Prin DECIZIA Nr.146 din 19 martie 2024 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 6 [cu referire la art. 92 alin. (1) lit. c), la art. 92 alin. (2), coroborat cu alin. (1) lit. b) al aceluiași articol, și la art. 93 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale], ale art. I pct. 7
(cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005), ale art. I pct. 8 (cu referire la art. 101 din Legea nr. 241/2005), ale art. II pct. 1 și ale art. III pct. 1 din Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și a Legii privind unele măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în ansamblul său, Curtea a respins excepția ridicată referitoare la dispozițiile anterior menționate.
Obiectul controlului de constituționalitate îl constituie, conform actului de sesizare, Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (Pl-x nr. 805/2023). Din analiza obiecției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că aceasta vizează, în realitate, dispozițiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 92 alin. (1) lit. c), la art. 92 alin. (2) coroborat cu alin. (1) lit. b) al aceluiași articol și la art. 93 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale], ale art. I pct. 7 (cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005), ale art. I pct. 8 (cu referire la art. 101 din Legea nr. 241/2005), ale art. II pct. 1 și ale art. III pct. 1 din Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, în ansamblul său.
Dispozițiile legale criticate au următorul cuprins:
— Art. I: „Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: (…)
6. După articolul 91 se introduc două noi articole, art. 92 și 93, cu următorul cuprins:
«Art. 92. — (1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi orice acțiune comisă în cadrul unor scheme frauduloase având ca efect diminuarea cu cel puțin 1.000.000 euro, în echivalentul monedei naționale, a resurselor bugetului de stat, prin:
a) utilizarea sau prezentarea de declarații sau documente false, documente electronice false, incorecte sau incomplete privind TVA;
b) nedivulgarea în mod intenționat de informații privind TVA, atunci când aceste informații trebuie divulgate potrivit legii;
c) prezentarea de declarații corecte, declarații electronice corecte privind TVA pentru a masca în mod fraudulos neplata sau constituirea unor drepturi necuvenite la rambursări de TVA.
(2) Tentativa la infracțiunea prevăzută la alin. (1) se pedepsește.
Art. 93. — Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă operațiunea de creditare efectuată în mod direct sau indirect de către orice persoană fizică, având drept scop efectuarea unor plăți cu sume de bani care provin din omisiunea evidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale efectuate și/sau a veniturilor realizate a unuia sau mai multor contribuabili.»
7. Articolul 10 se modifică și va avea următorul cuprins:
«Art. 10. — (1) În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 61, art. 8 sau 9, dacă până la expirarea unui termen de maximum 30 de zile de la finalizarea controlului efectuat de organele competente, în urma căruia se individualizează un prejudiciu datorat bugetului general consolidat de până la 1.000.000 euro, prejudiciul majorat cu 15% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește. În acest caz, organele competente nu sesizează organele de urmărire penală.
(2) În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 61, art. 8 sau 9, dacă până la primul termen de judecată, prejudiciul cauzat este acoperit integral, prin plată efectivă, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceste condiții este de până la 1.000.000 euro inclusiv, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 61, art. 8 sau 9, dacă ulterior primului termen de judecată și până la judecarea definitivă a cauzei, prejudiciul cauzat este acoperit integral, prin plată efectivă, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc cu o tremie. Prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate. Suspectul sau inculpatul au dreptul de a participa la efectuarea expertizei. Dispozițiile art. 172—180 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Despre dispunerea expertizei va fi încunoștințat suspectul sau inculpatul, persoana fizică sau persoana juridică prin reprezentant, după caz, dându-i acestuia timpul necesar pentru exercitarea deplină a drepturilor sale procesuale.
(3) În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 61, art. 8 sau 9, prin care s-a cauzat un prejudiciu care nu depășește 1.000.000 euro, în echivalentul monedei naționale, dacă în cursul urmăririi penale, prejudiciul cauzat majorat cu 25% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile este acoperit integral, prin plata efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Dacă în cursul procedurii camerei preliminare sau al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, același prejudiciu majorat cu 50% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plata efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Dacă în cursul judecății în apel, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, același prejudiciu majorat cu 100% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plata efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală.
