În situaţia în care vânzătorul contractează cu rea-credinţă, ştiind că bunul care formează obiectul vânzării nu îi aparţine la momentul acordului de voinţe, în vreme ce cumpărătorul contractează cu bună-credinţă, aflându-se în eroare, convins fiind că bunul în discuţie aparţine vânzătorului şi că la momentul încheierii contractului devine proprietarul lucrului vândut, nevalabilitatea vânzării poate fi îndepărtată ca urmare a incidenței unor excepții de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum, precum este cea reglementată de art. 17 alin. (2) C.civ., normă care consacră principiul error communis facit ius, o aplicație particulară a principiului ocrotirii credinței legitime şi care constituie, totodată, şi o excepţie de la aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet consfinţit de alin. (1) al aceluiaşi articol.
Aprecierea erorii comune și invincibile se analizează, potrivit art. 17 alin. (2) C.civ. conform căruia „cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică (…)”, nu în raport de persoana care creează aparența dreptului sau este subiect al aparenței de drept, ci în raport de persoana care încheie actul juridic într-o astfel de stare inocentă, de eroare.
Aşadar, în pofida relei-credinţe a vânzătorului nu intervine nulitatea contractului astfel încheiat întrucât, ca urmare a incidenţei excepţiei prevăzute de art. 17 alin. (2) C.civ., buna-credinţă a cumpărătorului, aflat la momentul încheierii convenţiei într-o situaţie de eroare comună, obştească şi invincibilă, salvează actul juridic şi îi conferă valabilitate.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.01.2019, iniţial sub dosar nr. unic x/296/2019 al Judecătoriei Satu Mare, iar ulterior (în urma declinărilor reciproce de competenţă dispuse prin sentinţa civilă nr. 3259 din 25.09.2019 a Judecătoriei Satu Mare şi respectiv prin sentinţa civilă nr. 140/D din 09.07.2020 a Tribunalului Satu Mare, precum şi a regulatorului de competenţă pronunţat prin sentinţa civilă nr. 57/P din 09.09.2020 a Curţii de Apel Oradea) sub dosar nr. unic x/296/2019* al Tribunalului Satu Mare, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pârâţii G., H., I. şi J., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună constatarea nulităţii absolute a „Actului de dezmembrare, Convenţie de partaj şi Contract de vânzare-cumpărare” autentificat sub nr. 5690 din 19.10.2018 al Biroului Notarului Public X., cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului autentic în cauză şi rectificarea în mod corespunzător a înscrierilor de carte funciară efectuate în temeiul acestuia, motivând în fapt că, în esenţă, în virtutea a două antecontracte de vânzare-cumpărare distincte încheiate între reclamanţi şi antecesori ai pârâţilor, reclamanţii din prezentul dosar au obţinut obligarea pe cale judecătorească la perfectarea în formă autentică a respectivelor antecontracte, însă în urma survenirii decesului promitenţilor vânzători moştenitorii acestora, în speţă pârâţii din litigiul de faţă, au procedat la partajul convenţional al imobilelor astfel supuse devoluţiunii succesorale, reclamanţii învederând instanţei că partajul astfel realizat a fost însă astfel convenit între pârâţi încât, prin prisma documentaţiei topografice şi a celei parcelare întocmite în vederea întocmirii actului autentic atacat, să lipsească de efecte juridice hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia prestaţiei tabulare, amintite în cele ce preced, invocându-se astfel în cauză cauza ilicită şi imorală, iar în subsidiar inexistenţa cauzei juridice, în privinţa actului autentic în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 124/D din data de 02.06.2021 pronunţată de Tribunalul Satu Mare – Secţia I civilă s-a respins acţiunea civilă înaintată de către reclamanţii A., prin mandatar (conform procurii speciale autentificate sub nr. 572/2020 al Societăţii Profesionale Notariale X), B., prin mandatar (conform procurii speciale autentificate sub nr. 1682/2020 al Societăţii Profesionale Notariale X), C., D. şi E., şi F., împotriva pârâţilor G., H., I. şi J.
S-a luat act de precizarea că în ce priveşte cheltuielile de judecată ocazionate în prezentul litigiu pârâţilor G., H., I. şi J., acestea vor fi solicitate pe cale separată.
Împotriva sentinţei civile nr. 124/D/2021 pronunţate de Tribunalul Satu Mare – Secţia I civilă au formulat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe cale de consecință admiterea acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată în fond și apel.
Prin decizia civilă nr. 485A din 30.03.2022, Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii A., B., C., E., D. şi F., în contradictoriu cu intimaţii G., H., I., J. şi intervenientul K., împotriva sentinţei civile nr. 124/D/2021 pronunţate de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, astfel:
- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., E., D., F., în contradictoriu cu intimaţii G., H., I., J.;
- a constatat nulitatea absolută parțială a actului de dezmembrare şi a convenţiei de partaj încheiate între pârâţii G., H., I., respectiv pct. A şi B din înscrisul intitulat „Act de dezmembrare, convenţie de partaj şi contract de vânzare-cumpărare” autentificat sub nr 5690 din 19.10.2018 de notarul public X., pentru suprafaţa totală de 4650 mp, dobândită de reclamanţi prin decizia civilă nr 511/Ap din 12.10.2017, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr x/296/2016;
- a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A obligat intimaţii G., H., I. la plata către apelanţi a sumei de 6377,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.
Împotriva deciziei Curții de Apel Oradea – Secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E. şi F.
Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu referire la soluția adoptată asupra solicitării constatării nulității actului subsecvent reprezentat de contractul autentificat sub nr. 5690 din 19.10.2018; cu cheltuieli de judecată.
Decizia recurată este criticată de către recurenţii-reclamanţi doar în parte, respectiv cu referire la soluția adoptată asupra solicitării constatării nulității absolute a actului subsecvent unui act nul, constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5690 din 19.10.2018, încheiat între intimatul-pârât I., în calitate de vânzător, și intimatul-pârât J., în calitate de cumpărător.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât hotărârea cuprinde o motivare străină de natura pricinii, pe de o parte, iar pe de altă parte, este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1254 C.civ. şi art. 1683 C.civ., împrejurări ce determină incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.
Astfel, s-a susţinut că deşi instanța de apel a reținut în mod corect împrejurarea că recurenții-reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu anterior încheierii contractului a cărui nulitate se solicită, respectiv la data de 10.10.2018, prin decizia nr. 190/R din 10.10.2018 a Curții de Apel Oradea, prin care a fost respins recursul intimaților împotriva deciziei nr. 511/Ap din 12.10.2017, totuși a pronunţat nulitatea doar a primelor două acte juridice încheiate între intimați cu aceeași ocazie, şi anume actul de dezmembrare şi convenția de partaj, reținând cauza ilicită, comună tuturor părților contractante din actele juridice antemenționate.
În opinia recurenților, instanța de apel a apreciat însă, în mod injust, că trebuie totuşi avut în vedere că în această situație nulitatea actului inițial nu atrage și nulitatea actului subsecvent (…).
În fundamentarea acestei motivări, instanța de apel a adus argumente străine de natura pricinii, și anume că adevăraţii proprietari, apelanții, nu pot cere anularea contractului, întrucât sunt terți față de raportul juridic dintre cumpărător și vânzător.
Or, această motivare este străină de natura pricinii şi determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 teza a III-a C.proc.civ., întrucât reclamanții nu au solicitat anularea acestui contract de vânzare-cumpărare, ci constatarea nulităţii absolute.
În sprijinul soluției de menținere a valabilității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5690/2018, instanța de apel a făcut trimitere la buna-credință a terțului cumpărător, intimatul J., reținând în esență, că, deși nu poate fi omis faptul că prin decizia civilă nr. 511/Ap/2017, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, instanța a constatat că apelanții-reclamanți (A., B. și C.) au dobândit prin cumpărare dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața totală de 4.650 mp înscris în CF nr. x13 N Satu Mare nr. top. 816115, reprezentând cota de 1/4 din imobil, totuși este esențială buna-credință a terțului cumpărător J., care a existat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Apoi, instanța de apel a arătat că principiul bunei-credințe se află în strânsă legătură cu principiul reglementat de art. 17 C.civ., redând conținutul alin. 2 al acestui text de lege (cu ignorarea primului alineat „Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși”), text de lege care vizează „credința comună și invincibilă că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică”.
Or, nu poate fi vorba de o credinţă comună și invincibilă, câtă vreme vânzătorul I. cunoștea că nu deține calitatea de proprietar al parcelei în suprafață de 4650 mp înstrăinată cumpărătorului J..
Prin urmare, s-a făcut o greşită aplicare a art. 17 C.civ., ce determină incidenta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În ceea ce privește solicitarea recurenților-reclamanți de a se constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, motivat de caracterul subsecvent al acestui act juridic în raport de nulitatea actelor juridice primare, respectiv actul de dezmembrare și convenția de partaj, instanţa de apel nu a analizat deloc incidența dispozițiilor art. 1254 C.civ., ci s-a rezumat la a arăta că nulitatea actului inițial nu atrage și nulitatea actului subsecvent, iar în ce privește incidența art. 1683 C.civ., instanța de apel s-a rezumat la analizarea primului alineat al acestui text de lege.
Or, prin raportare la probațiunea administrată, recurenţii-reclamanţi au apreciat că la momentul aplicării acestor dispoziții legale situației juridice concrete din cauza dedusă judecății, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestora, în contextul în care, la momentul încheierii actului juridic contestat, în mod evident vânzătorilor le lipsea calitatea de proprietari.
Prin urmare, soluția pronunțată de instanța de apel cu referite la menținerea, ca legal, a contractului de vânzare-cumpărare, subsecvent actelor juridice primare nule, prin reținerea principiului bunei-credință, este de natură a determina, practic, crearea pe cale jurisprudențială, a unui alt mod de dobândire a proprietății, cu ignorarea dreptului de proprietate legal dobândit de către recurenții-reclamanți. Mai mult, o astfel de soluție determină lipsirea de efecte și caracterul derizoriu al dispozițiilor de drept substanțial care reglementează efectele nulității – art. 1254 C.civ. – fără nici o deosebire, după cum dobânditorul din actul subsecvent este de bună sau de rea-credință. Această distincție este reglementată doar cu privire la obligația de restituire (art. 1683 alin. 6 teza finală C.civ.).
O astfel de lărgire a excepției de la principiul anulării actului subsecvent este fără fundament, cu atât mai mult cu cât, atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la principiul în discuție (al nulității actului subsecvent unui act nul), oferind protecție terțului subdobânditor de bună-credință, a făcut-o în mod expres, iar exceptio est strictissimae interpretationis – excepția este de strictă interpretare.
