În Monitorul Oficial Partea I nr. Nr. 239/18.III.2025 a fost publicată Decizia nr. 3 din din 17 februarie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală.
În consecință Înalta Curte a stabilit că nu se consideră în termen sesizarea cu rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă sau cu propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive ori a arestului la domiciliu, formulată în ultima zi a termenului, calculat potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că respectarea principiului legalității procesului penal, enunțat de art. 2 din Codul de procedură penală și consfințit prin dispozițiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, este o cerință obiectivă care se impune a fi îndeplinită pe tot parcursul procesului penal, care se desfășoară în conformitate cu dispozițiile prevăzute de lege.
Printre condițiile cerute de lege pentru ca un act, o activitate sau măsură procesuală să fie îndeplinită ori un drept procesual să fie exercitat, în mod valabil, se numără și condiția privitoare la respectarea timpului în care trebuie sau pot fi realizate; termenele stabilite prin lege fiind distincte de termenele judiciare care, în principiu, rămân la latitudinea organului judiciar.
Prin instituția termenului, astfel cum este reglementată în art. 268-271 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiție.
Reglementând verificarea legalității și temeinicieimăsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, la sesizarea instanței prin rechizitoriul prin care procurorul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, prin dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală se prevede că rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
Același termen legal se regăsește în art. 222 alin. (4) dinCodul de procedură penală care statuează asupra prelungirii duratei măsurii arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale, în sensul că procurorul înaintează propunerea motivată judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
Deopotrivă, în dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul deprocedură penală se regăsește termenul de cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, pentru depunerea la judecătorul de drepturi și libertăți de către procuror, în faza de urmărire penală, a propunerii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive, împreună cu dosarul cauzei.
Pentru dezlegarea în drept, solicitată pe calea prezentuluirecurs în interesul legii, în sensul lămuririi sintagmei cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive — astfel cum este prevăzută în textele legale de mai sus, interesând dacă este în termen sesizarea procurorului în ultima zi a acestuia, calculat conform art. 269 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală, se consideră că nu poate fi disociată rațiunea reglementării termenului de atributele acestuia întrucât se află în interdependență, fiind exclusă o optică unilaterală de interpretare a sintagmei de mai sus. Caracteristicile cumulate ale termenului de referință (ce vor fi dezvoltate în cele ce succedă) constituie premisa atingerii scopului pentru care a fost instituit, iar importanța materiei în care funcționează termenul (măsurile preventive) determină trăsături ale termenului (procedural imperativ).
Termenul de depunere a propunerii de prelungirea duratei arestării preventive, prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, a primit prin Decizia Curții Constituționale nr. 336/2015 interpretarea compatibilă cu Legea fundamentală și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind statuat că rațiunea lui este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat și de a elimina arbitrariul cât privește dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate (paragraful 48).
Astfel, instanța de contencios constituțional a evidențiatcă depunerea propunerii de prelungire cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive încalcă prevederile art. 24 din Constituție și art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât drepturile garantate de Convenție trebuie să fie concrete și efective, iar nu drepturi teoretice și iluzorii. A fost evocată jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului ce conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la apărare și obligațiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept, condiții în care instanța de judecată are obligația să înlăture orice manifestare de superficialitate și formalism în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare, acordând persoanei acuzate timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea.
Deopotrivă, Curtea Constituțională a reținut că, în situațiaîn care procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive la instanță cu mai puțin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel rămas este insuficient pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea ședinței și pentru soluționarea propunerii în raport cu dispozițiile referitoare la înfăptuirea justiției, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală, astfel că o altă valență a scopului termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este reprezentată de necesitatea înlăturării arbitrarului în adoptarea soluției, prin acordarea judecătorului a unui interval de timp suficient pentru a lua cunoștință de dosarul cauzei, a putea delibera și dispune în cunoștință de cauză cu privire la cererea de prelungire a măsurii privative de libertate.
