent pe rolul instanţelor, prin care foştii proprietari ai imobilului revendicau imobilul.
Afirmă recurentul că existenţa litigiului de revendicare menţionat nu este de natura sa afecteze voinţa celor doua părţi contractante cu privire la intenţia de vânzare-cumpărare a apartamentului în discuţie. La vremea respectivă, singura posibilitate pe care părţile o aveau era încheierea unui antecontract de vânzare – cumpărare.
În condiţiile în care instanţa si-a limitat cercetarea judecătoreasca la acordul de voinţă al pârtilor, consideră recurentul că este lipsită de temeinicie aprecierea potrivit căreia ar exista un impediment pentru admiterea acţiunii reprezentat de cazul de amânare a transferului proprietăţii, printr-o clauza specială, pentru un moment ulterior încheierii contractului. Posibilitatea amânării încheierii contractului în forma autentica s-a stabilit încă de la data încheierii antecontractului, iar voinţa pârtilor nu s-a schimbat niciodată.
Referitor la considerentele privind inutilitatea verificării achitării preţului, din perspectiva verificării exclusiv a condiţiei reprezentată de voinţa pârtilor, consideră recurentul că sunt neîntemeiate argumentele relative la modalitatea de achitare a apartamentului prin “plata în avans'” sau “preţul contractului”.
În lumina celor anterior expuse, se mai susţine că sunt neîntemeiate aprecierile instanţei de apel potrivit cărora “în virtutea principiului executării în natura a obligaţiei (…) instanţa nu validează pretinsa vânzare – cumpărare ce s-ar fi încheiat la data de 04.03.2010, ci, în realitate, instanţa verifica şi validează valabilitatea promisiunii de vânzare – cumpărare, acesta fiind contractul încheiat între părţi “.
Antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat de părţi a dat naştere unui raport juridic obligațional în conţinutul căruia intră un drept de creanţa al promitentului – cumpărător de a cere încheierea contractului, căruia îi corespunde o obligaţie de a face a promitentului-vânzător, respectiv de a efectua demersurile necesare în vederea încheierii actului translativ de proprietate.
Potrivii art. 1073 din Codul civil de la 1864 şi dispoziţiile art. 102 alin (1) din Legea 71/2011, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exacta a obligaţiei, în caz contrar având dreptul la dezdăunare.
Prin urmare, oricare dintre părți, pentru îndeplinirea exacta a obligaţiei pe cale de executare silita în natura a promisiunii, poate cere instanţei de judecata pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care sa ţină loc de contract de vanzare – cumpărare, în temeiul art. 1073 din Codul civil de la 1864.
Legislaţia anterioara intrării în vigoare a noului Cod civil nu cuprindea o reglementare expresa referitoare la acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care sa ţină loc de act de vânzare – cumpărare -, însă doctrina a stabilit ca pentru admiterea unei astfel de acţiuni este necesara îndeplinirea următoarelor condiţii: promisiunea de vânzare-cumpărare sa fie valabil încheiată şi dovedita în condiţiile dreptului comun; reclamantul sa-si fi îndeplinii obligaţiile asumate prin promisiune; una din părți sa refuze încheierea contractului de vânzare – cumpărare, iar refuzu1 sa fie nejustificat; promitentul – vânzător sa fie proprietarul lucrului vândut, iar promitentul cumpărător sa nu fie lovit de vreo incapacitate speciala de a dobândi.
Prin raportare la prima dintre condiţiile menţionate, arată recurentul că, în cauză, nu s-a identificat vreun motiv care ar putea pune la îndoiala îndeplinirea ei.
Prin Decizia nr. 23/03.04.2017 pronunţata de Înalta Curte de Casație, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civila s-a stabilit că: “in interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor ari. 1279 alin. 3 teza I şi art. 1669 alin l C.civil, nu este obligatorie forma autentica la încheierea promisiunii de vânzare a unui imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care sa ţină loc de act autentic”.
În ceea ce priveşte a doua condiţie, se precizează că instanţa de apel nu a considerat necesar a fi verificată. Însă, de remarcat este ca şi aceasta condiţie a fost îndeplinita, preţul fiind achitat integral, după cum reiese din actele depuse în dosar şi din conduita procesuală a intimatei pârâte.
Si cea de-a treia condiţie este îndeplinită – în susţinerea recurentului – cu atât mai mult cu cât, înainte de redactarea deciziei civile de către Curtea de Apel Bucureşti Secţia a III-a civila pronunţata în dosarul de revendicare, a aflat din presa că promitenta – vânzătoare a fost reţinuta preventiv şi apoi condamnata la o pedeapsa privativa de libertate pentru o perioada de doi ani. Astfel, nu a mai fost posibila încheierea în forma autentica a contractului de vânzare cumpărare în condiţiile în care, la data de 01.08.2013, ANAF a întocmit procesul – verbal de sechestru, ulterior notat în cartea funciara.
În ceea ce priveşte a patra condiţie, se arată că este dincolo de orice îndoiala că este îndeplinita, aşa cum rezulta din actele de la dosar.