Ca și apărare suplimentară, s-a învederat că recurenții-reclamanți A., B. și C. sunt proprietari asupra terenului în suprafață totală de 4650 mp, înscris în CF nr. x13N Satu Mare, nr. top. 416/15, drept dobândit prin hotărâre judecătorească, la data rămânerii definitive a acesteia, respectiv 10.10.2018. Ca atare, dreptul de proprietate s-a dobândit anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu intimatul J.
Înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drepturi, date fiind dispozițiile art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009.
Astfel fiind, în mod evident vânzătorul I. nu este în măsură a-și îndeplini nici obligația de a transmite proprietatea și nici cea de-a doua obligație principală a oricărui vânzător, respectiv de predare a bunului, în sensul dispozițiilor art. 1672 pct. l și pct. 2 C.civ. coroborate cu art. 1685 și urm. C.civ.
Faţă de cele arătate, recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanța de apel a făcut o greşită aplicare a dispozițiilor de drept material anterior evocate, în sensul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ., iar pe de altă parte, în lipsa oricărei motivări, a ales să dea prioritate principiului ocrotirii bunei-credinţe, în detrimentul protejării dreptului de proprietate privată necontestat al recurenților-reclamanți, împrejurări care determină nelegalitatea hotărârii atacate, cu consecința casării parțiale și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului, în limitele învestirii cu această cale de atac.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ., precum şi dispozițiile de drept material menţionate anterior şi art. 453 C.proc.civ.
În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.
5.1 Prin întâmpinarea formulată, intimatul-intervenient a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică; cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. 1 C.proc.civ., prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că în motivarea instanţei de apel există motive străine de natura pricinii, intimatul-pârât a susţinut că acest motiv nu este incident în speță.
A susţinut totodată că recurenţii-reclamanţi au făcut o confuzie cu privire la cauza de nulitate tratată de instanță şi a apreciat că instanţa de apel a utilizat cu acurateţe şi în mod judicios terminologia „anulării” contractului de vânzare-cumpărare.
Argumentele pentru care instanța analizează instituția erorii, cu toate că aceasta nu fusese invocată de apelanți, nu se datorează unei greșeli în depășirea limitelor investirii. Instanța, tratând tocmai cauza ilicită și imorală, a constatat că aceasta a fost comună părților participante la încheierea actului de partaj și a celui de dezmembrare, toate fiind în cunoștință de cauză cu privire la decizia nr. 190/2018-R a Curții de Apel Oradea, însă caracterul comun al acesteia nu se păstrează și cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la aceeași dată, respectiv 19.10.2018.
Aceasta deoarece actul translativ a fost încheiat cu un terț față de care nu fusese pronunțată hotărârea antemenționată și care, necunoscând dreptul de proprietate al apelanților, care nu se regăsea înscris în cartea funciară, este dobânditor de bună-credință.
Tocmai această necunoaștere, de către intimatul J., a existenței dreptului de proprietate al apelanților, reprezintă considerentul pentru care singura cauză de ineficacitate de care putea suferi contractul de vânzare-cumpărare este eroarea.
Instanța a concluzionat astfel tocmai pentru că a analizat motivul de nulitate invocat de către apelanți, respectiv cauza ilicită și imorală, însă a constatat că acestei cauze ilicite îi lipsește caracterul comun în ceea ce privește cea de a treia operațiune juridică, aceea a transferului dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF x13 N Satu Mare, nr. top. 816/15 în favoarea unui terț.
Pin urmare, considerentele de la pag. 14 din hotărârea atacată nu cuprind motive străine de natura cauzei, dacă acestea sunt analizate în integralitate, ci reprezintă o parte esențială din raționamentul juridic prin care instanța tratează exhaustiv aplicabilitatea cauzei ilicite și imorale prin raportare la datele speței.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., respectiv aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanța de apel, intimatul-pârât a susţinut că prima normă de drept substanțial este art. 17 C.civ., privitor la credința comună și invincibilă.
Or, instanța a aplicat în mod corect și dispozițiile art. 1254 C.civ., întrucât, deși cu titlu de regulă, desființarea acului principal atrage desființarea actelor subsecvente, cu consecința restituirii prestațiilor, în cauză este aplicabilă excepția prevăzută de art. 1648 C.civ..
Dat fiind faptul că parcela de 4.650 mp a fost înstrăinată, obligația restituirii acesteia, ca efect al desființării actului de partaj și dezmembrare din contractul nr. 5690 din 19.10.2018 nu îi poate fi opusă terțului dobânditor decât sub rezerva regulilor de carte funciară.
Acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract nu a fost notată în cartea funciară, în acest mod luând naștere convingerea cumpărătorului J. că la încheierea contractului participă proprietarul de drept al imobilului. Altfel spus, buna-credință a acestuia paralizează demersul recurenților de obținere a restituirii bunului.
Așadar, instanța a procedat la aplicarea corectă a legii, neputându-se da curs nici solicitării de constatare a nulității pe cale principală a contractului de vânzare-cumpărare, însă nici în considerarea reținerii caracterului subsecvent al contractului de transmitere a proprietății față de cel prin care se partajează și se dezmembrează imobilul.
Chiar și în situația în care, urmare desființării actului de partajare, intimații vânzători ar fi obligați la restituirea bunului în favoarea recurenților, ar deveni incidente dispoziţiile art. 1641 C.civ., întrucât este vorba de ipoteza înstrăinării bunului, debitorii obligației de restituire fiind ținuți doar la plata valorii bunului, nu la restituirea efectivă a acestuia.
