Malpraxis medical (XIII) | Comunicarea datelor medicale personale ale pacientului familiei

material realizat de avocat Andrei Tărău, din cadrul Baroului Bihor – specializat în cauze de malpraxis medical

Confidențialitatea datelor cu caracter medical ale pacienților este prevăzută în legislaţia română în principal în Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienților, care stabilește în sarcina cadrelor medicale (medici, asistenți medicali etc) obligația de a păstra secretul profesional în ce privește datele medicale ale pacienților.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, termenul „confidențial” se referă la ceva care se comunică în taină, în secret. Așadar, confidențialitatea datelor cu caracter medical ale pacienților presupune comunicarea acestora print-o modalitate care să asigure secretul acestor informații sensibile.

Art. 21 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienților stipulează că „toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia.” Totodată, și Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prevede obligația unităților sanitare și a cadrelor medicale de a asigura confidențialitatea și securitatea datelor medicale ale pacienților pe tot parcursul procedurilor de colectare, prelucrare, utilizare şi stocare a datelor personale.

Aceste dispoziții sunt dublate de prevederile art. 17 din Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, care stabilește că „medicul va păstra secretul profesional şi va acţiona în acord cu dreptul legal al fiecărei persoane la respectul vieţii sale private din punctul de vedere al informaţiilor referitoare la sănătatea sa.” În continuare, art. 18 din Codul de deontologie prevede că obligaţia medicului de a păstra secretul profesional este opozabilă inclusiv faţă de membrii familiei persoanei respective, secretul profesional persistând şi după ce persoana respectivă a încetat să îi fie pacient sau a decedat.

Astfel, dacă pacientul decedează pe durata internării într-o unitate sanitară, familia sau aparținătorii săi nu vor avea acces la datele medicale ale acestuia. În situația în care aceștia vor solicita unității sanitare comunicarea datelor medicale ale defunctului, se vor lovi de un refuz, exprimat în mod legal de unitatea sanitară în temeiul art. 21 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienților.

Credem că această dispoziție ar fi cu adevărat utilă în situația în care legiuitorul ar prevede în lege și obligația corelativă a cadrelor medicale de a-l informa pe pacient despre acest drept și de a face mențiuni despre această informare în cuprinsul foii de observație.

Recomandăm că în situația în care o persoană este internată într-un spital privat sau de stat, în vederea administrării unui tratament medicamentos sau chirurgical, să uzeze de dreptul prevăzut supra și să solicite cadrelor medicale să îi pună la dispoziție un formular pentru a desemna o persoană care să aibă acces deplin la datele sale medicale (pe timpul vieții și după deces).

Procedând astfel, în cazul în care pacientul decedează pe durata spitalizării  – și există suspiciunea unui malpraxis medical – documentele medicale ale pacientului decedat vor putea fi solicitate de către persoana împuternicită și apoi supuse atenției unui specialist, pentru a întreprinde demersurile legale care se impun – inclusiv demararea unei proceduri de mediere.

În lipsa acestui acord, familia sau aparținătorii nu vor putea obține aceste informații și astfel vor fi nevoiți să le obțină prin intermediul autorităților statului, formulând o plângere penală pentru infracțiunea de ucidere din culpă;

2. există o prevedere legală care obligă cadrele medicale la divulgarea informațiilor medicale ale pacienților (art. 22 din Legea nr. 46/2003). Spre exemplu, art. 42 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituţiilor de medicină legală stipulează că „unităţile sanitare sunt obligate să pună la dispoziţie instituţiilor medico-legale, la cererea scrisă a acestora: copii lizibile de pe documente medicale, extrase din registrele de consultaţii, copii integrale lizibile de pe fişele de observaţie clinică cuprinzând evoluţia clinică, tratamentul, rezultatele investigaţiilor paraclinice, protocoale operatorii, sau să permită accesul expertului desemnat la orice documente medicale privind cazurile cercetate”;

Prin urmare, întrebarea firească care apare este ce se întâmplă în situația în care este încălcată obligația de a păstra secretul profesional de către personalul medical?

Potrivit art. 37 din Legea nr. 46/2003, „Nerespectarea de către personalul medico-sanitar a confidenţialităţii datelor despre pacient şi a confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.”

Art. 653 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care stipulează că personalul medical răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind confidențialitatea datelor medicale.

Răspunderea civilă a personalului medical presupune repararea prejudiciului cauzat pacientului ca urmare a divulgării neautorizate a datelor medicale. Prejudiciul va fi reparat numai în măsura în care va fi dovedită legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Un exemplu care poate fi imaginat este următorul: pacientul, angajat al unei societăți comerciale se îmbolnăvește (contactează virusul HIV), iar unul dintre cadrele medicale informează neautorizat angajatorul acestuia. Ulterior, angajatorul fie îl va trata pe angajat în mod discriminatoriu – tratament care îi va provoca celui din urmă o afecțiunea psihică, respectiv o depresie, fie îl va concedia, cu aceleași consecințe – depresia. Astfel, cadrul medical va fi răspunzător pentru prejudiciile cauzate pacientului prin divulgarea neautorizată a informațiilor medicale.

În ce privește răspunderea penală a cadrelor medicale pentru divulgarea informaţiilor medicale confidențiale, aceasta poate fi angajată în temeiul art. 227 alin. (1) Cod penal, care pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda „divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date”.

În concluzie, am observat natura sensibilă a informațiilor pe care personalul medical le gestionează în exercitarea actului medical, precum și faptul că divulgarea neautorizată a acestor informații reprezintă o imixtiune nejustificată în viața privată a pacienților, cu excepția cazurilor prevăzute limitativ de lege, motiv pentru care se impune protejarea acestui secret profesional cu multă seriozitate și rigurozitate, inclusiv față de membrii familiei.

Vom încheia cu un exemplu imaginat: un pacient căsătorit este diagnosticat cu o afecțiune rară, care scade mult calitatea vieții acestuia. Pacientul nu dorește pentru moment ca soția sa să afle diagnosticul stabilit, dorind ca această informație să i-o expună la o dată ulterioară. Totuși, medicul curant comunică neautorizat diagnosticul soției, care la câteva zile intentează divorțul, nedorind să îl îngrijească pe soț pentru tot restul vieții. În asemenea situație, medicul curant va fi răspunzător pentru prejudiciile cauzate pacientului ca urmare a divulgării informațiilor confidențiale către soția sa.

CITIȚI, de același autor: Diagnosticul eronat. Consecințe | Obligațiile subiectelor raportului juridic medical (medic-pacient) | Răspunderea profesională în accidentele medicamentoase