În lumina celor arătate, consideră recurentul că ca sunt neîntemeiate aprecierile instanţei de apel potrivit cu care instanţa nu este chemata sa valideze pretinsa vânzare – cumpărare intervenita între părţi, ci doar sa verifice şi valideze valabilitatea promisiunii de vânzare, în condiţiile în care “valabilitatea promisiunii” implica verificarea acestora sub aspectul celor deja prezentate, iar instanţa nu a oferit o argumentaţie temeinica referitoare la neîndeplinirea condiţiei acordului de voinţa al părţilor. Întrucât sunt îndeplinite toate cele patru condiţii anterior prezentate, iar acordul de voinţa al părţilor semnatare ale contractului a fost liber exprimat încă de la data încheierii antecontractului, nu există vreun motiv temeinic faţă de care în prezent nu se poate pronunţa o hotărâre care sa ţină loc de act de vânzare-cumpărare. Pe cale de consecinţa, în mod vădit neîntemeiat s-a apreciat că îndeplinirea acestor obligaţii ar fi lipsită de relevanță.
Mai susţine recurentul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii – împrejurare care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C.pr.civ. – întrucât, pe de o parte, face referire la obligativitatea îndeplinirii condiţiei acordului de voinţă al pârtilor, iar, pe de altă parte, arată că instanţa nu este chemata sa interpreteze clauzele antecontractului şi manifestarea de voinţa a părţilor.
Curtea de apel a apreciat că, pentru pronunţarea unei hotărâri care sa ţină loc de act autentic, nu este necesara verificarea plăţii integrale a preţului sau deţinerea posesiei imobilului de la momentul încheierii antecontractului de vânzare – cumpărare şi până în prezent, şi că relevantă este manifestarea de voinţa a părţilor astfel cum a fost exprimata în actele juridice deduse judecaţii. Cu toate acestea, a arătat ca “daca instanţa ar fi fost chemata sa interpreteze clauzele antecontractului şi manifestarea de voinţa a părţilor, reclamantul ar fi trebuit sa învestească instanţa cu o cerere având un astfel de obiect, şi nu cu o cerere prin care sa pretindă executarea în natura a obligaţiei asumate de pârâta B., conform art. 1073 C.civ., prin pronunţarea unei hotărâri care sa ţină loc de act autentic de vânzare – cumpărare”.
Consideră recurentul că aceasta motivare este în totala disonanta atât cu dispoziţiile legale mai sus amintite, cât şi cu însăși motivarea din prima parte a hotărârii.
Mai mult, deşi instanţa a considerat necesar sa verifice acordul de voinţe al părţilor pentru vânzarea apartamentului, după o prezentare teoretica şi teoretizanta a unor aspecte de drept în privinţa regulilor de interpretare a clauzelor contractului, în sensul art. 977 C.civ., în final a reţinut că, procedând la interpretarea coordonata a clauzelor contractului dedus judecaţii şi constatând inexistenta vreunei clauze îndoielnice, rezulta foarte clar că voinţa reala a pârtilor a fost aceea de a încheia un antecontract de vânzare-cumpărare, obligându-se doar sa vândă şi sa cumpere bunul imobil la termenul stabilit cu preţul determinabil, transferul dreptului de proprietate neavând loc la momentul încheierii promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare.
Se arată că, deşi instanţa este învestita în prezent cu cererea de a pronunţa o hotărâre care sa ţină loc de act autentic, aceasta se fundamentează pe dispoziţiile antecontractului de vânzare – cumpărare, din conţinutul cărora rezulta în mod neîndoielnic ca voinţa pârtilor a fost aceea de a transfera dreptul de proprietate chiar la momentul încheierii actului. Acesta a fost şi motivul pentru care s-a transmis posesia şi folosinţa, s-a achitat preţul, cu toate ca, pentru a opera transferul dreptului de proprietate era necesar doar acordul pârtilor, aşa cum dispun prevederile art.1275 Cciv. (1864). Chiar dacă părţile s-au înţeles ca încheie contractul şi în forma autentica, la un moment ulterior stabilit de ele, acest aspect nu exclude de la aplicabilitate prevederile mai sus enunţate, în condiţiile în care voinţa lor a fost de a vinde, respectiv de a cumpăra apartamentul.
Ca atare deşi intitulat contractul “antecontract de vânzare – cumpărare”, în fapt, la data de 04.03.2010 s-a produs o vânzare în fapt a apartamentului care face obiectul cauzei, ce urmează a fi validata de către instanţa de judecata, expresie a prevederilor art. 1073 C.civ., reţinând în acest sens şi prevederile art. 977-978 Cciv.
O altă critică susţinută de recurent este în sensul că, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a plasat secund analizarea cererii privind pronunţarea unei hotărâri care sa ţină loc de act autentic, în baza antecontractului, faptcare declasează toata argumentaţia anterioara a Curţii referitoare la voinţele părților de a contracta/vinde ori a celor privind momentul naşterii contractului de vânzare cumpărare, apreciind că, faţă de existenta executării silite pornita de ANAF, nu se poate admite acţiunea.
Afirmă recurentul că dispoziţiile art. 151 alin 10 C.pr.fiscala nu sunt aplicabile în cauză. Din analiza riguroasa a textului legal, se observa ca legiuitorul a indicat în mod expres persoana care nu poate dispune de bun, şi anume “debitorul”. Or, aflându-ne în ipoteza unui contract de vânzare cumpărare încheiat în anul 2010, anterior notarii în cartea funciară a sechestrului, iar instanţa fiind învestita cu o acţiune prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care sa ţină loc de act de vânzare – cumpărare, în baza unei convenţii încheiata în anul 2010, ce exprima voinţa pârtilor de a vinde/cumpăra, nu se mai poate conchide ca aceste prevederi ar fi aplicabile în cauza. Astfel, în speţă, nu se pune problema ca debitorul „sa dispună”” de bunurile sale, întrucât acesta a dispus la data încheierii antecontractului de vânzare – cumpărare (04.03.2010), aşa cum s-a arătat şi dezvoltat anterior.