În consecinţă, intimatul-intervenient a apreciat că efectul desființării actului de partaj nu constă în restituirea bunului partajat în favoarea recurenților, ci în lipsirea de efecte a actului de împărțire, procedându-se la o nouă partajare a bunului, ca efect al revenirii acestuia la starea de indiviziune în care se afla anterior împărțelii benevole.
5.2 Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi G., H., I. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Intimaţii-pârâţi au susţinut în esență, că, deşi recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ., aceştia au încercat să inducă existența unei alte stări de fapt decât cea reținută de instanța de apel, ei fiind nemulțumiți față de soluția privind menținerea contractului de vânzare-cumpărare atacat, subliniind încă o dată, că motivul de nulitate absolută invocat de aceștia este acela de cauză ilicită.
De asemenea, s-a apreciat de către intimaţii-pârâţi că recurenţii-reclamanţi au invocat critici ce privesc aspecte ce țin de starea de fapt, și anume buna-credință sau reaua-credință a subdobânditorului cu titlu oneros, J., însă acestea exced cadrului recursului, instanța de recurs neputând proceda la reinterpretarea probelor administrate în fond și apel, aceste chestiuni fiind tranșate definitiv de instanța de apel.
Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a analizat pe larg atât aspectele care țin de starea de fapt, cât și cele care vizează prevederile legale aplicabile, analizându-se și pronunțându-se asupra problemei cauzei ilicite, invocate ca motiv de nulitate absolută de către recurenţii-reclamanţi.
În ceea ce priveşte prevederile legale aplicabile, instanța a reținut incidența prevederilor art. 14 C.civ., care reglementează noțiunea de bună-credință, respectiv prezumția de bună-credință și prevederile art. 1236 alin. (2) și (3) C.civ. și art. 1238 alin. (2) C.civ.
Față de aceste prevederi legale, instanța a reținut, în privința actului de dezmembrare și convenției de partaj, că subzistă un motiv de nulitate absolută pentru cauză ilicită, însă nulitatea acestui act nu atrage nulitatea actului subsecvent, întrucât devin incidente prevederile art. 1683 C.civ., care reglementează instituția vânzării bunului altuia.
În acest context, instanța de apel a amintit de sancțiunea aplicabilă în cazul vânzării bunului altuia, care diferă în funcție de faptul dacă părțile au fost în eroare sau necunoștință de cauză, cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, context în care s-a analizat problema bunei-credințe a terțului cumpărător J.
Cu toate că instanța a amintit de problema anulării contractului, în contextul analizării vânzării bunului altuia, acest fapt nu echivalează cu analizarea și soluționarea unor chestiuni străine de natura pricinii, întrucât instanța de apel, în realitate, a analizat și problema dedusă judecății, adică cea a nulității absolute a contractului de vânzare atacat din perspectiva cauzei ilicite şi, în același timp, a reținut aplicabilitatea unei alte instituții juridice, decât cea invocată de apelanții-reclamanți.
Cu toate acestea, cauza a fost soluționată din punct de vedere al normelor legale invocate de recurenții-reclamanți, în limita sesizării instanței, fără a deveni incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, intimaţii-pârâţi au susţinut că într-adevăr, instanța de apel a reținut incidența art. 17 alin. (2) C.civ., însă nici recurenţii și nici instanța de apel nu au observat că aceste dispoziții nu se aplică în materie de carte funciară sau în alte materii reglementate de un sistem de publicitate.
În litigiul de față, se discută despre existența unor drepturi reale supuse regulilor de publicitate imobiliară, fiind incidente principiile care reglementează această materie, precum cel al forței probante a înscrierilor de carte funciară și principiul publicității materiale, principii care sunt reglementate atât de Legea 7/1996, cât și de prevederile noului C.civ.
În lumina tuturor probelor administrate în cauză și analizate de instanța de apel, instanţa de apel a apreciat că nu s-a dovedit nicio cauză de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimatul I. și J., împrejurare față de care a menținut soluția pronunțată de prima instanță cu privire la acest capăt de cerere.
Prin urmare, intimaţii-pârâţi au apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 17 alin. (l) C.civ., iar pe de altă parte, în contextul în care instanța nu a fost sesizată cu o acțiune care să aibă ca obiect vreo cerere care derivă din vânzarea bunului altuia, problema analizării erorii are doar o relevanță tangențială, raportat la raționamentul juridic reținut de instanța de apel, toate acestea, în condițiile în care obiectul litigiului vizează o acțiune pentru nulitate absolută pentru cauză ilicită.
În ceea ce priveşte apărările recurenţilor-reclamanţi expuse în partea finală a recursului declarat, intimaţii-pârâţi au considerat că acestea sunt apărări noi față de cele deduse judecății în primă instanță, fiind astfel incidente prevederile art. 478 C.proc.civ., care se aplică și fazei de judecată a recursului, raportat la prevederile art. 494 C.proc.civ., motiv pentru care s-a solicitat respingerea acestora ca excedând obiectului litigiului.
Faţă de cele arătate, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului declarat ca fiind nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.
5.3 Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât J. a invocat în principal excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică; cu cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, intimatul-pârât a învederat că simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.
Or, motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C.proc.civ. sunt invocate formal, recurenții fiind nemulțumiți, practic, de hotărârea pronunțată de instanța de apel și de aspectele de fapt reținute de aceasta.