(4) Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (2).
(5) Dacă persoana care a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 61, art. 8 sau 9 aduce la cunoștința organelor de urmărire penală sau organelor fiscale infracțiunea comisă, în timp ce aceasta se află în derulare sau în termen de cel mult un an de la data epuizării activității infracționale și mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la aceasta și, ulterior, înlesnește aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor participanți la comiterea infracțiunii, limitele speciale se reduc la jumătate.
(6) Dispozițiile prevăzute la alin. (1) și (2) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) sau (2).»
8. După articolul 10 se introduce un nou articol, art. 101, cu următorul cuprins:
«Art. 101. — În cazul infracțiunilor prevăzute de prezenta lege, termenul de prescripție al răspunderii penale începe să curgă de la data sesizării organului fiscal sau de la data sesizării organului de urmărire penală, dar nu mai târziu de 10 ani de la data comiterii infracțiunii.»”
— Art. II pct. 1: „Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016, aprobată cu modificări prin Legea nr. 120/2018, cu modificările și completările ulterioare, se completează după cum urmează:
1. La articolul 11 alineatul (1) punctul 1, după litera c) se introduce o nouă literă, lit. d), cu următorul cuprins: «d)infracțiunile prevăzute de art. 8, 9 și 92 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare, dacă în cauză, indiferent de numărul infracțiunilor concurente, s-a produs o pagubă materială mai mare de 10 milioane de lei.»”
— Art. III pct. 1: „Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie
2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:
1. La articolul 13, după alineatul (3) se introduc două noi alineate, alin. (31) și (32), cu următorul cuprins:
«(31) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de calitatea persoanei, infracțiunile prevăzute la art. 8, 9 și 92 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare, dacă în cauză, indiferent de numărul infracțiunilor concurente, s-a produs o pagubă materială mai mare de 10 milioane de lei.
(32) Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție pot efectua urmărirea penală cu privire la infracțiunea de spălare a banilor, inclusiv autonom, dacă banii, bunurile și valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârșirea infracțiunilor date în competența aceleiași direcții.»”
Dispozițiile constituționale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3)—(5) cu privire la statul de drept în componenta referitoare la securitatea juridică a persoanei și la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 69 — Mandatul reprezentativ, ale art. 73 — Categorii de legi, ale art. 74 alin. (5) cu privire la inițiativa legislativă, ale art. 75 alin. (1) și (3) referitoare la sesizarea Camerelor, ale art. 76 alin. (3) cu privire la adoptarea legilor și a hotărârilor și ale art. 147 — Deciziile Curții Constituționale.
(1) Admisibilitatea obiecției de neconstituționalitate
În prealabil examinării obiecției de neconstituționalitate, Curtea are obligația verificării condițiilor de admisibilitate a acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanța constituțională, precum și a obiectului controlului de constituționalitate. Dacă primele două condiții se referă la regularitatea sesizării instanței constituționale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competență, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiții (Decizia Curții Constituționale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
Obiecția de neconstituționalitate îndeplinește condițiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 54 de deputați, cât și sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă. Curtea observă că sesizarea este semnată de deputații anterior menționați, numărul acestora fiind suficient pentru a îndeplini condițiile prevăzute de Constituție pentru sesizarea Curții Constituționale.
Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanța de contencios constituțional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de două zile, începând de la același moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituție, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituție, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.Prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, precitată, paragrafele 215 și 216, Curtea a reținut că, potrivit art. 70 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 26 ianuarie 2024, raportul va fi imprimat și difuzat deputaților cu cel puțin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaților, în cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaților este prima Cameră sesizată, și cu cel puțin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaților este Cameră decizională. Prin aceeași decizie, Curtea a statuat că Regulamentul Camerei Deputaților nu este normă de referință în exercitarea controlului de constituționalitate și că, în conformitate cu jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragraful 45), nerespectarea termenului de depunere a raportului constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere. Cu alte cuvinte, Curtea a constatat că obiectul criticii de neconstituționalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului, au fost respectate normele și procedurile parlamentare de adoptare a legii. Or, Curtea a statuat că, în măsura în care dispozițiile regulamentare invocate în susținerea criticilor nu au relevanță constituțională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituțională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.043 din 29 decembrie 2017, paragrafele 20—21), aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituționalitate, ci de aplicare
a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012).