Instanța de judecata a fost chemata sa pronunţe o hotărâre care sa ţină loc de act de vânzare – cumpărare, respectiv sa substituie acordul vânzătoarei, faţă de neîndeplinirea obligaţiei acesteia. Aşadar, în cauza nu este vorba despre un act de dispoziţie ce ar interveni ulterior indisponibilizării bunului, şi nici de acţiunea debitorului de a dispune de apartamentul ce face obiectul acestei masuri, ci de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1073 şi art. 1295 C.civ
Din perspectiva motivelor de casare reglementate prin dispoziţiile art.488 alin 1pct.5, 6 şi 8 din C.pr.civ., faţă de prevederile art. 22 alin 2, art.233 alin (1) şi, art.255 C.pr.civ., recurentul susţine următoarele critici:
Cu privire la criticile formulate în apel relativ la respingerea de către prima instanţa a solicitărilor de încuviinţare a unor probe (interogatoriul pârâtei B., proba testimonială referitoare la înţelegerea dintre părţi, la plata integrala a preţului, la imposibilitatea de a se încheia contractul ele vânzare – cumpărare în forma autentica din culpa pârâtei, precum şi la deţinerea posesiei imobilului de la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare şi până în prezent), Curtea de apel a constatat că sunt neîntemeiate şi că nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil. S-a apreciat că probele au fost respinse avându-se în vedere teza probatorie invocata şi înscrisurile aflate până la acea data la dosar. Interogatoriul a fost apreciat ca neconcludent, iar în ceea ce priveşte proba testimoniala, faţă de obiectul cauzei, s-a apreciat că aceasta este neutila.
Consideră recurentul că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că tribunalul ar fi motivat respingerea probelor.
Se mai arată că, deşi în faţa Curţii au fost reiterate probele menţionate, acestea au fost respinse considerându-se că ele nu sunt concludente pentru soluţionarea apelului, şi nici utile faţă de înscrisurile deja ataşate la dosar. Mai mult, a fost respinsă şi solicitarea de emitere a unei adrese către Asociaţia de Proprietari din care sa rezulte ca recurentul nu era restant la plata cotelor de întreţinere, înscris absolut necesar pentru pronunţarea unei hotărâri care sa ţină loc de act autentic, conform prevederilor art.20 din Legea 230/2007 a asociaţiilor de proprietar. Respingerea probelor evidenţiază faptul că instanţa si-a format o părere înainte de a examina toate probele necesare soluţionării cauzei.
In ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. 1 lit.b) C. pr. Civ., instanţa de apel a constatat ca este vădit neîntemeiată. Consideră recurentul că în mod cu totul nejustificat a apreciat instanţa de apel că în hotărârea primei instanţe sunt cu claritate indicate atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; în realitate prima instanţă nu a făcut o astfel de analiză, după cum rezulta la o simplă lecturare a sentinţei.
O altă critică formulată de recurent este în sensul că în mod eronat s-a menţionat, în încheierea de şedinţa din data de25.10.2017 şi în decizia recurată, prenumele reclamantului.
Analizând recursul prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor formulate şi a exigenţelor stabilite prin art. 488 din C.pr. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia controlul judiciar este limitat la anumite aspecte de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti atacate pe această cale, în acest sens fiind prevederile expres înscrise în art. 488 alin. 1 partea introductivă: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (…)”.
Primul motiv de recurs conţine critici pe care recurentul le-a subsumat motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. 1 pct. 8 din C.pr.civ., normă care se referă la situaţia în care „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Acest caz de casare are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera şi spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
Sub un prim aspect, în contextul acestui motiv de recurs, se susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1295, şi a celor din cuprinsul art. 977-979 din Codul civil adoptat în anul 1864, prin aceea că a procedat la o interpretare literală a titlului sub care părţile au denumit contractul, şi nu la o analiză a aspectelor care reliefează voinţa reală a părţilor astfel cum aceasta reiese din clauzele convenţiei pe care a încheiat-o cu intimata pârâtă B.
Critica astfel susţinută de recurent este vădit nefondată, simpla lecturare a deciziei recurate evidenţiind o analiză efectivă şi complexă a clauzelor din cuprinsul actului juridic intitulat antecontract de vânzare cumpărare, analiză în urma căreia instanţa a concluzionat că voinţa părţilor a fost aceea de a încheia o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare, adică un act a cărui valoare juridică este chiar cea pe care i-au atribuit-o prin titlu: antecontract de vânzare-cumpărare. Relevant în acest sens este considerentul prin care s-a reţinut: <<Curtea constată că actul încheiat între părţi nu a fost intitulat în necunoştinţă de cauză Antecontract de vânzare-cumpărare, faţă de conţinutul riguros al actului, în care este definit fiecare termen contractual în parte şi, în special, noţiunea de contract de vânzare-cumpărare care, prin acordul părţilor, a fost calificat ca fiind „contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect bunul imobil propus spre a fi semnat de către părţi, în formă autentică, la data tranzacţionării, conform termenilor şi condiţiilor antecontractului, în baza căruia dreptul de proprietate, împreună cu toate celelalte drepturi anexate acestuia sau instituite în relaţie cu acestea, sunt transferate de la promitentul-vânzător către promitentul-cumpărător”, data tranzacţionării fiind stabilită în mod expres ca fiind „data la care părţile vor executa contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv la 01.07.2010>>.