De asemenea, a mai susţinut că prin recursul formulat, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond şi de apel, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.
Prin urmare, intimatul-pârât a apreciat că recursul este nul, criticile invocate neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ. şi a solicitat admiterea excepţiei nulităţii şi anularea recursului.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimatul-pârât a susţinut că nici unul dintre motivele de casare invocate nu sunt incidente în cauză, hotărârea pronunțată fiind legală, instanța de apel făcând o corectă apreciere a probelor administrate şi aplicând corect dispozițiile legale incidente în cauză.
Instanţa de apel s-a limitat a se pronunţa doar cu privire la capetele de cerere cu care a fost sesizată, analizându-le din punct de vedere al reglementărilor legale aplicabile.
Intimatul-pârât a invocat, faţă de solicitarea reclamanţilor, buna sa credință la data încheierii contractului, întrucât în cartea funciară nu a fost notat nici un proces, așa cum au recunoscut reclamanții la interogatoriu, iar în actuala reglementare, în art. 885 alin. (1) și (2) C.civ., s-a consacrat în mod explicit efectul constitutiv al cărților funciare în ceea ce privește dobândirea și stingerea drepturilor reale imobiliare.
Vânzătorii, fiind înscriși în cartea funciară, erau, în accepțiunea legii, proprietari din momentul înscrierii, iar o dată cu înscrierea dreptului lor, titlul produce efecte erga omnes, fiind opozabil atât față de terți, cât și între părțile contractante din acest moment. Astfel, prin acest efect asociat cărților funciare, drepturile reale imobiliare se nasc, sunt modificate, se transmit, sau se sting doar din momentul înregistrării cererii de înscriere (art. 890 C.civ.), iar nu la momentul încheierii actului autentic notarial, a comunicării hotărârii judecătorești definitive sau de la data încheierii oricărui alt act ce poate sta la baza înscrierii drepturilor reale, conform dispozițiilor legale.
De asemenea, conform art. 565 C.civ., în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară, iar intimatul-pârât a verificat cartea funciară, atât la momentul întocmirii promisiunii de vânzare-cumpărare în anul 2015, cât şi la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în extras nefigurând vreo mențiune despre existența vreunui litigiu referitor la teren. Prin urmare, intimatul-pârât nu a avut cunoştinţă de existența vreunui litigiu.
Prin urmare, acesta se consideră un cumpărător de bună-credință, care a dobândit un teren la un preț real, fără să cunoască împrejurările despre care reclamanții fac vorbire în acțiune.
S-a mai susţinut că instanța de apel a apreciat în mod corect, că vânzarea lucrului altuia nu este lovită de nulitate absolută, față de noile reglementări legale care permit expres vânzarea lucrului altuia (art. 1683 C.civ.), dat fiind că o astfel de vânzare poate atrage obligarea vânzătorului la plata daunelor-interese către cumpărător în cazul netransmiterii dreptului de proprietate către acesta. Așadar, indiferent de buna sau reaua-credință a părților, legea prevede o sancțiune expresă, și anume rezolutiunea contractului urmată de restituirea prețului și plata daunelor-interese. Deci, în noul C.civ., vânzarea bunului altuia nu mai poate atrage, în prezent, de plano, nulitatea absolută a actului juridic pentru cauză ilicită.
Totodată, a susţinut că în conformitate cu art. 14 alin. (2) C.civ., buna-credință se prezumă până la proba contrară. Prezumția nu a fost răsturnată prin nici o dovadă de recurenți, iar vânzarea lucrului altuia nu este sancționată cu nulitatea absolută.
Atât instanța de fond, cât și instanţa de apel au constatat că reaua-credință nu a fost dovedită şi au reținut aplicabilitatea în acest litigiu a prevederilor art. 12 alin. (1) C.civ. și ale art. 14 alin. (1) și (2) C.civ. coroborate cu cele ale art. 1239 C.civ. și ale art. 1683 alin. (1) C.civ.. Astfel, devin incidente prevederile art. 1683 C.civ., care reglementează instituția vânzării bunului altuia.
Recurenţii-reclamanţi nu au arătat care ar fi dispozițiile legale imperative care au fost eludate prin încheierea contractului şi care ar fi normele de conduită morală care ar fi fost încălcate raportat la prevederile noului C.civ., cum nu au adus argumente şi nici dovezi cu privire la lipsa cauzei sau la valabilitatea cauzei, mai ales că lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului (nulitate relativă care poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă), cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice, ceea ce nu este situația din prezenta cauză.
Având în vedere considerentele expuse, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat şi obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.
Soluționând cu prioritate, potrivit art. 248 C.proc.civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, instanța de recurs constată faptul că aceasta este nefondată, deoarece cel puțin criticile arondate folosirii unor motive străine naturii pricinii în cadrul deciziei recurate, sunt subsumabile motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C.proc.civ. De asemenea, în cererea de recurs se invocă folosind argumente și o greșită aplicare a unor dispoziții de drept substanțial, astfel încât criticile arondate acestui aspect pot fi încadrate în motivul distinct de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Sub un prim aspect, instanța de recurs observă că în cadrul deciziei recurate, curtea de apel nu a folosit în argumentația sa motive străine de natura pricinii, nefiind așadar incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C.proc.civ.