Aceleași aspecte au fost reținute de Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, precitată, paragrafele 267 și 268, prin care — analizând ipoteza în care legea a fost avizată de comisia specială și, în aceeași zi, a emiterii raportului, a fost dezbătută și aprobată în ședința Camerei Deputaților — a constatat că critica de neconstituționalitate extrinsecă ce vizează nerespectarea termenului regulamentar referitor la difuzarea raportului întocmit de comisia parlamentară cu cel puțin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea propunerii legislative în plenul Camerei Deputaților vizează o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere.
Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. În acest sens, Curtea reține că legea criticată a fost adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, pe data de 18 decembrie 2023, dată la care a fost înregistrată la Camera Deputaților pentru dezbatere, fiind trimisă pentru raport Comisiei pentru buget, finanțe și bănci și Comisiei juridice, de disciplină și imunități. Termenul de depunere a amendamentelor a fost stabilit pe data de 18 decembrie 2023, iar termenul pentru emiterea raportului a fost stabilit pe data de 19 decembrie 2023. Totodată, proiectul a fost trimis spre avizare Comisiei pentru politică economică, reformă și privatizare, Comisiei pentru industrii și servicii și Comisiei pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale și a fost înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților din data de 19 decembrie 2023. La această din urmă dată, fiind depus raportul celor două comisii anterior menționate, proiectul a fost dezbătut și adoptat în plenul Camerei Deputaților, în calitate de Cameră decizională. Pe data de 19 decembrie 2023, legea astfel adoptată a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaților pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituționalității legii, fiind trimisă Președintelui României pentru promulgare pe data de 21 decembrie 2023. Pe data de 20 decembrie 2023, a fost sesizată Curtea Constituțională cu prezenta obiecție de neconstituționalitate.
În ceea ce privește termenele foarte scurte stabilite în cadrul procedurii legislative de adoptare a legii criticate, Curtea reține, pe de o parte, că aceasta a fost adoptată atât de către Senat, cât și de către Camera Deputaților, în procedură de urgență, iar, pe de altă parte, că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale mai sus invocate, nerespectarea termenului de 5 zile dintre data difuzării raportului întocmit de comisia parlamentară/comisiile parlamentare și data stabilită pentru dezbaterea propunerii legislative în plenul Camerei Deputaților, prevăzut la art. 69 alin. (2) din Regulamentul acestei Camere, constituie o problemă de aplicare a regulamentului antereferit, și nu o problemă de constituționalitate.
Cu alte cuvinte, Curtea constată că obiectul criticii de neconstituționalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului de către Comisia pentru buget, finanțe și bănci și Comisia juridică, de disciplină și imunități, au fost respectate normele și procedurile parlamentare de adoptare a legii analizate. Or, în măsura în care dispozițiile regulamentare invocate în susținerea criticilor nu au relevanță constituțională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituțională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017, paragrafele 20—21), aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituționalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, precitată).
Cu atât mai mult nu au relevanță constituțională, reprezentând aspecte referitoare la aplicarea prevederilor regulamentare, detaliile invocate de autorii sesizării privind desfășurarea ședinței Comisiei juridice, de disciplină și imunități, în format hibrid, imposibilitatea conectării prin aplicația Zoom a membrilor acesteia și la ședința plenului Camerei Deputaților, nedistribuirea către toți membrii Comisiei pentru buget, finanțe și bănci a unui document conținând observații relevante referitoare la proiectul legii emis de Ministerul Finanțelor și intervalele (calculate în ore și minute) dintre ședințele care au avut loc în cadrul procedurii legislative. Din aceeași sferă, a interpretării și aplicării regulamentelor Camerelor Parlamentului, face parte și modalitatea desfășurării votului în plenul Camerei Deputaților. Așadar, toate aspectele anterior menționate vizează probleme de natură legală infraconstituțională, respectiv regulamentară, motiv pentru care acestea nu pot constitui obiectul controlului de constituționalitate.