Înalta Curte notează că menţionata susţinere a recurentului este în contradicţie chiar cu propriile argumente critice pe care a înţeles să le expună în dezvoltarea ulterioară a recursului pendinte, şi anume acele argumente care constituie critici referitoare la modul de interpretare a clauzelor aceleaşi convenţii.
Situaţia de fapt pe care a reţinut-o instanţa de apel în urma interpretării clauzelor antecontractului de vânzare cumpărare a fost aceea că voinţa părţilor contractante a fost de a încheia o promisiune de vânzare –cumpărare, respectiv de a se obliga la încheierea ulterioară a unui act translativ de proprietate având natura juridică de vânzare-cumpărare.
Se cuvine a fi subliniat faptul că instanţa de apel a stabilit această situaţie de fapt – interpretând conţinutul contractului pe care s-a fundamentat pretenţia reclamantului apelant – corespunzător cadrului procesual creat prin cererea de chemare în judecată, şi anume cel aferent soluţionării unei acţiuni prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare cumpărare.
O trăsătură caracteristică unui asemenea tip de demers judiciar este aceea că, prin intermediul ei, se tinde la suplinirea de către instanţă a consimţământului promitentului vânzător, în acele cazuri în care acesta din urmă refuză în mod nejustificat să perfecteze actul de vânzare-cumpărare, deşi s-a obligat în acest sens printr-o convenţie anterioară (antecontract, sau promisiune bilaterală de vânzare cumpărare).
Această trăsătură a acţiunii în justiţie având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare cumpărare reiese cu evidenţă din prevederile art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii 247/2005 – reglementare în vigoare la data la care a fost încheiat între părţile din proces antecontractul de vânzare cumpărare – conform căruia: „În situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract”.
De altfel, şi legislaţia în vigoare la data formulării acţiunii, respectiv Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 prevede în art. 1669 alin. 1 următoarele: „Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite”.
Prin raportare la acest mod de reglementare a acţiunii cu obiectul menţionat, existenţa unui antecontract constituie o premisă necesară formulării unei pretenţii judiciare de a se pronunţa o hotărâre care să ţină locul actului pe care promitentul vânzător refuză nejustificat să îl perfecteze, efectul esenţial al unei hotărâri pronunţate în aceste condiţii fiind chiar translarea dreptului de proprietate din patrimoniul promitentului vânzător în patrimoniul reclamantului-promitent cumpărător.
Astfel, antecontractul constituie o convenţie care nu are ea însăşi efect translativ de proprietate, ci una prin care părţile se obligă la încheierea ulterioară a actului juridic translativ de proprietate, cu privire la bunuri şi la un preţ care sunt determinate sau determinabile, adică la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
În condiţiile în care instanţa de fond a stabilit, în baza evaluării în integralitate atât a convenţiei ce a fost încheiată la data de 04.03.2010 între recurentul reclamant şi intimata pârâtă B. cât şi a actului adiţional încheiat de aceleaşi părţi la data de 17.01.2012, că voinţa părţilor a fost de a transfera proprietatea imobilului la o dată ulterioară, prin perfectarea unui alt contract (de vânzare –cumpărare) iar nu prin efectul încheierii menţionatelor acte juridice bilaterale, aplicarea dispoziţiilor art. 1295 C.civ. se impunea a fi realizată faţă de această situaţie, iar nu faţă de cea pe care partea reclamantă a afirmat-o spre a-şi susţine pretenţia dedusă judecăţii.
Simpla susţinere de către partea din proces a unei anumite situaţii de fapt nu este de natură a atrage prin ea însăşi aplicarea acelor prevederi legale pe care aceasta a înţeles să le invoce, pentru că instanţa învestită este chemată să verifice temeinicia unor astfel de susţineri şi să stabilească ea însăşi situaţia de fapt, corespunzător limitelor învestirii sale şi materialului probator administrat în corelaţie cu aceste limite. O atare exigenţă rezidă din prevederile art. 22 alin. 1, 2, 6 şi 7 din C.pr.civ. care prevăd că „(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.(…).
(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă”.
Ţinând seama de aceste rigori care se impun, de principiu, în soluţionarea unui litigiu judiciar, împrejurarea că recurentul a susţinut pe parcursul procesului că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului a operat încă de la data de 04.03.2010 (anterior instituirii de către ANAF a măsurii sechestrului) nu era de natură a impune instanţei de judecată obligaţia de a aplica prevederile art. 1295 C.civ. la situaţia descrisă în acest mod. Ca atare, critica prin care se susţine greşita aplicare a acestei norme juridice apare ca fiind vădit nefondată, ea fiind concepută prin raportare la o situaţie de fapt deosebită de cea care a fost stabilită, în speţă, în urma evaluării probelor.
