Scrisoare Pastorală cu ocazia Marii Sărbători Împărătești a Nașterii după trup a Fiului lui Dumnezeu și Mântuitorului Nostru Iisus Hristos 2023
† SOFRONIE
Din darul Preamilostivului Dumnezeu Episcopul Oradiei, cinstiților părinți împreună-slujitori, râvnitorilor viețuitori ai chinoviilor eparhiale și evlavioșilor binecredincioși creștini de pe meleagurile ancestrale ale Crișanei, har, binecuvântare și pace de la Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, iar de la noi, calde îmbrățișări în Duhul Sfânt!
Preaiubit cler și popor de Hristos iubitor,
Nașterea după trup din Pururea Fecioara Maria a Fiului lui Dumnezeu înomenit, la fel ca și zămislirea, conceperea Sa în sânul celei ce s-a învrednicit, din darul Celui de Sus, să fie Născătoare de Dumnezeu, este în afara ordinii obișnuite a nașterilor succesive a miliardelor și miriadelor de oameni, de la Adam și Eva și până la ultimul care se va naște din femeie mai înainte de întoarcerea glorioasă, în slavă, a Celui Întâinăscut din morți și inaugurarea Împărăției Sale fără sfârșit. Fiul Fecioarei, nimeni altul decât Fiul și Cuvântul Tatălui veșnic, înomenit, vine în lume printr-un altfel de mod de zămislire și, implicit, de alt fel de naștere, mai presus de fire, deși după respectarea întru totul a asumării firii omenești, cu excepția păcatului. De aceea, și conceperea și nașterea Sa aparțin ordinii noii creații. Născut din femeie, nașterea Lui este conformă legilor nașterii, dar, neavând tată omenesc, nașterea Sa este mai presus de fire, de modul obișnuit prin care ceilalți oameni vin pe lume, nașterea-I este minunată, nemaipomenită, nemaivăzută, nemaiauzită, neașteptată, surprinzătoare. El Se naște din Fecioara aleasă, pregătită și păzită de Dumnezeu în curăție virginală, fără ca Născătoarea Dumnezeului-Om să sufere durerile nașterii.
Surprinzător pentru că noi, ceilalți oameni, dar El este nu doar Om adevărat, Fiul Omului, ci și Dumnezeu adevărat, Fiul și Cuvântul Tatălui ceresc, noi, ceilalți, venim în lume prin chinurile nașterii, numite în lexicul medical uzual travaliu, care poate fi dramatic, este în orice caz chinuitor, dar, uneori, se poate și sfârși tragic, descoperindu-se ca ceasul de pe urmă în lumea trecătoare pentru destul de multe mame, în tot cursul istoriei umanității. Or, Fiul lui Dumnezeu înomenit Se zămislește fără ispită bărbătească în sânul Maicii Sale, în afara oricărei plăceri și Se naște din Preacurata Fecioară aleasă de Sus fără ca Maica Sa să treacă prin durerile nașterii. Fecioara Maică, Noua Evă, este excepția și, totodată, sublimul maternității. De la Eva cea dintâi, „mama tuturor celor vii” (Facere 3, 20), cum a numit-o, după cădere și alungarea din paradis, Adam, bărbatul ei, „Eva, adică viață” și până la cea de pe urmă fiică a Evei, toate, cu excepția Celei descoperite de verișoara ei Elisabeta ca binecuvântată – „binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42) – sub inspirația Duhului Sfânt, toate celelalte femei, de la Eva până la cea de pe urmă mamă mai înainte de întoarcerea lui Mesia, au născut, nasc și vor naște, în pofida progreselor remarcabile ale medicinei, în dureri, chinuri și nu fără riscuri și suferințele aferente.
Și asta din cauza neascultării de Dumnezeu și a căderii în plasa înșelătorului vrăjmaș al oamenilor, care a dus la izgonirea din Eden, a adus moartea și blestemul în stirpea lui Adam și a Evei, consecința ruperii comuniunii cu Isvorul binecuvântării, Viața și Dăruitorul fericirii oamenilor. Sentință implacabilă căzută ca lama ghilotinei pe grumazul perechii primordiale, rezervându-i celei ce a plecat urechea șarpelui suferința, îndeosebi la vremea nașterii: „voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii” (Facere 3, 16). Nu așa s-a petrecut cu Fecioara aleasă de Sus să fie Născătoarea de Dumnezeu. Dacă păcatul protopărinților Adam și Eva a avut efectele devastatoare, truda pentru câștigarea pâinii de către Adam, nașterea de fii în dureri și, îndeosebi, moartea, zămislirea în afara plăcerii și nașterea minunată, fără dureri, a lui Mesia din Maria Fecioara, reprezintă începutul noii ordini din creație, prin intervenția directă a Creatorului în creația Sa, desființând consecințele păcatului strămoșesc. Mesia, Fiul lui Dumnezeu înomenit vine în lume altfel decât ceilalți oameni, doar nașterea Lui este scutită de chinurile nașterii, pentru că este Singurul Care S-a zămislit, adică a început să fie Om altfel decât noi toți, ceilalți, în afara plăcerii, fără ispită, nu prin obișnuitele conexiuni nupțiale.