În acest context, Curtea Constituțională a reținut,în cuprinsul Deciziei nr. 336/2015, că termenul procedural de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, nu este un termen de recomandare, ci are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea lui este de natură să cauzeze o vătămare procesuală concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat și atrage incidența normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen (paragrafele 26, 48, 49).
Prin Decizia nr. 20/2017 pronunțată în recurs în interesullegii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că termenul de 5 zile, prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, este un termen procedural, minim, de regresiune și se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală, respectiv în calculul termenului nu se socotește ziua în care începe să curgă termenul și nici ziua în care se împlinește, iar în situația în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi nelucrătoare termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare anterioare. Decizia a dat dezlegare unei chestiuni de drept care generase practică neunitară, unele instanțe considerând că termenul este substanțial și se calculează în conformitate cu art. 271 din același cod, și anume pe zile pline (sistem de calcul în care ziua de la care începe să curgă și ziua în care expiră termenul intră în durata acestuia).
Dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, au făcut obiectul controlului de constituționalitate (Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 — publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, Decizia nr. 251 din 5 mai 2016 — publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016 — publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016 — publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, Decizia nr. 702 din 29 noiembrie 2016 — publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 19 aprilie 2017, Decizia nr. 53 din 2 februarie 2017 — publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 11 mai 2017), iar Curtea Constituțională, deși a respins, ca inadmisibile, excepțiile invocate, a statuat că dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise și previzibile, îndeplinind condițiile referitoare la calitatea legii, și că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora prin sintagma cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, așa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exercițiul dreptului de a proceda la prelungirea măsurii preventive în cauză și nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
De asemenea, instanța de contencios constituționala reținut că termenul prevăzut de dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeași natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situația avută în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 — când instanța de contencios constituțional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime și de durată, aparținând inclusiv Înaltei Curți de Casație și Justiție, practică judiciară care a dat textului valențe neconstituționale —, în cazul termenului stabilit de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală s-a arătat că nu se putea vorbi de o atare interpretare a dispozițiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în același timp, ulterioară publicării deciziei mai sus menționate. S-a specificat: Curtea nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice (Decizia nr. 276/2016, paragraful 21).
Ulterior, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilorart. 207 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 16/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că termenul cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive este un termen peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive și nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum și imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia, subliniindu-se că procedura prevăzută de dispozițiile art. 207 din Codul de procedură penală este relativ similară celei reglementate pentru faza de urmărire penală în art. 235 din același cod.
În această ordine de idei, completul competent pentrusoluționarea recursului în interesul legii a subliniat că, în mod evident, și în faza de cameră preliminară a procesului penal, în legătură cu măsura preventivă, inculpatul trebuie să beneficieze de un interval de timp îndestulător pentru pregătirea unei apărări efective și, totodată, trebuie asigurate condițiile pentru înlăturarea oricărei aparențe de arbitrar în modul în care judecătorul dispune cu privire la măsura preventivă, prin existența unui interval de timp suficient pentru studierea cauzei. Împrejurarea că verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive și luarea unei decizii cu privire la menținerea ori nemenținerea acesteia se face din oficiu (indiferent de existența sau inexistența unei propuneri formulate de procuror, potrivit art. 330 din Codul de procedură penală, prin rechizitoriu) s-a considerat a fi, în contextul examinat, lipsită total de relevanță, întrucât, independent de titularul cererii sau de etapa procesuală, toate aceste garanții procesuale trebuie asigurate.
Prin urmare, numai sesizarea instanței prin rechizitoriu, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive, generează actul judecătorului de cameră preliminară de a proceda la verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive și de a decide, în conformitate cu prevederile art. 207 alin. (4) și (5) din Codul de procedură penală, dacă este cazul ca această măsură să fie sau nu menținută.