Se cuvine a fi reamintit faptul că, faţă de rigorile stabilite prin art. 488 alin. 1 din C.pr.civ., în recurs nu este posibilă reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt ce s-a stabilit în baza lor, astfel că susţinerile recurentului relative la existenţa unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel nu pot forma obiect de analiză în această etapă procesuală.
Astfel cum s-a reţinut în precedent, din considerentele deciziei recurate reiese cu evidenţă că instanţa de apel a analizat clauzele convenţiei intitulate antecontract de vânzare-cumpărare, iar în urma acestui demers analitic a concluzionat că voinţa părţilor contractante a fost de a încheia numai o promisiune de vânzare cumpărare, respectiv de a se obliga la încheierea ulterioară a unui contract de vânzare cumpărare.
Critica prin care recurentul arată că instanţa de prim control judiciar nu ar fi procedat la analiza acordului de voinţă al părţilor constituie expresia unui dezacord faţă de raţionamentul logico-juridic pe care instanţa de apel l-a expus, dar şi a refuzului de a avea în vedere întregul raţionament expus în fundamentarea soluţiei de respingere a apelului.
Analiza legalităţii deciziei atacate cu recurs trebuie realizată prin prisma ansamblului considerentelor care susţin soluţia adoptată de instanţa de apel, iar nu prin raportare numai la fragmentele la care recurentul a înţeles să se raporteze, pentru că acestea sunt scoase din context şi nu pot reflecta argumentele real avut în vedere de instanţă.
Nici criticile referitoare la modul de stabilire a înţelesului unor clauze din antecontract (şi anume cele de la art. 2, art.7, art. 5.3), respectiv la interpretarea dată acestora de instanţă spre a identifica voinţa reală a părţilor contractante, nu pot forma obiect de analiză în această etapă procesuală pentru că, spre deosebire de vechea reglementare din art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă adoptat în anul 1865, noul Cod de procedură civilă adoptat prin Legea 134/2010 nu mai permite realizarea unui control de legalitate relativ la modalitatea în care instanţa a interpretat actul juridic dedus judecăţii şi a stabilit natura ori înţelesul acestuia. Recurentul nu invocă greşita interpretare sau aplicare a reglementărilor legale care instituie reguli de interpretare a contractelor, astfel că aceste critici nu por fi analizate în coordonatele art. 488 alin. 1 pct. 8 din C.pr.civ.
Sub un al doilea aspect circumscris motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. 1 pct. 8 din C.pr.civ., critică recurentul decizia instanţei de apel în sensul că s-ar fi reţinut neîntemeiat că, în virtutea principiului executării în natură a obligaţiei, nu se validează pretinsa vânzare cumpărare ce s-ar fi încheiat la data de 04.03.2010, ci, în realitate, instanţa verifică şi validează valabilitatea promisiunii de vânzare cumpărare, acesta fiind contractul încheiat între părţi.
Subsumat acestei critici, recurentul precizează că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi a dat naştere unui raport juridic obligaţional în conţinutul căruia intră un drept de creanţă al promitentului cumpărător, de a cere încheierea contractului, căruia îi corespunde o obligaţie de a face a promitentului vânzător, de a efectua demersurile necesare în vederea încheierii actului translativ de proprietate. De asemenea, face referire la prevederile art. 1073 C.civ. adoptat în anul 1864 raportat la cele ale art. 102 din Legea nr. 71/2011, în raport de care creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei.
Trăsăturile astfel evidenţiate ale actului juridic având natura antecontractului de vânzare cumpărare şi reperele normative expuse de recurent în susţinerea criticii menţionate, nu numai că nu sunt de natură a evidenţia un aspect de nelegalitate a raţionamentului instanţei de apel, ci, dimpotrivă, ele chiar confirmă acest raţionament, evidenţiind lipsa aptitudinii unui antecontract de vânzare cumpărare de a produce el însuşi efect translativ de proprietate, concomitent cu aptitudinea aceluiaşi tip de contract de a genera pentru promitentul cumpărător dreptul de a solicita – inclusiv pe cale judiciară – îndeplinirea obligaţiei corelative (de a face) asumată de promitentul vânzător.
Din perspectiva condiţiilor necesar a fi îndeplinite pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare – condiţii la care recurentul face referire -, se constată că, în speţă, instanţa de apel a reţinut că este îndeplinită cea referitoare la existenţa unei promisiuni de vânzare cumpărare valabil încheiate între reclamant, în calitate de promitent cumpărător, şi pârâta B., în calitate de promitentă vânzătoare. Faţă de constatarea astfel făcută prin decizia recurată, argumentele expuse de recurent cu privire la inexistenţa vreunui motiv de a pune la îndoială îndeplinirea acestei condiţii şi cele referitoare la statuările făcute prin Decizia nr. 23/2017 pronunţată de instanţa supremă în procedura dezlegării unor chestiuni de drept (în sensul că nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic) nu sunt de natură a reliefa vreun aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar, astfel că nu pot forma obiect de analiză din partea instanţei de recurs.
