Problema de practică neunitară soluționată în cadrul întâlnirii președinților de secție civilă din 23-24 iunie 2023, în esență face referire în a stabili în ce măsură se poate dispune obligarea pârâtului unitate administrativ-teritorială la plata cheltuielilor de judecată față de reclamant, în ipoteza admiterii cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, pentru ipoteza particulară în care bunul nu este inventariat în domeniul privat al pârâtului, calitatea sa procesuală pasivă fiind
determinată de imposibilitatea identificării proprietarului.
Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. prevede că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. În mod constant doctrina și jurisprudența s-au pronunțat în sensul că acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune se impune a fi promovată împotriva proprietarului nediligent, cel care suportă în mod direct consecințele uzucapiunii. Atunci când proprietarul nu poate fi identificat sau nu are moștenitori, calitatea procesuală pasivă a fost recunoscută, de cele mai multe ori, în conformitate cu art. 477, art. 646 și art. 680 din Codul civil din 1864, unității administrativ teritoriale căreia îi este arondat imobilul. Condițiile ce se impune a fi îndeplinite pentru admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată au fost discutate, într-un alt context, la Întâlnirea președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel ce a avut loc la Brașov, în perioada 10-11 iunie 2021.
Cu acel prilej, s-a reținut că,
pornind de la nevoia identificării unui fundament al obligației celui care pierde procesul de a plăti celeilalte părți cheltuieli de judecată, în
doctrină și în practica instanțelor judecătorești se face adeseori referire la culpa
procesuală a părții. Pe de o parte, într-o majoritate covârșitoare a situațiilor, pierderea procesului, la care se referă literal art. 453 alin. (1) C. proc. civ., este expresia unei culpe în proces.
Pe de altă parte, recursul la fundamentul subiectiv al răspunderii este apreciat
adeseori util în acele ipoteze în care, deși aparent partea este beneficiar al unei soluții
de respingere a cererii, ar trebui totuși să recupereze cheltuielile de judecată
efectuate. Avem în vedere ipotezele îndeplinirii obligațiilor de către pârât pe parcursul
procedurii judiciare, cu depășirea termenului menționat la art. 454 C. proc. civ., art.
1.522 C. civ. când cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca fiind rămasă fără
obiect, dispunându-se însă obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către
reclamant.
În realitate, în ipoteza analizată obligarea la plata cheltuielilor de judecată se poate realiza pornind de la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. interpretate rațional, extensiv, prin prisma rațiunii și finalității lor. Pierderea procesului nu se traduce întotdeauna în pronunțarea unei soluții de respingere a cererii, în exemplul
analizat, nefiind cu putință a reține un mai mare succes în soluționarea litigiului decât însăși primirea prestațiilor solicitate. De asemenea, satisfacerea de către pârât a pretențiilor afirmate este expresia anticipată a pierderii procesului, având drept premisă existența obligației de plată, expresie a pierderii procesului, fiind mult mai
mult decât o soluție de obligare la plată.
În situații precum cea analizată, ne aflăm în prezența unui aparent conflict între regula desprinsă din interpretarea literală a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care stabilește obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina părții care a pierdut procesul și fundamentul afirmat doctrinar și jurisprudențial al culpei procesuale. Într-o ipoteză precum cea analizată, ce poate fi extrapolată la orice alt litigiu de drept comun,
în cadrul căruia, ulterior introducerii cererii, este declarat neconstituțional însuși temeiul de drept afirmat de reclamant, este greu de susținut ideea de culpă a părții care a pierdut procesul.
Conflictul menționat nu poate fi soluționat altfel decât conform textului de lege care reglementează obligația de plată a cheltuielilor de judecată, iar acest text nu instituie condiția analizei culpei procesuale, ci exclusiv pe aceea a pierderii procesului. Împrejurarea că într-o majoritate impresionantă, sfera ipotezelor de pierdere a procesului coincide cu cea a culpei procesuale nu este de natură să conducă la concluzia că ele se confundă și nici nu poate determina o soluție ce contravine unei reglementări exprese. Obligația de plată a cheltuielilor de judecată are la bază, neîndoielnic, o răspundere civilă delictuală care derivă din îndeplinirea a două cerințe, constând în
pierderea procesului și efectuarea unor cheltuieli de judecată. Odată îndeplinite cerințele menționate, se justifică obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul unei răspunderi cu caracter obiectiv, independent de analiza culpei. Partea obligată la plata cheltuielilor de judecată, în măsura în care nu i se poate imputa vreo culpă, are posibilitatea de a se regresa, în temeiul răspunderii civile delictuale, sub rezerva îndeplinirii condițiilor, împotriva celui care a determinat pierderea procesului.
Considerentele atunci expuse își mențin valabilitatea, fiind pe deplin incidente și
în soluționarea chestiunii de practică neunitară de față. Este adevărat că soluția ar putea părea, la o primă vedere, inechitabilă, pentru ipoteza în care are calitatea de pârât unitatea administrativ-teritorială, exclusiv pentru considerentul că nu s-a identificat adevăratul proprietar al imobilului. Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de împrejurarea că această soluție a fost determinată nu numai de nevoia identificării unui pârât, în contextul în care adevăratul proprietar nu a putut fi determinat, dar și prin raportare la obligațiile ce revin unității administrativ-teritoriale în ceea ce privește evidența imobilelor, îndeplinite defectuos, de vreme ce a fost imposibilă identificarea proprietarului imobilului. Odată aplicată prezumția potrivit căreia bunul fără stăpân aparține unității administrativ-teritoriale, apreciem că aceasta trebuie să își producă pe deplin efectele, astfel că, în măsura pierderii procesului, pârâtul urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. În egală măsură, dacă
pârâtul unitate administrativ-teritorială ar efectua cheltuieli, iar cererea de constatare
a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune ar fi respinsă, nu ar exista nicio
rezervă în a considera că acesta este partea care a câștigat procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., beneficiind, așadar, de cheltuielile de judecată efectuate. Or, este greu de susținut aplicarea fragmentată, trunchiată a dispoziției cuprinse la art. 453 alin. (2) C. proc. civ., exclusiv în partea care ar profita pârâtului unitate administrativ- teritorială și înlăturarea ei, în măsura în care ar produce efecte defavorabile acestuia.