Pentru aceste motive, legea criticată nu încalcă prevederile art. 1 alin. (3) și (5) raportate la cele ale art. 69 alin. (1) din Constituție.
În ceea ce privește critica privind adoptarea de către Senat, ca primă Cameră sesizată, și de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, a dispozițiilor art. II și III din legea criticată — referitoare la competența parchetelor speciale de a realiza urmărirea penală în cazul infracțiunilor prevăzute prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale —, în condițiile în care acestea, conform art. 75 alin. (1) din Constituție, ar fi trebuit supuse spre dezbatere și adoptare Camerei Deputaților, ca primă Cameră sesizată, Curtea constată că prevederile art. II și III anterior menționate au fost adoptate de Camera Deputaților în forma adoptată de Senat. Or, în aceste condiții, nu a fost necesară procedura „întoarcerii legii” prevăzută la art. 75 alin. (4) și (5) din Constituție, dispozițiile constituționale anterior menționate fiind pe deplin respectate. Curtea menționează, în acest sens, că, potrivit art. 75 alin. (4) din Legea fundamentală, în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alin. (1) al aceluiași art. 75, intră în competența sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă și cea de-a doua Cameră este de acord; în caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgență.
Pentru aceste motive, Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative nu contravine prevederilor constituționale ale art. 69 alin. (1), ale art. 75 alin. (1) și (3) și ale art. 76 alin. (3) și, prin urmare, nici prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
(2.2) Critici de neconstituționalitate intrinsecă
În ceea ce privește critica de neconstituționalitate potrivit căreia art. I pct. 6 din lege este lipsit de claritate, precizie și previzibilitate întrucât prezentarea unor declarații corecte nu poate avea un caracter ilicit, Curtea reține că, în scopul acoperirii prin sfera reglementării a tuturor formelor de comitere a infracțiunilor de evaziune fiscală ce formează obiectul art. 92 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, legiuitorul a incriminat, prin textul criticat, o formă de fraudă la lege (sau frauda legii). Aceasta din urmă constă, lato sensu, într-o acțiune ilegitimă, dar corectă din perspectiva dreptului obiectiv, făcută de o persoană cu scopul de a eluda aplicarea normelor juridice, respectiv pentru a dobândi un drept pe care nu îl are, pentru a promova în mod ilegal un anumit interes sau, nu în ultimul rând, pentru a beneficia de reglementări juridice mai favorabile. Stricto sensu, frauda la lege există în acele cazuri în care subiectul de drept se sustrage aplicării unei norme obligatorii prin utilizarea unui mijloc eficace, care face rezultatul inatacabil din punctul de vedere al dreptului pozitiv. Astfel, frauda legii poate consta și în fapta unei persoane de a profita de facilitățile oferite de o legislație suplă, prin crearea artificială a unei situații juridice licite, din dorința cel puțin principală, dacă nu exclusivă, de a eluda o normă juridică sau de a nesocoti ordinea de drept în ansamblul ei.
Din această sferă, a fraudei la lege, fac parte și faptele incriminate, prin art. I pct. 6 din legea criticată, la art. 92 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dispozițiile legale anterior menționate fiind formulate într-o manieră generală și sintetică ce permite încadrarea în sfera de aplicare a normei analizate a tuturor faptelor constând în prezentarea unor declarații corecte, în formă fizică sau electronică, pentru a masca în mod fraudulos neplata sau constituirea unor drepturi necuvenite la rambursări de TVA.
Așadar, norma de incriminare criticată constituie o aplicație a noțiunii de fraudă la lege în domeniul evaziunii fiscale realizate prin operațiuni legale de plățile și rambursările TVA, nefiind contrară exigențelor referitoare la calitatea legii și, prin urmare, dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5).
Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. I pct. 6 din lege, Curtea constată că prevederile alin. (2) al art. 92 din Legea nr. 241/2005 pedepsesc tentativa la infracțiunile reglementate la alin. (1) al aceluiași articol. Aceste infracțiuni constau în utilizarea sau prezentarea de declarații ori documente false, documente electronice false, incorecte sau incomplete privind TVA [art. 92 alin. (1) lit. a)]; nedivulgarea în mod intenționat de informații privind TVA, atunci când aceste informații trebuie divulgate potrivit legii [art. 92 alin. (1) lit. b)]; prezentarea de declarații corecte, declarații electronice corecte privind TVA pentru a masca în mod fraudulos neplata sau constituirea unor drepturi necuvenite la rambursări de TVA [art. 92 alin. (1) lit. c)].