Și pentru că nu a existat plăcere, nu urmează nici durere. Maica Sa a fost cruțată de chinurile, de durerile nașterii, fiindcă Tatăl ceresc a învrednicit-o de mari binecuvântări și daruri, cu adevărat minunate, neașteptate, nemaivăzute, nemaiauzite, mai presus de fire. Iar Cel ce S-a întrupat din Ea a păzit-o fecioară pe cea care L-a zămislit fără sămânță, păzindu-i fecioria neatinsă, înainte, în timpul și după naștere. De aceea o închipuim în icoane cu trei stele, pe frunte și pe umeri, pe Pururea Fecioara. În fapt, nașterea feciorelnică a lui Mesia este semnul dumnezeirii Sale, așa cum moartea-I pe Cruce este semnul asumării depline a firii omenești a Cuvântului întrupat, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, nașterea Sa în peștera Betleemului, mai presus de fire, minunată, suprafirească, nu aduce nicio atingere deplinătății firii Sale omenești, asumate complet, afară de păcat, pe care, însă, îl ia asupra Sa, întrucât, în taina nașterii în umilință desăvârșită în ieslea Betleemului, contemplăm deopotrivă smerenia extremă a Fiului lui Dumnezeu Care primește să Se nască din femeie, înomenindu-Se, dar și măreția negrăită a dumnezeirii Cuvântului veșnic al Tatălui ceresc, Care nu socotește nicio știrbire a demnității Sale divine prin coborârea în lumea bolnavă, în umanitatea rănită de păcat și autocondamnată la moarte, tocmai pentru a lua asupra Sa păcatul lumii și a Se da morții ca să nimicească moartea noastră, prin glorioasa-I biruință asupra vrăjmașului de pe urmă și iadului, prin Sfânta Sa Înviere, a Celui Întâinăscut dintre cei morți.
Dar, oare, intrarea în lume în chip miraculos a Celui ce Și-a asumat neputințele omenirii, afară de păcat, descoperindu-L ca fiind mai mult decât pur și simplu „unul dintre noi”, a fost chiar așa de neașteptată? Profeții din vechime, sub inspirația Duhului Sfânt, au binevestit semnul minunat al noii creații, din voia, din dragostea, din darul lui Dumnezeu. Astfel, în ultimul capitol al Cărții Profetului Isaia, Evanghelistul Vechiului Testament, suntem poftiți să citim și să ne minunăm de surprinzătoarea dezlegare a blestemului consecutiv transgresiunii primilor oameni: „Înainte de a se zvârcoli în dureri de naștere, ea a născut; înainte de a simți chinul, ea a născut un fiu. Cine a auzit sau cine a văzut unele ca acestea? Oare o țară se naște într-o singură zi și un popor dintr-odată? Abia au apucat-o durerile nașterii, și fiica Sionului a și născut fii” (Isaia 66, 7-8)! În ordinea de mai sus înțelegem că doar nașterea Mântuitorului a fost fără dureri, Maica Sa fiind cruțată de chinurile nașterii, pentru că Ea este Maica Vieții, întâmpinată de mesagerul divin, Arhanghelul Gavriil, cu reverențiosul „bucură-te!”, primește să fie Maica Celui așteptat, zămislește întru bucurie și naște cu bucurie, în antiteză cu Eva cea veche, osândită la chinurile nașterii consecutiv păcatului aducător al morții în stirpea adamică. Așa au înțeles toți înaintașii noștri în dreapta credință, de la primele comunități iudeo-creștine din Antichitatea târzie și până la binecuvântații noștri strămoși.