Este adevărat că nu poate fi invocat drept argument în susținerea acestei soluții posibilitatea pârâtului de a fi recunoscut pretențiile reclamantului, în condițiile în care
obiectul acțiunii este reprezentat de un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere, iar Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 21/2022 din 17 octombrie 2022, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care obiectul acţiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se
poate pronunţa doar pe baza recunoaşterii pârâtului. Prin urmare, este neîndoielnic că litigiile având ca obiect uzucapiune nu se încadrează în sfera celor în care ar putea primi aplicare art. 454 C. proc. civ., obiectul acţiunii fiind reprezentat de un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere.
Deşi este adevărat că pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune este obligatorie parcurgerea unui demers judiciar, având în vedere opțiunea legiuitorului pentru reglementarea unei răspunderi obiective, având caracter independent de culpă, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, în persoana celui care a pierdut procesul, credem că, de lege lata, soluția care se impune este obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, indiferent că are calitatea de pârât proprietarul pasiv, sau, după caz, unitatea administrativ-teritorială, prezumată proprietar ca efect al omisiunii includerii bunului în domeniul său privat.
În acest sens, al unei răspunderi obiective, sunt și considerentele Deciziei nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reținut că „reclamantul nu poate fi în culpă atunci când îşi exercită un drept al său, iar pârâtul, care pierde procesul şi care nu se manifestă în limitele art. 454 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat lipsit de culpă în legătură cu litigiul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente unui litigiu anterior” (par. 88). Desigur că, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, instanța va avea în vedere, pe lângă soluția pronunțată asupra cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, și conduita părților, astfel încât, în măsura în care unele cheltuieli nu sunt ocazionate de conduita procesuală a pârâtului, acesta nu va fi obligat la plata lor.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată urmează a fi admisă, în cazul admiterii cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, chiar și în situația în care calitatea procesuală pasivă a pârâtului a fost determinată de împrejurarea că nu a fost identificat proprietarul bunului, iar bunul nu era inventariat în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale.
Cu majoritate, participanții la întâlnire și-au însușit opinia exprimată de I.N.M. În opinie minoritară, s-a apreciat că pârâtul nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată în ipoteza în care este de acord cu admiterea acțiunii, conform dispozițiilor art. 454 C. proc. civ.
În cadrul dezbaterilor s-a menţionat că modalitatea de reglementare a condiţiilor de acordare a cheltuielilor de judecată, inclusiv sub aspectul condiţiilor de exonerare de plata acestora, nu a suferit modificări faţă de soluţia consacrată în Codul de procedură civilă anterior, noţiunea de culpă procesuală fiind dezvoltată de doctrină şi jurisprudenţă, iar înlocuirea sintagmei „partea căzută în pretenţii” din cuprinsul art. 274 C. proc. civ. 1865, cu noţiunea de „partea care pierde procesul” din dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. din 2009 nu consacră o schimbare de filosofie în înţelegerea textului legal, ci doar o actualizare a limbajului utilizat de legiuitor. Discuţiile au vizat şi caracterul cumulativ sau alternativ al condiţiilor menţionate în considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 21/2022: obiectul acţiunii să îl constituie un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere, respectiv să fie vorba despre un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunţa doar pe baza recunoaşterii pârâtului. Potrivit considerentelor din paragraful 68 al aceleiaşi decizii, simpla recunoaştere a pârâtului, deşi necesară, nu este suficientă pentru a asigura aplicarea dispoziţiilor art. 454 C. proc. civ., fiind necesar ca aceasta să fie dublată de îndeplinirea condiţiei negative, ca pârâtul să nu fi fost pus în întârziere prealabil pornirii procesului sau să nu se fi aflat de drept în întârziere şi a condiţiei pozitive, ca hotărârea ce va fi pronunţată în cauză să poată fi dată doar pe baza recunoaşterii pârâtului. S-a opinat că unele nuanţări ar putea fi puse în discuţie pentru ipoteza acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în care, pe de o parte, necesitatea declanşării procedurilor judiciare pentru realizarea dreptului este stabilită de lege, iar pe de altă parte hotărârea s-ar putea pronunţa pe baza recunoaşterii pârâtului (chiar dacă, pentru aspecte ce ţin de identificarea bunului, instanţa dispune proba cu expertiza), astfel încât, în măsura în care unitatea administrativ teritorială ar recunoaşte dreptul reclamantului, dispoziţiile de exonerare din cuprinsul art. 454 C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile.
Cu referire la sfera litigiilor în care hotărârea se poate pronunţa doar pe baza recunoaşterii pârâtului, a fost subliniată necesitatea stabilirii conţinutului acestei noţiuni, respectiv dacă se referă la recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, în sensul art. 436 C. proc. civ., sau la recunoaştere în sensul mărturisirii, ca mijloc de probă.