Astfel, se observă că în cadrul raționamentului său juridic expus, instanța de apel a plecat de la dispozițiile art. 1683 C.civ. privind vânzarea bunului altuia, arătând în acest context, că eroarea cumpărătorului asupra calității de proprietar asupra bunului a vânzătorului, constituie o cauză de nulitate relativă, invocabilă doar de cumpărător și nu și de proprietarul real ce este un terț față de actul juridic de vânzare.
În continuare însă, instanța de apel s-a focalizat pe cauza de nulitate absolută invocată de recurenți, cauza ilicită și imorală, configurându-și raționamentul juridic pe baza bunei – credințe a cumpărătorului intimat J., pe baza erorii comune și invincibile și drept urmare, pe baza incidenței astfel în cauză, a art. 17 al. 2 C.civ. care salvează actul juridic încheiat în aceste condiții și îi conferă valabilitate.
În ansamblul motivării instanței de apel, paragraful criticat de către recurenți se constituie ca și parte componentă uniform și armonios integrată, cu valoare juridică de punct de debut al raționamentului expus de curtea de apel.
Se constată că în cadrul deciziei recurate, analiza instanței nu este efectuată prin prisma vreunei cauze de nulitate relativă, ci prin prisma a înseși cauzei ilicite și imorale indicate de către recurenții reclamanți, astfel încât pentru ansamblul acestor argumente nu se poate invoca în mod fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C.proc.civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. este de asemenea, nefondat, instanța de apel realizând în cauză o corectă aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurenții A., B., C., E., D. și F.
O primă critică a recurenților sub acest aspect, vizează invocata ignorare de către instanța de apel art. 17 al. 1 C.civ. potrivit căruia: „Eroarea comună şi invincibilă – (1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi”.
Instanța de recurs constată faptul că nu este vorba despre nici o omisiune a curții de apel, atât timp cât aceasta a apreciat că în cauză este incidentă excepția de la principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet(nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși) consacrat de acest alineat prim, excepție prevăzută în cadrul alineatului secund al art. 17, excepție care se configurează astfel și în raport cu regula quod nullum est, nullum producit effectum (actul nul nu poate produce efecte juridice).
Contrar criticii separate formulate în continuare în cadrul cererii de recurs de către recurenți, aprecierea erorii comune și invincibile se analizează potrivit art. 17 al. 2 din cod, nu în raport de persoana care creează aparența dreptului sau este subiect al aparenței de drept, ci în raport de persoana care încheie actul juridic într-o astfel de stare inocentă, de eroare: „Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică (…)”.
Convergent, instanța de recurs constată că inclusiv metoda de interpretare gramaticală a normei juridice determină același rezultat al interpretării. Astfel, din punct de vedere semantic, „comun” înseamnă care aparține mai multora sau tuturor. Așadar, „comun” nu înseamnă obligatoriu „total”, astfel cum practic recurenții invocă prin trimiterea la reaua – credință a vânzătorului I. de la momentul vânzării imobilului către intimatul cumpărător, ca și element care înlătură caracterul comun al erorii.
În privința criticii complexe referitoare la ignorarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1254 al. 2 și 3 C.civ. (conform cărora „(2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui. (3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”) pe care recurenții le apreciază a fi similare celor expuse în cadrul art. 1683 al. 4 C.civ. din materia vânzării bunului altuia („În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese”), atât timp cât la momentul vânzării – cumpărării, vânzătorii nu aveau calitatea de proprietari ai bunului vândut, neputând astfel dispune asupra dreptului de proprietate asupra bunului, potrivit art. 12 al. 1 C.civ., instanța de recurs o apreciază a fi nefondată.
Astfel, principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis care reglementează efectele în general ale nulității față de terți, consacrat în prezent de art. 1254 al. 2 C.civ. invocat de recurenți, nu reprezintă însă, așa cum rezultă din însuși textul legal, un principiu cu valoare absolută, ci relativă, acționând „în condițiile legii”, adică în limitele admise de aceasta, ceea ce înseamnă că și acest principiu comportă anumite excepții, cazuri în care nulitatea este suprimată sau după caz, anihilată prin acțiunea anumitor principii de drept care „corijează” efectele distructive ale încheierii unui act juridic cu nerespectarea condițiilor de valabilitate, deoarece rațiuni mai importante, mai puternice decât încălcarea principiului legalității justifică validarea actului juridic nul sau, după caz, anulabil.
Or, o astfel de excepție este reprezentată de principiul ocrotirii credinței legitime sau principiul validității aparenței în drept conform căruia este înlăturată nulitatea unui act juridic civil încheiat într-o situație de eroare comună, obștească și invincibilă (de neînlăturat). În cazul incidenței acestui principiu, nulitatea actului juridic nu poate fi opusă terțului care a dobândit un drept sau o situație juridică, întemeindu-se cu bună – credință pe aparența juridică creată de autorul său ori chiar de persoana vătămată.
Dispozițiile art. 17 al. 2 din cod reglementează principiul error communis facit ius, o aplicație particulară a principiului ocrotirii credinței legitime, ceea ce înseamnă că reținerea incidenței sale în cauză de către curtea de apel nu echivalează cu o ignorare a prevederilor art. 1254 al. 2 sau ale art. 12 al. 1 C.civ. invocate de recurenți sau cu o încălcare a regulii juridice exceptio est strictissimae interpretationis (excepția este de strictă interpretare) cu referire la alte excepții de la același principiu invocate de recurenți, reglementate de-a lungul timpului de către legiuitorul național (art. 1909 al. 1 C.civ. 1864, art. 20 al. 2 din Decretul nr. 31/1954).