Iubiți părinți și frați creștini,
Există o puternică, strânsă, indisolubilă legătură între nașterea minunată, la Betleem, din Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, a lui Mesia și învierea Fiului Omului din morți. De fapt, nașterea suprafirească, începutul noii ordini din creația lui Dumnezeu, este semnul Învierii Dumnezeului înomenit. Nașterea în ieslea smerită își primește pecetea de taină în lumina pascală, în dimineața Învierii. Nașterea minunată din pântecele Fecioarei, cruțată de blestemul primordial, își primește încununarea în Învierea minunată din mormântul ce se golește de trupul mort și înviat al lui Hristos, Care iese din mormântul în care a fost așezat fără să-i atingă pecețile, așa cum a păzit pecețile fecioriei Preacuratei Sale Maici. Așa au mărturisit toți marii Părinți ai Bisericii, de la Sfinții Grigorie de Nyssa și Efrem Sirul până la Ioan Damschinul. Numai că nașterea binecuvântată și fericită, chiar dacă în smerenie și sărăcie, nu înseamnă că Fecioara Maică a fost scutită de chinurile materne, ba chiar a avut parte de suferințe extreme, dureri cumplite și agonie, mai mult, adevărată tortură sufletească, precum i-a profețit Dreptul Simeon Primitorul de Dumnezeu: „prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35). Crucea Fiului ei, Mielul lui Dumnezeu junghiat pentru păcatele lumii, Care Și-a dat sufletul pentru salvarea noastră, biruind, pentru totdeauna, moartea.
De fapt, dincolo de strălucirea sărbătorii și de bucuria nepământeană a zilelor sfinte în care ne aflăm, este necesar să înțelegem de ce a venit în lume și S-a făcut om Fiul și Cuvântul veșnic al Tatălui ceresc. O spune același profet, Isaia: „El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat… El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat… Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor” (Isaia 53, 4-6), ba mai mult, a venit să-Și dea viața morții ca să ne izbăvească pe noi, cei mulți și păcătoși, de moarte, prin moartea Sa infamă pe lemnul Crucii: „Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte” (Isaia 53, 8) și „prin suferințele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulți, și fărădelegile lor le va lua asupra Sa… El a purtat fărădelegile multora și pentru cei păcătoși Și-a dat viața” (Isaia 53, 11-12). El Însuși mărturisește despre Sine „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45). El vine în lume să ia asupra Sa neputințele, păcatele, moartea noastră, El, Cel fără de păcat, Mielul lui Dumnezeu străin de orice păcat, dar asumându-Și păcatele noastre și vărsându-Și Sângele pentru a ne curăța de păcatele noastre, cum le destăinuie ucenicilor la Cina cea de taină: „acesta este Sângele Meu, al Legământului celui nou, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28).
Dacă scumpa Maică a Mântuitorului a fost păzită de nașterea în dureri, n-a fost însă ferită de chinuri mai înfricoșătoare, cumplite, ba chiar tortură, în clipele agonizante în care și-a văzut pe multiubitul și prețiosul, dumnezeiescul ei Fiu murind pe cruce, în ceasul grozav al pătimirilor Celui pe Care Îl cunoștea că este Fiul lui Dumnezeu, Cel Care a prefăcut apa în vin la nunta din Cana Galileei, i-a vindecat pe cei multsuferinzi de boli incurabile, pe leproși, pe nevăzători, pe demonizați, i-a chemat înapoi la viață pe cei morți, dar, mai vârtos, știa cum fusese zămislit, iar acum Îl vedea condamnat la moarte, torturat și murind ca un făcător de rele, răstignit împreună cu doi tâlhari. Calvarul îndurat a fost, să înțelegem, taina morții lui Mesia, adevăratele chinuri ale nașterii lui Mesia, durerile nașterii aducând atingere Fecioarei sub Crucea Fiului ei, prin lemnul crucii primind noi viața cea nouă a învierii noastre, urmând Învierii Celui Întâinăscut din morți. Chinurile nașterii lui Mesia inaugurează era mântuirii, suferința extremă a morții pe cruce a Fiului Omului aducând întristarea, pe când bucuria extremă a învierii Sale aducând taina fericirii negrăite, absolute. Cum El Însuși Își pregătește discipolii: „puțin și nu Mă veți mai vedea și iarăși puțin și Mă veți vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 16, 16), „adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20).