Se cuvine a se sublinia că actul juridic cu valoare de antecontract de vânzare cumpărare constituie, în cadrul unei acţiuni în justiţie cu obiectul menţionat, o condiţie premisă pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, hotărâre care ar urma producă efectul translativ de proprietate la data rămânerii ei definitive, ţinând astfel locul convenţiei prin care părţile ar fi trebuit să o încheie subsecvent antecontractului. Ca atare, efectele antecontractului nu pot fi confundate cu cele ale contractului de vânzare cumpărare, astfel cum tinde a proceda recurentul afirmând că, în contextul primei condiţii de analiză/evaluare a pretenţiei privind pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract de vânzare cumpărare, ar fi fost necesar ca instanţa să ţină seama de faptul că actul de vânzare cumpărare este un act consensual care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor capabile de a contracta, şi că pentru acest motiv antecontractul în litigiu ar fi avut ca efect chiar transferul proprietăţii din patrimoniul pârâtei în cel al reclamantului.
Pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii. Patru dintre acestea sunt evocate chiar de către recurent, însă la ele se adaugă şi cea privind inexistenţa unui impediment legal de înstrăinare a bunului promis spre vânzare. Această ultimă cerinţă derivă din obligaţia generală, a fiecărui subiect de drept, de a respecta legea şi ordinea publică, libertatea de a contracta cunoscând şi ea o atare limitare stabilită atât prin art. 966 şi 968 din Codul civil adoptat în anul 1864 (sub imperiul căruia a fost încheiat antecontractul de care se prevalează recurentul reclamant) cât şi prin art. 1169 şi 1236 alin.2 din Codul civil adoptat prin legea 287/2009 – act normativ în vigoare la momentul la care se analizează cererea de pronunţare a unei hotărâri ale cărei efecte juridice sunt echivalente unui contract de vânzare cumpărare.
În speţă, s-a reţinut existenţa unui impediment legal pentru a se realiza transferul dreptului de proprietate din patrimoniul pârâtei, impediment reprezentat de instituirea, în favoarea ANAF, a măsurii sechestrului asupra bunului promis spre vânzare.
În condiţiile în care legea – prin art. 154 alin. 9 şi 10 din Codul de procedură fiscală – asociază acestei măsuri nu numai un efect de indisponibilizare a bunului sechestrat, ci şi sancţiunea nulităţii actelor juridice care s-ar perfecta cu nesocotirea respectivei interdicţii, în mod judicios s-a reţinut prin decizia supusă controlului judiciar că instanţa nu poate pronunţa hotărârea cu efecte echivalente unui contract de vânzare cumpărare.
În lumina prevederilor art. 1073 C.civ. coroborat cu art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii 247/2005 (sub imperiul cărora a fost încheiat antecontractul invocat de recurentul reclamant, în forma de la data convenţiei), acţiunea în justiţie având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare trebuie să aibă drept cauză refuzul nejustificat al promitentului cocontractant de a-şi îndeplini obligaţiile asumate. Astfel, în cadrul unei acţiuni cu această natură juridică, instanţei îi este permis doar să suplinească consimţământul pe care promitentul refuză să îl exprime pentru perfectarea actului de vânzare cumpărare la a cărui încheiere s-a obligat, iar nu să înlăture alte obstacole (de fapt, sau de drept) ce ar sta în calea perfectării acestui act translativ.
În speţă, ţinând seama de obiectul acţiunii şi de contextul procedural în care trebuia analizată pretenţia recurentului reclamant în raport de exigenţele art. 22 alin. 1, 6 şi art. 478 din C.pr.civ., instanţa de apel (ca şi cea de fond) putea suplini consimţământul pârâtei promitente vânzătoare în aceleaşi limite în care ea l-ar fi putut exprima, fără a putea înlătura impedimentul legal care s-ar fi opus exprimării acestui consimţământ de către promitenta însăşi.
Pe cale de consecinţă, pretinsa îndeplinire a condiţiei referitoare la plata de către recurentul reclamant a preţului stabilit prin antecontract şi prin actul adiţional nu putea avea vreo relevanţă în privinţa soluţiei adoptate atâta vreme cât s-a constatat existenţa sechestrului şi efectul produs de acesta, anume acela al unei interdicţii legale generale de a se transfera proprietatea asupra imobilului pe durata existenţei acestei măsuri.
O concluzie contrară ar avea semnificaţia unei limitări nejustificate a efectelor dispoziţiilor legale opozabile erga omnes, în sensul că, în absenţa oricărei exceptări permise de legiuitor, s-ar recunoaşte instanţei nu numai posibilitatea de a suplini consimţământul promitentei vânzătoare, ci şi atributul de a da acestui consimţământ un conţinut mai larg decât cel pe care această din urmă parte contractantă ar fi putut (în absenţa refuzului care a determinat declanşarea procedurii judiciare) să îl exprime.
Sub un al treilea aspect, subsumat de recurent motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C.pr.civ. dar şi celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Cpr.civ., recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii întrucât a făcut referire, pe de o parte, la obligativitatea îndeplinirii acordului de voinţe şi, pe de altă parte, s-a arătat că instanţa nu este chemată să interpreteze clauzele antecontractului şi manifestarea de voinţă a părţilor.