În considerarea celor ce precedă și având în vedere căatât măsura arestării preventive, cât și măsura arestului la domiciliu reprezintă măsuri preventive privative de libertate (în acest sens, Decizia nr. 22/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 3 martie 2017), cu toate consecințele ce decurg din această calificare, se apreciază că termenul cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii arestului la domiciliu, reglementat de art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, se definește tot ca un termen procedural pe zile, imperativ, minim, de regresiune, care se calculează conform art. 269 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală. Măsura arestului la domiciliu trebuie însoțită de ansamblul garanțiilor recunoscute în cazul măsurii preventive privative de libertate a arestului preventiv având în vedere similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii și a substanței acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituțională, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Interpretarea dispozițiilor art. 207 alin. (1) și art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală pune în discuție imperativul respectării acelorași dispoziții constituționale și convenționale ca cele pe care se fundamentează Decizia nr. 336/2015 a Curții Constituționale, astfel că, mutatis mutandis, toate considerentele deciziei sunt incidente și în privința termenului prevăzut pentru procedurile reglementate de textele legale antereferite.
În acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 336/2015,prin art. I pct. 28 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023), au fost modificate dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul că propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depune la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, sub sancțiunea nulității absolute (caz de nulitate absolută distinct de cele de la art. 281 din Codul de procedură penală).
Sancțiunea procesual penală a nulității absolute opereazădrept consecință a încălcării de către procuror a termenului peremptoriu/imperativ care disciplinează desfășurarea procesului penal în materia măsurilor preventive și garantează dreptul la apărare al inculpatului, prin nerespectarea sa producându-se o vătămare a dreptului la apărare al inculpatului, care nu poate fi acoperită și care interesează înfăptuirea actului de justiție.
Respectarea întocmai a termenelor legale de referință(cu reglementare similară) reprezintă un element important în desfășurarea procesului penal, fără de care ar fi imposibilă garantarea nu doar a principiului legalității, ci și a altor principii fundamentale ale procesului penal, respectiv prezumția de nevinovăție, principiul aflării adevărului, garantarea libertății persoanei și a dreptului la apărare, dreptul la un proces echitabil.
La nivel strict teoretic, termenele procedurale (în care se încadrează subcategoria termenelor imperative) impun efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operațiunilor specifice fiecărei faze procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal, fără a împiedica aflarea adevărului sau lezarea în vreun fel a drepturilor și intereselor legitime ale părților; având un moment inițial, de la care încep să curgă (dies a quo) și un moment final, la care iau sfârșit (dies ad quem).
În conformitate cu art. 269 alin. (1) și (2) din Codulde procedură penală, termenele procedurale încep să curgă la momentul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel, iar în calculul termenului procedural pe zile nu se socotește ziua în care începe să curgă termenul și nici ziua în care se împlinește.
Dacă face parte din categoria termenelor de regresiune, termenul procedural pe zile se calculează în sensul invers curgerii timpului, așa încât ultima zi a termenului se situează într-o zi calendaristică anterioară zilei de la care a început să curgă.
În aceste condiții, la calcularea termenului procedural pezile, de regresiune cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive (după caz, arestare preventivă, arest la domiciliu, control judiciar), prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, este important a distinge ziua în care începe să curgă, care însă nu se socotește și corespunde zilei în care expiră durata măsurii preventive (cunoscută cu certitudine). În continuare, se numără regresiv 5 zile, dintre care a cincea zi indică ziua în care se împlinește termenul, însă, dat fiind că este procedural, nici această zi nu se socotește, însemnând că nu constituie ziua în care expiră termenul. Calculând mai departe, în sensul invers curgerii timpului, următoarea zi este ultima zi a termenului, respectiv ziua în care expiră. În final, termenul calendaristic pe zile ajunge să fie suplimentat cu două unități de timp, dacă ultima zi cade într-o zi lucrătoare.
Pentru situația în care ultima zi a termenului procedural (succesiv sau regresiv), cade într-o zi nelucrătoare, legiuitorul a prevăzut la art. 269 alin. (4) din Codul de procedură penală că termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează, ceea ce înseamnă că ziua în care va expira termenul va fi ulterioară ultimei zile nelucrătoare a termenului, când se socotește în sensul curgerii timpului (termen succesiv) sau va fi o zi anterioară ultimei zile nelucrătoare a termenului, când se socotește în sensul invers curgerii timpului (termen regresiv). În conformitate cu acest mod de calcul, termenele procedurale pe zile încorporează mai multe unități de timp (zile), în funcție de numărul zilelor nelucrătoare consecutive zilei nelucrătoare în care ar fi căzut ultima zi a termenului dacă era zi lucrătoare, prelungirea termenului fiind făcută întotdeauna până la prima zi lucrătoare (când termenul expiră).