Devine limpede cum Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, întristându-se înfiorător la Crucea Fiului ei, se bucură cu bucurie nepământeană la Învierea Lui, Cel „întâi-născut între mulți frați”, potrivit celebrei expresii pauline (Romani 8, 29), ceea ce face ca Maica Lui să fie și Maica noastră, înțelegând, în ăst fel, cum „Fiica Sionului a și născut fii” (Isaia 66, 8), întrucât era mesianică ne privește pe toți cei mulți, pentru care El Și-a vărsat scumpul Său Sânge. În lumina Învierii ne apropiem de taina nașterii lui Mesia, în chipul mormântului pecetluit din care, fără a-i aduce vreo atingere, a ieșit Cel înviat din morți privim pântecele feciorelnic pecetluit din care, fără a-i pricinui vreo știrbire, S-a născut Cel zămislit fără păcat, dar dat morții pentru păcatele noastre. Numai că moartea nu L-a putut ține captiv pe Fiul lui Dumnezeu înomenit și ieșit biruitor definitiv și deplin asupra morții. Legătura misterioasă dintre nașterea din femeie și pătimirea, moartea și învierea lui Mesia o destăinuie chiar El la despărțirea de învățăceii Săi. „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 21-22). Că așa stau lucrurile lămurește tot Domnul, la Cruce de data aceasta, când o încredințează, testamentar, pe Maica Sa ucenicului iubit: „Femeie, iată fiul tău” (Ioan 19, 26) „apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 27). Evident, pentru Fecioara Maică, ceasul întristării este ceasul răstignirii Fiului ei, iar bucuria de după naștere este Învierea Crucificatului, Întâiulnăscut din morți, Fiul Fecioarei.
Dacă îndrăznim să mergem mai departe în înțelegerea, la măsura noastră limitată, a limbajului biblic simbolic, cea mai potrivită și edificatoare imagine este cea din capitolul al doisprezecelea din ultima carte sfântă a Scripturii, Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul și Teologul, cel care a primit-o în grijă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de la Însuși Mântuitorul, la picioarele Crucii biruitoare. „Și s-a arătat din cer un semn mare: O femeie înveșmântată în soare, și luna era sub picioarele ei, și pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Și era însărcinată și striga, chinuindu-se și muncindu-se să nască. Și alt semn s-a arătat în cer: Iată, un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne, și pe capetele lui, șapte cununi împărătești… Și balaurul s-a oprit înaintea femeii care era să nască, pentru ca să înghită copilul când îl va naște. Și a născut un Copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Și Copilul ei fu răpit la Dumnezeu și la tronul Lui” (Apocalipsa 12, 1-5). În limbajul simbolic specific Revelației nu se poate face vreo trimitere la taina nașterii în peștera Betleemului, ci, pe linia tâlcuirilor, atât vechi, cât și noi, ni se descoperă, de fapt, icoana Maicii durerilor, Maica „Omului durerilor” (cf. Isaia 53, 4), suferința extremă, tortura sufletească a Fecioarei Maici, descrisă simbolic, la fel ca și icoana morții, învierii, înălțării la cer și șederii de-a dreapta Tatălui a Fiului Fecioarei, „Femeia înveșmântată în soare”, altfel spus, o descriere apocaliptică a tainei Crucii de pe Calvar, dezvăluind lumina Învierii, bucuria Înălțării și gloria șederii de-a dreapta Tatălui, în slava cerească.
Dragii mei confrați și fii sufletești,
Desigur, de marele mister hristic al nașterii feciorelnice ne putem doar apropia, dar taina nașterii lui Mesia rămâne taină, inepuizabilă în înțelesuri adânci, intangibilă, sublimă. În ea stă ascunsă măreția iubirii nebune a lui Dumnezeu pentru căzuta omenire, mult primejduita și amarnic amenințata comunitate a oamenilor de ieri, de azi, de mâine. Și nesecatul isvor al mărinimiei dumnezeiești, al milei nețărmurite și desăvârșitei îndelungi răbdări a Preasfintei Treimi față de noi, urmașii lui Adam și ai Evei. Tot atâtea motive să nu ne lăsăm descurajați de răul din lume, din jurul nostru, care, vai, nu de puține ori, ne contaminează și pe noi. Într-adevăr, anevoios lucru este în lumea noastră în derivă, la crepuscul, asediați din toate părțile, să ne păstrăm echilibrul duhovnicesc. Cel născut din Fecioara și Întâinăscut dintre cei morți este, deloc surprinzător, așa cum a făgăduit, aici, dimpreună cu noi, gata să ne ajute a răzbi, întrarmându-ne să rezistăm răului și ororilor. Pentru că, socotesc, acesta este cuvântul cheie la ordinea zilei, mesajul discret, dar ferm de dincolo de universul simțurilor: rezistența. Rezistența duhovnicească la tot dezastrul din jur și care încearcă să pună stăpânire și peste noi. Dar nu îngăduie Dumnezeul iubirii. Și cine rezistă, cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.