Critica astfel formulată este vădit nefondată, ea fiind fundamentată pe argumente scoase din contextul analitic în care se regăsesc. Din lecturarea hotărârii reiese cu evidenţă că instanţa de apel a făcut referire la necesitatea existenţei acordului de voinţe în contextul în care a analizat susţinerea reclamantului apelant potrivit cu care actul juridic încheiat cu pârâta B., cu titulatura de antecontract de vânzare cumpărare, ar fi avut ca efect chiar translarea proprietăţii, fiind astfel un veritabil contract de vânzare cumpărare – concluzia reţinută în urma acestei analize fiind aceea că voinţa părţilor contractante nu a fost de a transmite proprietatea prin respectiva convenţie încheiată -, iar constatarea în sensul că instanţa nu a fost chemată să interpreteze clauzele antecontractului evidenţiază un demers de stabilire a limitelor învestirii sale, care nu includeau şi necesitatea analizării actului juridic în considerarea valorii sale de antecontract. Altfel spus, această ultimă constatare evidenţiază că s-a reţinut lipsa vreunei contestări judiciare în privinţa existenţei raportului juridic obligaţional născut din antecontract, acesta fiind actul juridic de care reclamantul s-a prevalat în fundamentarea solicitării de a se pronunţa hotărârea judecătorească menită să ţină locul contractului de vânzare cumpărare.
Argumentul prin care recurentul susţine că rezultă din „dispoziţiile antecontractului de vânzare cumpărare” că voinţa reală a părţilor, la încheierea acestui act juridic, fi fost aceea de a transfera dreptul de proprietate chiar de la momentul perfectării respectivei convenţii este unul care tinde la reinterpretarea clauzelor contractului, iar un atare demers analitic nu poate fi circumscris cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C.pr.civ.
În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) şi (2) din C.pr.civ., instanţa are îndatorirea să stabilească faptele deduse judecăţii – desigur în limitele învestirii sale – şi să aplice faptelor astfel stabilite dispoziţiile legale care interesează aspectele litigioase, iar potrivit art. 10 din C.pr.civ. părţile sunt ţinute să îşi probeze pretenţiile şi apărările. Prin raportare la aceste exigenţe legale, numai situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond poate constitui suport al aplicării dispoziţiilor legale relevante pricinii, situaţia afirmată sau pretinsă de părţile din proces neavând o astfel de aptitudine.
Astfel, modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederile art. 1275 din C.civ. – invocate de recurent – nu poate fi evaluată prin raportare la situaţia de fapt descrisă de acesta (prin motivele de recurs) pentru că respectiva situaţie de fapt este diferită de cea care a fost stabilită de instanţele de fond şi de apel în urma analizării şi aprecierii probelor, analiză realizată potrivit atribuţiilor conferite prin art. 264 din C.pr.civ.
La cel de-al patrulea punct al primului motiv de recurs se regăseşte critica potrivit căreia instanţa de apel a plasat în plan secund analizarea cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare, reţinând că debitorul nu poate dispune în mod liber de bunurile sale în perioada în care se desfăşoară executarea silită pornită în baza Codului de procedură fiscală.
Astfel cum s-a reţinut în analiza expusă în precedent, posibilitatea instanţei de a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare este subsumată mai multor condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ – printre acestea regăsindu-se şi aceea de a nu exista un impediment legal pentru perfectarea vânzării – dat fiind faptul că instanţa este ţinută să suplinească doar consimţământul părţii care a promis să vândă, în aceleaşi limite în care a fost refuzată nejustificat exprimarea acestui consimţământ de către partea contractantă.
În condiţiile în care a fost reţinută existenţa impedimentului legal de a consimţi la vânzare, derivat din instituirea măsurii sechestrului asupra bunului în privinţa căruia pârâta B. şi-a asumat obligaţia de a vinde către reclamant, analizarea şi chiar eventuala constatare în sensul că ar fi fost îndeplinite celelalte condiţii nu puteau conduce la admiterea acţiunii.
De aceea, era de prisos a se analiza toate condiţiile necesare admiterii acţiunii promovate de reclamant atâta vreme cât s-a stabilit că una dintre ele nu se verifică, iar o soluţie de admitere a pretenţiei sale impunea întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor specifice acestui tip de demers judiciar.
Ca atare, Înalta Curte constată ca fiind justă aprecierea instanţei de apel în sensul că, în cauză, sunt lipsite de relevanţă aspectele evocate cu privire la plata preţului şi la conduita de rea credinţă adoptată de promitenta vânzătoare.
În condiţiile în care s-a stabilit că actul juridic încheiat de reclamant cu pârâta B. nu are valoare juridică de contract de vânzare cumpărare, ci constituie doar un antecontract prin care părţile s-au obligat să încheie ulterior un astfel de contract cu efect translativ de proprietate, se constată că premisa factuală de la care porneşte recurentul spre a susţine inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 151 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură fiscală – şi anume aceea că actul respectiv este un contract de vânzare cumpărare, astfel încât sechestrul fiscal care a fost ulterior înscris în Cartea Funciară nu ar fi indisponibilizat bunul – este una străină de situaţia de fapt stabilită prin decizia recurată, astfel că ea nu poate forma suportul unei verificări a incidenţei sau nu a dispoziţiilor legale menţionate. Calitatea pârâtei de debitor în cadrul procedurii de executare silită în materie fiscală, procedură care se află în desfăşurare, concomitent cu existenţa în patrimoniul pârâtei a dreptului de proprietate asupra bunului urmărit, bun care este şi cel promis spre vânzare către recurent, au condus la reţinerea incidenţei prevederilor art. 151 alin. 9 şi 10 din Codul de procedură fiscală în raport de care debitoarei(promitentă în raportul juridic generat de încheierea antecontractului de vânzare cumpărare) i-a fost limitat dreptul de a consimţi la încheierea oricărui act de înstrăinare. Or, astfel cum s-a reţinut în precedent, instanţa nu poate suplini acest consimţământ în limite diferite de cele în care l-ar putea exprima promitenta însăşi, adică ignorând limitarea impusă prin menţionatele dispoziţii legale imperative.