Dintre variantele alternative anterior enumerate ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute la art. 92 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cea reglementată la lit. b) constă într-o faptă omisivă.
Referitor la tentativa la infracțiunile comise prin omisiune, prin Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, paragrafele 36 și 41 — prin care Curtea a constatat că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, raportate la art. 132 din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale — s-a reținut, în esență, că este unanim admis faptul că există infracțiuni care, fie din cauza elementului subiectiv, fie din cauza celui material, nu pot fi săvârșite în forma tentativei, una dintre acestea fiind și infracțiunea ce presupune o inacțiune.
Cu toate acestea, interpretând semantic dispozițiile legale criticate, Curtea observă că acestea reglementează o singură infracțiune, cu variante alternative de săvârșire, și nu mai multe infracțiuni distincte, motiv pentru care, în mod logic, trimiterea prevăzută la art. 92 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 se referă la dispozițiile alin. (1) lit. a) și c) ale articolului anterior menționat.
Pentru aceste motive, prevederile art. I pct. 6 din lege sunt clare, precise și previzibile, fiind în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.
Referitor la critica de neconstituționalitate privind dispozițiile art. I pct. 6 din lege, Curtea reține că, într-adevăr sintagma „creditare indirectă” nu este definită legal, aspect ce indică intenția legiuitorului de a-i conferi acesteia sensul ei comun, acela de operațiune de acordare a unui credit, însă nu printr-un transfer direct de la creditor la debitor al sumei ce formează obiectul creditului, ci prin interpunerea între aceștia a cel puțin unei alte persoane prin intermediul căreia obiectul creditului ajunge de la creditor la debitor. Acesta din urmă este și sensul avut în vedere de legiuitor în reglementarea normei de incriminare analizate, prin aceasta fiind sancționată penal orice formă de creditare efectuată de către orice persoană fizică, atât în mod direct, cât și prin persoane interpuse, având ca finalitate efectuarea unor plăți folosind sume de bani provenite din neevidențierea în actele contabile a operațiunilor comerciale efectuate și/sau a veniturilor realizate de către unul sau mai mulți contribuabili. În același sens, mai sunt folosite în drept noțiuni precum „garantare directă/indirectă”, „vot direct/indirect” etc. Așadar, din perspectiva sensului sintagmei „creditare indirectă”, dispozițiile art. 93 din Legea nr. 241/2005 sunt clare, precise și previzibile, fiind în acord cu prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5).
În ceea ce privește critica referitoare la pretinsa suprapunere dintre infracțiunea incriminată prin textul criticat și cea de spălare a banilor, reglementată la art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, Curtea constată că, în realitate, dispozițiile art. 93 din Legea nr. 241/2005 reglementează o formă specială a infracțiunii incriminate prin prevederile art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, particularizată prin aceea că fapta de transfer prevăzută de acestea din urmă se realizează prin operațiuni de creditare directă sau indirectă, iar bunurile la care se referă dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 constau în sume de bani care provin din omisiunea evidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale efectuate și/sau a veniturilor realizate de către unul sau mai mulți contribuabili.
Așadar, dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 reprezintă legea generală în raport cu prevederile art. 93 din Legea nr. 241/2005, care constituie legea specială, aceasta din urmă fiind incidentă doar în cazurile expres reglementate în ipoteza sa și putând deroga de la legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant.
Așa fiind, prevederile art. I pct. 6 din lege sunt clare, precise și previzibile, fiind în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5).