Atât timp cât excepția menționată, reținută de către instanța de apel a fi incidentă în cauză, este reglementată legal, nu se poate afirma în mod fondat că aplicarea sa ar echivala cu crearea pe cale pretoriană a unui nou (alt) mod de dobândire a proprietății, astfel cum eronat invocă recurenții.
Continuând, instanța de recurs observă că această critică a recurenților este arondată problemei de drept în discuție, a valabilității contractului juridic analizat, astfel încât nu poate fi considerată ca fiind o critică nouă sau care excedează obiectului litigiului, potrivnic art. 478 C.proc.civ. cu referire la art. 494 C.proc.civ., așa cum în mod eronat au invocat intimații G., H. și I. în finalul întâmpinării depuse în recurs.
Instanța de recurs notează de asemenea, că împrejurarea că dispozițiile art. 1254 C.civ. nu deosebesc după elementul bunei sau relei – credințe a dobânditorului din actul juridic subsecvent, nu infirmă cele expuse anterior, atât timp cât excepția menționată de la acest principiu reglementat de alineatul secund al textului legal, realizează o astfel de distincție.
Invocarea prevederilor art. 1683 al. 4 și 6 C.civ. de către recurenți nu este de natură a schimba datele problemei. Concluzia se impune întrucât astfel cum rezultă din cuprinsul acestor alineate ale norme juridice indicate, ele vizează ipoteza rezoluțiunii contractului și deci, nu a nevalabilității sale. Aceasta deoarece rezoluțiunea reprezintă o sancțiune a neexecutării unui contract valabil încheiat, în vreme ce nulitatea reprezintă sancțiunea aplicată actului pentru nerespectarea cerințelor legale la momentul încheierii sale. Or, prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de recurs, recurenții invocă și cer să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare, analiza cauzei prezente fiind așadar, arondată nevalabilității contractului și nu executării sale.
Astfel, vânzarea care are ca obiect un bun aparţinând altuia este valabilă în principiu, când părţile încheie contractul ştiind că dreptul care formează obiectul obligaţiei principale a vânzătorului se află la acel moment în patrimoniul unei terţe persoane, vânzătorul asumându-şi ferm, în mod conştient, să îl dobândească ulterior şi să îl transmită cumpărătorului. În asemenea situaţii, vânzarea este una comutativă, determinând un raport obligațional de drept comun, ea fiind concepută de părţi ca un act creator de obligaţii, iar dacă, din varii motive, dreptul nu este dobândit de vânzător pentru a-l transmite cumpărătorului, în discuţie nu este validitatea contractului, ci neexecutarea sa. Aceasta întrucât în contractele comutative, cel puţin în concepţia părţilor, “existenţa drepturilor şi obligaţiilor este certă, iar întinderea acestora determinată sau determinabilă” (art. 1173 alin. (1) C.civ.). Într-o astfel de ipoteză, neexecutarea, indiferent de motivele acesteia (imputabile sau nu vânzătorului), la cererea cumpărătorului, poate atrage rezoluţiunea vânzării.
Când părţile contractează însă, în credinţa că dreptul în discuţie aparţine vânzătorului şi că se transmite de la acesta la cumpărător în momentul acordului de voinţe (încheind, aşadar, o vânzare comutativă pură şi simplă), dar ulterior se dovedeşte că în realitate, vânzătorul nu deţinea acel drept (sau că l-a pierdut cu efecte retroactive), transferul proiectat neputând avea loc din acest motiv, se pune în discuție atunci valabilitatea actului juridic.
Aceasta deoarece, atunci când vânzarea este concepută de părţi ca un act translativ de drepturi, dar dreptul formând obiectul contractului nu aparţine în realitate vânzătorului şi din acest motiv nu poate fi transmis cumpărătorului, în discuţie este nevaliditatea contractului, iar nu neexecutarea care presupune cu necesitate încheierea valabilă a contractului şi neexecutarea culpabilă a unei obligaţii decurgând din acesta.
Așadar, când vânzarea a fost încheiată într-o situaţie în care vânzătorul contractează cu rea-credinţă (precum a fost cazul în speța dedusă judecății), ştiind că bunul care formează obiectul vânzării nu îi aparţine la momentul acordului de voinţe, în vreme ce cumpărătorul contractează cu bună-credinţă, aflându-se în eroare, convins fiind că bunul în discuţie aparţine vânzătorului şi că la momentul încheierii contractului devine proprietarul lucrului vândut, se ridică problema nevalabilității vânzării, nevalabilitate care în astfel de situații poate fi îndepărtată ca urmare a incidenței unor excepții de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum (actul nul nu poate produce efecte juridice), precum este cea reglementată de art. 17 al. 2 analizată în prezent, excepție care consacră un mod originar de dobândire a proprietății, respectiv ex lege – prin lege, în temeiul legii, validând astfel practic, actul juridic încheiat.
Potrivit aceluiași raționament juridic expus, inclusiv criticile recurenților referitoare la incapacitatea vânzătorului intimat I. de a își îndeplini obligația contractuală asumată de a transmite proprietatea, precum și cea de predare a bunului vândut, în sensul dispozițiilor art. 1672 pct. 1 și 2 C.civ. coroborat cu art. 1685 și urm. C.civ., nu sunt relevante cauzei, deoarece ele vizează modul de executare a contractului, a obligațiilor juridice derivate din el și nu valabilitatea contractului, valabilitate care reprezintă problema de drept a litigiului prezent.