Suntem, iubiți frați și surori în umanitate și, nu în ultimul rând noi, iubiți frați creștini, supuși atâtor asalturi crude și nemiloase, nedemne și abjecte, nedrepte și calomnioase, vinovații de serviciu ai unei lumi barbare ce a uitat de politețe, de bunul simț, de respect, fără să mai pomenim de răutatea dezlănțuită și ura răzbunătoare, luând adesea chipul inchizitorial al torturii, de la cruzimea fără margini a războaielor înfiorătoare și râurile de sânge nevinovat revărsate peste fața multîncercatului pământ și până la măruntele și criminalele noastre gesturi fratricide, încât adesea ne pomenim descumpăniți și simțim cum lumea noastră se scufundă, civilizația se prăbușește, iadul se dezlănțuie. Nu avem, totuși, voie să ne lăsăm pradă atâtor atacuri demonice, ci suntem obligați să rezistăm, mai ales că nu suntem singuri, Domnul venit în lume să ia asupra Sa neputințele, durerile, suferințele, chinurile, păcatele, moartea noastră, este aici și Se apropie de noi. Ne-a avertizat doar: „se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție, vor fi cutremure pe alocuri și foamete și tulburări vor fi. Iar acestea sunt începutul durerilor” (Marcu 13, 8). Acum este vremea cernerii, timpul rezistenței, ceasul mărturisirii.
La fel ca și străluciții noștri moși și strămoși, împreună cu toate generațiile de sfinți și de creștini dintotdeauna și de pretutindeni, suntem chemați să fim în lume solii păcii lui Dumnezeu, ambasadorii neobosiți ai iubirii extraordinare și suprafirești divine, vestind neobosit, ca adevărați următori ai lui Hristos Domnul, că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, că vrea să ne dăruiască fericirea veșnică și să ne primească în brațele Sale iubitoare. Acum e anotimpul binecuvântat al propovăduirii bunătății și iertării lui Dumnezeu, îngăduinței și întrajutorării, redescoperirii omeniei și respectării chipului ascuns al Celui de Sus în inima fiecărui frate și a fiecărei surori ce ne ies în cale. Să reînvățăm să ne respectăm, să ne prețuim, să ne iubim cu iubire sfântă, ruptă din rai, frați în umanitate și fii duhovnicești ai Maicii Preacurate, Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, Maica Bisericii și fierbinte Solitoare la Tronul slavei Preasfintei Treimi.
Fie ca luminatele sărbători pe care, din darul Atotputernicului, le întâmpinăm acum, să ne aducă strălucirea nepieritoare și frumusețea negrăită, splendoarea mai presus de înțelegere, chiar și în oglindă, a Împărăției care nu va avea sfârșit și în care Mesia, cu scumpă Maica Sa alături, ne așteaptă, ne primește și, mai ales, Se apropie, El Care nu ne părăsește niciodată, ci nevăzut, prin lucrarea harului Duhului Sfânt, ne împărtășește necontenit iubirea fără margini a Tatălui nostru Carele este în ceruri.
„Hristos Se naște, măriți-L!
Hristos din ceruri, întâmpinați-L!
Hristos pe pământ, înălțați-vă!
Cântați Domnului tot pământul și
vă închinați așternutului picioarelor Lui
că Sfânt este Domnul!”
Al vostru, al tuturor,
de tot binele voitor și preaplecat rugător,
cu mulțumiri și recunoștință perpetuă,
† Sofronie
din darul lui Dumnezeu
Episcopul vostru
Dată în Reședința noastră episcopală din Oradea în Anul Domnului 2023, la sărbătoarea cea mare și împărătească a Nașterii după trup a Fiului lui Dumnezeu, Fiul Pururea Fecioarei Maria,
Maica și Împărăteasa vieților noastre.
Notă finală: exemplara și preafrumoasa lucrare a profesorului și teologului american Brant Pitre „Isus și rădăcinile evreiești ale Mariei”, în traducerea de excepție a Monicăi Broșteanu, apărută la Humanitas, București, în 2020, în plină pandemie, a stat la originea pastoralei de mai sus. Lui Dumnezeu, Tatălui ceresc și Fiului Său Unulnăscut și Singurul Copil al Fecioarei Maria, prin conlucrarea Sfântului Duh, slavă pentru toate!