Referitor la dispozițiile art. I pct. 7 din lege, Curtea constată că reglementarea acestora constituie un pas important în trecerea, pe care statele trebuie să o facă, de la teoriile tradiționaliste de natură retributivă ale dreptului penal, conform cărora aplicarea unor pedepse privative de libertate în cazul comiterii infracțiunilor reprezintă o condiție sine qua non a restabilirii ordinii de drept, spre teoriile moderne specifice acestei ramuri de drept, potrivit cărora, în cazul infracțiunilor ce au ca scop realizarea unor câștiguri ilicite, principalul obiectiv al politicii penale etatice trebuie să vizeze descoperirea și confiscarea respectivelor bunuri (în sens larg), în vederea introducerii lor sau a contravalorii lor în bugetul public. Așadar, dispozițiile legale criticate constituie o formă de transpunere a dezideratului anterior menționat în politica penală a statului în domeniul evaziunii fiscale.
Mai mult, textele criticate prevăd, în cazul comiterii infracțiunilor de evaziune fiscală reglementate la art. 61, 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, ca alternativă la angajarea răspunderii penale conform dispozițiilor Codului penal și ale Codului de procedură penală, plata unor sume de bani considerabil mai mari decât prejudiciul produs prin săvârșirea acestor infracțiuni. Astfel, nesesizarea de către organele competente a organelor de urmărire penală, cu consecința nepedepsirii făptuitorului, este condiționată, conform textului criticat, de plata integrală a sumei de bani reprezentând prejudiciul majorat cu 15% din valoarea acestuia la care se adaugă dobânzile și penalitățile [art. 10 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 241/2005]; dispunerea, în cursul urmăririi penale, a unei soluții de clasare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, este condiționată de plata integrală al prejudiciului produs prin infracțiunea de evaziune fiscală majorat cu 25% din valoarea acestuia la care se adaugă dobânzile și penalitățile [art. 10 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 241/2005]; dispunerea în cursul judecății în primă instanță a unei soluții de încetare a procesului penal conform aceluiași temei, prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, este condiționată de plata integrală, în cursul camerei preliminare sau al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești în primă instanță, a prejudiciului produs majorat cu 50% din valoarea acestuia la care se adaugă dobânzile și penalitățile [art. 10 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 241/2005]; pronunțarea aceleiași soluții în faza apelului este condiționată de plata integrală, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, a prejudiciului produs majorat cu 100% din valoarea acestuia la care se adaugă dobânzile și penalitățile [art. 10 alin. (3) teza a treia din Legea nr. 241/2005].
Totodată, pentru a fi aplicabile aceste măsuri alternative pedepselor, dispozițiile legale criticate prevăd un prag maxim al prejudiciului produs de 1.000.000 euro în echivalentul monedei naționale.
De asemenea, textele criticate permit, în cazul depășirii limitei maxime anterior menționate, doar reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile de evaziune fiscală comise, în cazul acoperirii integrale a prejudiciului, prin plata efectivă, până la primul termen de judecată, sau reducerea cu o treime a acestor limite, în cazul acoperirii integrale a prejudiciului, prin plata efectivă, ulterior primului termen de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei [art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005]. În cea dintâi ipoteză, dacă prejudiciul este de cel mult 1.000.000 euro în echivalentul monedei naționale, poate fi aplicată pedeapsa amenzii [art. 10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 241/2005]. Însă, potrivit alin. (6) al art. 10 din Legea nr. 241/2005, măsurile alternative anterior menționate sunt aplicabile doar făptuitorilor care nu au mai săvârșit o infracțiune de evaziune fiscală în ultimii 5 ani anteriori comiterii faptei pentru care să fi beneficiat de aplicarea acelorași măsuri.
Așadar, cu toate că dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 reglementează măsuri alternative la pedeapsa închisorii, în cazul comiterii infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute la art. 61, 8 și 9 din aceeași lege, consistența valorică a sumelor ce trebuie plătite de către făptuitori conferă măsurilor alternative astfel reglementate un pronunțat caracter disuasiv, nefiind de natură să încurajeze comportamentul infracțional al acestora, astfel cum susțin autorii sesizării. Cu toate acestea, textele criticate creează pentru făptuitori premisa posibilității de a evita aplicarea unor pedepse penale privative de libertate, prin plata acestor sume de bani considerabil de mari, aspect ce favorizează majorarea bugetului consolidat al statului.