În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, circumscris de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C.pr.civ., se face trimitere la prevederile art. 22 alin. (2), art. 233 alin. (1) şi art. 255 C.civ., iar argumentele expuse în dezvoltare se referă la modalitatea în care a fost analizată de instanţa de apel critica referitoare la respingerea de prima instanţă a unor probe propuse de reclamant.
Se constată că argumentele expuse în acest context de recurent tind a determina o reapreciere relativă la utilitatea unor mijloace de probă, reapreciere care nu este, însă, posibil a fi realizată de instanţa de recurs. Dincolo de faptul că nu se evidenţiază vreo normă de drept material care să fi fost încălcată sau aplicată greşit, spre a fi justificată analiza acestei critici în contextul motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C.pr.civ., susţinerile critice ale recurentului raportate de prevederile procedurale evocate nu evidenţiază încălcarea unor reguli imperative de natură a atrage sancţiunea nulităţii, astfel cum cere motivul de casare reglementat prin pct. 6 al aceleiaşi norme.
Din analiza deciziei recurate reiese că instanţa de apel a reevaluat situaţia de fapt în raport de criticile din cererea de apel, de limitele rezultate de cererea de chemare în judecată şi de probatoriul administrat, stabilind incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile situaţiei ce a rezultat din această reevaluare. Demersul analitic astfel realizat corespunde exigenţelor 479 alin. (1) raportat la art. 22 alin. (1), (2), (6) şi (7) din C.pr.civ., dar şi prevederilor art. 255 coroborat cu art. 264 din C.pr.civ. – acestea din urmă conferind instanţei puterea de a aprecia cu privire atât la concludenţa în proces a probelor propuse de părţi cât şi la puterea doveditoare a probelor administrate. Ca atare, soluţia de respingere a unor probe propuse de reclamant nu poate conduce la concluzia unei judecăţi realizate cu încălcarea regulilor procedurale, cum fără temei susţine recurentul.
Pe de altă parte, se constată că prin decizia instanţei de apel au fost dezvoltate argumentele pentru s-a apreciat caracterul inutil pentru soluţionarea cauzei al probelor ce au fost propuse de reclamant (atât la judecata în primă instanţă cât şi la judecata în apel) pe teza probatorie care viza interpretarea clauzelor antecontractului cu privire la înţelegerea dintre părţi, la plata integrală a preţului, la imposibilitatea perfectării contractului de vânzare cumpărare din culpa pârâtei şi la deţinerea de către reclamant a imobilului de la data încheierii antecontractului până în prezent. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, motivarea astfel realizată de instanţa de prim control judiciar acoperă pretinsa motivare insuficientă pe care recurentul reclamant o impută primei instanţe, astfel că nu se poate reţine, din perspectiva art. 233 alin. (1) C.pr.civ., existenţa unui viciu procedural de natura celor la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 5 din C.pr.civ.
O altă critică subsumată de recurent celui de-al doilea motiv de recurs se referă la aprecierea instanţei de apel în sensul că hotărârea primei instanţe corespunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C.pr.civ. Susţine recurentul că instanţa de apel a apreciat în mod nejustificat că în hotărârea primei instanţe sunt cu claritate indicate atât motivele pentru care s-au admis , cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Prin critica astfel formulată se exprimă dezacordul recurentului faţă de modalitatea în care instanţa de apel a evaluat nivelul de motivare a sentinţei care a format obiect al apelului, fără a se concretiza însă vreun viciu de legalitate apt a constitui suportul verificării în etapa recursului. Instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, a indicat reperele avute în vedere spre a aprecia în sensul menţionat, dar a şi analizat argumentele reclamantului apelant prin care se tindea la justificarea temeiniciei şi legalităţii pretenţiei sale. În acest context, ţinând seama şi de împrejurarea că apelul este o cale de atac în care se realizează o judecata cu efect devolutiv (verificându-se temeinicia şi legalitatea soluţiei adoptate de prima instanţă), chiar în măsura în care considerentele sentinţei apelate nu ar fi fost suficient de clare pentru reclamant, acest neajuns a fost înlăturat prin expunerea amplă şi completă care se regăseşte în considerentele deciziei recurate.
Un al treilea aspect vizat de recurent în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs este acela că s-a menţionat eronat prenumele reclamantului apelant în încheierea de şedinţă din data de 25.10.2017 şi pe prima pagină a deciziei recurate.
Eroarea astfel semnalată de recurent intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 442 din C.pr.civ., respectiv constituie o eroare materială pentru a cărei remediere trebuie urmată procedura specială reglementată prin această normă. Respectiva procedură specială are caracter exclusiv, astfel cum reiese din prevederile art. 445 C.pr.civ. conform căruia „Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 – 444”, astfel că ea nu poate fi analizată în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C.pr.civ.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte reţinând caracterul nefondat al recursului, astfel cum a fost susţinut prin criticile analizate anterior, în conformitate cu prevederile art. 496 din C.pr.civ., a dispus respingerea acestei căi de atac.