În egală măsură, raționamentul juridic expus infirmă și dezvoltarea acestor critici analizate, cuprinsă în cadrul concluziilor scrise depuse de recurenți în faza procesuală a recursului. Întreaga această dezvoltare realizată de recurenți este apreciată incorectă de către instanța de recurs prezentă, ca urmare a faptului că ea vizează de fapt, elemente legate de executarea contractului de vânzare a bunului altuia, așa cum rezultă cel puțin din folosirea metodei de interpretare sistematică și teleologică a normelor juridice indicate în cadrul acestei dezvoltări de recurenți. Or, executarea se grefează ab initio (de la bun început), pe existența unui contract valabil încheiat, astfel cum s-a expus, în vreme ce în discuția prezentei spețe, este exclusiv problema de drept a valabilității contractului încheiat.
Este adevărat că – astfel cum au arătat recurenții în cadrul concluziilor scrise depuse în faza procesuală a recursului – potrivit prevederilor art. 17 al. 4 C.civ., „Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate”, însă astfel cum tot corect au sesizat recurenții inclusiv prin motivele lor de recurs, în cauză nu sunt aplicabile regulile din materie de carte funciară, constatându-se de altfel, că instanța de apel nici nu a aplicat în cadrul deciziei recurate vreo regulă statornicită de regimul cărții funciare.
Această concluzie se impune deoarece potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, „Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
Întrucât în cauză nu s-a stabilit în cadrul situației de fapt decelate de instanța devolutivă de apel pe baza probelor administrate și expuse în decizia recurată, că la nivelul unității administrativ – teritoriale Satu Mare s-ar fi finalizat lucrările de cadastru, rezultă așadar, că dispozițiile art. 901 C.civ. din materia cărții funciare nu sunt aplicabile cauzei.
În egală măsură, instanța de recurs notează că inclusiv prevederile art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare erau deja abrogate – încă din anul 2011 prin art. 87 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil – atât la data intabulării dreptului de proprietate de către intimații vânzători (2013), la data înscrierii dreptului de proprietate de către intimatul cumpărător J. (2018), cât și la data de 10.10.2018, data rămânerii definitive a deciziei civile prin care s-a perfectat antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat de recurenții reclamanți în calitate de promitenți cumpărători.
Așadar, nu este incidentă norma prohibitivă reglementată de art. 17 al. 4 C.civ., ceea ce permite pe cale de consecință, activarea pe deplin a posibilității legale enunțate de dispozițiile art. 17 al. 2 C.civ., concluzia expusă rămânând așadar, una nefavorabilă recurenților reclamanți.
Aspectele relative neînscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de recurenții reclamanți la data de 10.10.2018, relative lipsei de notare a litigiului nr. x/296/2016 în cartea funciară a imobilului, au fost valorificate de către instanța de apel în cadrul operațiunii de decelare pe baza probelor administrate cauzei, a elementelor necesare incidenței excepției prevăzute de art. 17 al. 2 C.civ. (articol care era aplicabil speței, potrivit celor enunțate): buna – credință, existența unei erori comune și invincibile, etc.. Aceste elemente sunt însă subsumate situației de fapt a speței deduse judecății, situație de fapt a cărei configurare reprezintă un apanaj exclusiv al instanțelor devolutive ale fondului cauzei, potrivit prevederilor art. 483 al. 3 C.proc.civ. și art. 488 C.proc.civ., ele neputând fi reevaluate în cadrul controlului exclusiv de legalitate al instanței de recurs.
Pentru ansamblul acestor considerente, instanța prezentă apreciază că în cauză instanța de apel a realizat o corectă aplicare a prevederilor legale invocate de către recurenți – art. 1254 C.civ., art. 1683 C.civ., art. 17 C.civ., art. 12 C.civ., art. 56 din Legea nr. 71/2011, art. 1672 C.civ. și art. 1685 și urm. C.civ. -, nefiind așadar incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. formulat.
În egală măsură, instanța de recurs observă că în finalul cererii de recurs, recurenții au apreciat – din perspectiva evidentă a motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C.proc.civ. – că instanța de apel ar fi ales să dea prioritate principiului ocrotirii bunei-credințe în detrimentul protejării dreptului de proprietate privată al recurenților, în lipsa oricărei motivări.
Critica este nefondată, deoarece se observă că instanța de apel și-a expus argumentele de fapt și de drept pe baza cărora a constatat aplicabilitatea în cauză, a principiului ocrotirii credinței legitime a cumpărătorului, aflat în concurs cu necesitatea protejării dreptului de proprietate privată al reclamanților recurenți, hotărârea pronunțată răspunzând exigențelor art. 425 al. 1 lit. b C.proc.civ.
Astfel, instanța de apel, plecând de la regimul juridic obișnuit al contractului de vânzare a bunului altuia, a expus argumentele pentru care a apreciat că în pofida relei – credințe a vânzătorului, în cauză nu intervine nulitatea contractului astfel încheiat, ca urmare a incidenței excepției prevăzute de art. 17 al. 2 C.civ., expunând argumentat în raport cu probele administrate cauzei, întrunirea cerințelor necesare pentru aplicabilitatea excepției menționate.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C.proc.civ., constatând că nici unul dintre cele două motive de recurs invocate în cauză nu sunt fondate, instanța de recurs a respins excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată, a respins ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală.