Pentru aceste motive, Curtea reține că este neîntemeiată critica formulată de autorii prezentei sesizări, conform căreia dispozițiile legale criticate încurajează comiterea infracțiunilor de evaziune fiscală încălcând dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Referitor la pretinsa încălcare prin dispozițiile art. I pct. 7 (cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005) a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că aceasta nu poate fi susținută, întrucât fiecare dintre măsurile alternative prevăzute la art. 10 din Legea nr. 241/2005 se aplică tuturor făptuitorilor care îndeplinesc condițiile prevăzute în ipotezele normelor juridice analizate. Or, reglementarea unui regim juridic diferit al acestor măsuri în funcție, pe de o parte, de valoarea prejudiciului produs prin comiterea infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute la art. 61, 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, iar, pe de altă parte, în funcție de etapa procesuală în care făptuitorul alege să acopere acest prejudiciu este justificată de caracterul obiectiv și rezonabil al celor două criterii anterior menționate. O astfel de soluție legislativă nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, fiind în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia tratamentul juridic aplicabil unor persoane aflate în situații diferite nu poate fi decât unul diferit, iar impunerea egalității juridice în astfel de situații constituie ea însăși o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005).
Așadar, dispozițiile art. I pct. 7 (cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005) sunt în acord cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.
În ceea ce privește pretinsa contrarietate dintre dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 și cele ale art. 75 alin. (1) lit. d) și ale art. 76 alin. (1) din Codul penal, Curtea reține că această critică este neîntemeiată, întrucât dispozițiile legale anterior menționate reglementează o circumstanță atenuantă legală — constând în acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei [art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal] — și, respectiv, unul dintre efectele circumstanțelor agravante — constând în reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile comise. Aceste prevederi legale trebuie aplicate în mod obligatoriu de către instanțe în procesul de individualizare a pedepselor penale dispuse ca urmare a soluționării cauzelor penale conform dispozițiilor Codului penal și ale Codului de procedură penală. Însă prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005 reglementează măsuri penale alternative pedepselor penale prevăzute pentru infracțiunile de evaziune fiscală reglementate la art. 61, 8 și 9 din cuprinsul său, măsuri a căror aplicare exclude incidența procedurii penale de drept comun și, prin urmare, aplicabilitatea prevederilor art. 75 alin. (1) lit. d) și ale art. 76 alin. (1) din Codul penal (judecătorul nefiind chemat, conform textelor criticate, să procedeze la individualizarea și aplicarea unor pedepse penale). Așadar, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu sunt aplicabile simultan cu cele ale art. 75 alin. (1) lit. d) și ale art. 76 alin. (1) din Codul penal, acestea excluzându-se reciproc în soluționarea cauzelor penale, condiții în care corelarea conținutului normelor penale anterior analizate nu prezintă relevanță din perspectiva respectării exigențelor referitoare la calitatea legii și a principiului legalității incriminării.
Prin urmare, dispozițiile art. I pct. 7 (cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005) nu contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție.
Referitor la sintagma „același prejudiciu” din cuprinsul art. I pct. 7 [cu referire la art. 10 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 241/2005], Curtea reține că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, metodă de interpretare care implică stabilirea sensului celei de-a doua teze a alin. (3) anterior menționat prin raportarea acesteia la prima teză a aceluiași alineat, rezultă cu claritate că expresia criticată are în vedere prejudiciul prevăzut în cuprinsul tezei întâi, mai exact un prejudiciu produs prin comiterea unei infracțiuni de evaziune fiscală dintre cele reglementate la art. 61, 8 și 9 din Legea nr. 241/2005, a cărui valoare nu depășește pragul de 1.000.000 de euro, în echivalentul monedei naționale.
Așadar, sensul sintagmei „același prejudiciu” din cuprinsul art. 10 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 241/2005 este clar, precis și previzibil, sintagma anterior menționată nefiind contrară prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție.