Așadar, dat fiind sensul invers curgerii timpului în care secalculează termenul similar prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, se constată că face parte din termen, în integralitatea sa, regresiv privită, prima zi lucrătoare anterioară ultimei zile nelucrătoare a termenului, în baza art. 269 alin. (4) din Codul de procedură penală. O altă interpretare ar conduce la concluzia că, deși zilele termenului în discuție se numără regresiv, curgerea ultimei zile ar fi văzută în succesiunea orelor ce o compun, contrar dispozițiilor art. 269 alin. (4) din Codul de procedură penală care instituie instituția prorogării termenului, și ar avea loc o restrângere nelegală a termenului.
De altfel, în considerentele Deciziei nr. 20/2017 a ÎnalteiCurți de Casație și Justiție — Completul competent pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a arătat că, dacă ultima zi a termenului regresiv prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare anterioare.
Modalitatea de calcul al termenelor procedurale pe zile, șianume pe unități libere de timp, fie că sunt de succesiune, fie de regresiune, este unică și general valabilă de vreme ce legiuitorul nu a făcut nicio distincție prin prevederile art. 269 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
A considera că sunt respectate dispozițiile legale când, înultima zi a termenului reglementat de art. 235 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul a sesizat instanța cu propunerea de prelungire a duratei arestării preventive/arestului la domiciliu sau a sesizat instanța cu rechizitoriul în cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă înseamnă a accepta că termenul în discuție are natură mixtă (socotit prin combinarea regulilor de calcul al termenelor procedurale și substanțiale), categorie care nu se regăsește în legislația în vigoare. În doctrină s-a precizat că pentru a crea garanția unei mai largi posibilități de a exercita un drept procesual condiționat de un termen, codul actual, ca și cel anterior, a adoptat sistemul de calcul pe ore și zile libere, în detrimentul sistemului mixt (Tratat de Drept procesual penal, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, 2013, Grigore Gr. Theodoru, fila 424).
Legiuitorul a prevăzut, în partea finală a art. 269 alin. (1) din Codul de procedură penală, o singură excepție (exprimată prin sintagma în afară de cazul când legea dispune altfel), însă aceasta vizează exclusiv momentul de la care începe să curgă termenul și, în niciun caz, nu afectează modalitatea de calcul al termenelor procedurale, ce a fost stabilită expres și exclusiv în alin. (2)-(4) ale aceluiași articol.
În aceste condiții, termenul prevăzut de art. 235 alin. (1),art. 222 alin. (4) și art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este respectat dacă procurorul formulează propunerea de prelungire a duratei arestării preventive/arestului la domiciliu sau sesizează instanța cu rechizitoriul în cauzele în care inculpatul se află sub imperiul unei măsuri preventive, numai după expirarea acestui termen, adică după curgerea regresivă și a ultimei zile a termenului, zi în care termenul expiră și face parte din acesta. Actul îndeplinit de procuror înainte de împlinirea acestui termen peremptoriu/imperativ, văzut regresiv, devine tardiv (în mod diferit, nerespectarea termenelor prohibitive/ dilatorii pune în discuție prematuritatea actelor).
Prin aprecierea ca legală a sesizării procurorului în ultima zi a termenului — identic stabilit în textele legale vizate prin prezentul recurs în interesul legii, s-ar da eficiență exclusiv valorii minimale a termenului, reliefată prin expresia cu cel puțin 5 zile înainte de (…), or această trăsătură nu repercutează asupra efectelor ce decurg din caracterul procedural, imperativ și de regresiune al termenului.