În ceea ce privește criticile referitoare la dispozițiile art. I pct. 8 (cu referire la art. 101 din Legea nr. 241/2005) din lege, Curtea reține că titlul VII al părții generale a Codului penal reglementează, printre cauzele care înlătură răspunderea penală, prescripția răspunderii penale. Aceasta constă în stingerea raportului juridic penal de conflict ce ia naștere ca urmare a încălcării unei valori sociale prin comiterea de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală și, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție. Se poate afirma, așadar, că o regulă de bază ce guvernează răspunderea penală constă în caracterul prescriptibil al acesteia. În acest sens, și Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că unul dintre principiile care guvernează răspunderea penală este cel al prescriptibilității acestei forme de răspundere, potrivit căruia dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. De asemenea, Curtea a constatat că prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel pot fi realizate prevenția generală și cea specială și pot fi create, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, Curtea a reținut că, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse (a se vedea Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, paragraful 14).
Prin urmare, pentru a nu lăsa nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict născute prin comiterea de infracțiuni, legiuitorul a reglementat, la art. 153—156 din Codul penal, prescripția răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale.
Cu toate acestea, având în vedere importanța reglementării termenelor de prescripție de o manieră adecvată fiecărei categorii de infracțiuni, potrivit obiectivelor urmărite prin politica penală a statului, nimic nu împiedică legiuitorul ca, în contextul prevederii în cuprinsul legilor speciale a unor infracțiuni specifice domeniilor vizate de acestea, să reglementeze termene de prescripție cu caracter special, care vor fi aplicate prin derogare de la prevederile Codului penal mai sus menționate, potrivit regulii de interpretare a normelor juridice specialia generalibus derogant.
O astfel de reglementare este și cea de la art. 101 din Legea nr. 241/2005, care, având în vedere necesitatea descoperirii și sancționării infracțiunilor de evaziune fiscală, reglementează, în cazul acestora, cu caracter de excepție, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale o dată ulterioară comiterii faptei, respectiv data sesizării organului fiscal sau a sesizării organelor de urmărire penală, dar nu mai târziu de 10 ani de la data comiterii infracțiunii. Această dispoziție penală creează un regim juridic mai aspru în raport cu cel prevăzut prin regulile cu caracter general referitoare la cursul termenelor de prescripție a răspunderii penale prevăzute la art. 153—156 din Codul penal, regim juridic de natură să garanteze realizarea scopului avut în vedere de legiuitor cu prilejul adoptării legii criticate, acela al recuperării prejudiciilor materiale provocate prin comiterea infracțiunilor de evaziune fiscală.
Așa fiind, dispozițiile art. I pct. 8 (cu referire la art. 101 din Legea nr. 241/2005) din lege sunt clare, precise și previzibile fiind în acord cu prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 23 alin. (12).
În ceea ce privește critica referitoare la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. II pct. 1 și ale art. III pct. 1 din legea criticată — potrivit căreia acestea introduc infracțiunile prevăzute la art. 8, 9 și 92 din Legea nr. 241/2005 atât în sfera de competență a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cât și în sfera de competență a Direcției Naționale Anticorupție, în condițiile în care în cauză s-a produs o pagubă materială mai mare de 10 milioane de lei, indiferent de numărul infracțiunilor concurente —, Curtea reține că dispozițiile art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative circumstanțiază, de plano, competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la sfera infracțiunilor de terorism și a celor comise în mod organizat. Pentru acest motiv, conform dispozițiilor legale criticate, vor intra în sfera de aplicare a ordonanței anterior menționate doar acele infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, comise într-o formă organizată, conform prevederilor art. 367 din Codul penal, în timp ce infracțiunile de evaziune fiscală reglementate în cuprinsul aceleiași legi, dar care nu întrunesc condiția anterior menționată, vor face parte din sfera competenței Direcției Naționale Anticorupție.
Așadar, prevederile art. II pct. 1 și ale art. III pct. 1 din legea analizată au sfere diferite de aplicare, neputând fi reținută critica formulată de autorii sesizării referitoare la suprapunerea, prin dispozițiile legale criticate, a competențelor celor două structuri specializate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală reglementate prin Legea nr. 241/2005.
Prin urmare, dispozițiile art. II pct. 1 și ale art. III pct. 1 din legea ce constituie obiectul prezentei sesizări nu încalcă exigențele de calitate a legii prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituție.