Nefiind singurul atribut al termenului, caracterul minimalal acestuia conlucrează la determinarea, în parametrii legali, a termenului cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, alături de manifestarea celorlalte particularități (procedural, pe zile, imperativ și regresiv). Termenul nu se ajustează după criteriul ca între expirarea măsurii preventive și depunerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu sau sesizarea instanței cu rechizitoriul în cauzele în care inculpatul se află sub puterea unei măsuri preventive să existe cel puțin 5 zile libere în care inculpatul să își poată exercita dreptul la apărare.
Ca atare, ultima zi a termenului examinat nu aparține procurorului — titularul sesizării, în virtutea caracteristicilor acestuia care, numai aplicate conjugat, conduc la determinarea legală a duratei sale. A raționa diferit înseamnă a se aprecia că procurorul se poate adresa instanței în procedurile analizate, aleatoriu, în oricare altă zi în care termenul curge, de vreme ce nu există o distincție calitativă între ultima zi și celelalte zilele ce îl compun.
În mod efectiv, inculpatul poate avea la dispoziție maimult de 5 zile pentru pregătirea apărării, însă sistemul de calcul pe zile libere este singurul care lasă neatins un termen real de 5 zile, prin adăugarea cel puțin a două zile suplimentare, acesta constituind intervalul de timp apreciat suficient de legiuitor pentru garantarea efectivă a dreptului la apărare al inculpatului, dar și pentru respectarea exigențelor privind înfăptuirea justiției care s-ar realiza pripit în lipsa unui termen rezonabil, necesar pentru studierea cauzei de către judecător, derularea ședinței și soluționarea sesizării, în scopul înlăturării oricărei aparențe de arbitrar în adoptarea soluției, obligație ce trebuie adusă, însă, la îndeplinire anterior expirării duratei măsurii preventive [art. 235 alin. (4), art. 222 alin. (5), art. 207 alin. (3) din Codul de procedură penală].
Dubla valență a scopului de reglementare a termenului,respectiv garantarea dreptului la apărare și buna înfăptuire a actului de justiție, nu afectează unicitatea termenului și nici natura procedurală a acestuia, fiind lipsit de relevanță că începe să curgă (regresiv) din ziua în care expiră un termen substanțial, cel pentru care s-a luat/prelungit anterior măsura preventivă.
Exercitarea dreptului la apărare trebuie garantată în toate componentele sale, nu doar sub aspectul asigurării apărării prin avocat ales sau desemnat din oficiu, având un conținut mai profund, inclusiv în sensul în care judecătorul trebuie să ia măsuri pentru a acorda, fără formalism, un timp îndestulător pentru ca apărătorul inculpatului să își exercite efectiv drepturile și obligațiile.
Dreptul la apărare cuprinde garanția de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării, în baza art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală, în scopul asigurării unei apărări concrete și efective, iar între înlesnirile necesare pregătirii apărării, un rol central este ocupat de dreptul de a consulta dosarul [art. 235 alin. (2) din Codul de procedură penală], a cărui exercitare este posibilă în mod real prin stabilirea duratei legale a termenului de referință, garanție a eliminării oricărei superficialități în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare. Dispozițiile art. 94 alin. (7) din Codul de procedură penală prevăd, de asemenea, că, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoștință de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative sau restrictive. Nesocotirea termenului în discuție, cu consecințe asupra duratei sale, poate conduce la imposibilitatea acordării unui termen adecvat pentru exercitarea dreptului la apărare, prin amânarea soluționării cauzei și acordarea unui termen foarte scurt, insuficient realizării unei apărări efective.
Nu lipsit de importanță este ca, în procedura de judecare a căii de atac, există obligația imperativă pentru judecător de a soluționa contestația înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, în cazurile în care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea măsurii preventive sau înlocuirea cu altă măsură preventivă [art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală], precum și în cazurile în care judecătorul de cameră preliminară a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu altă măsură preventivă [art. 205 alin. (5) din Codul de procedură penală].
Fată de prevederile art. 474^1 din Codul de procedură penală și caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept relative la caracterul imperativ al sintagmei „înainte de expirarea duratei arestării preventive” (preluată în noua reglementare), are aplicabilitate actuală, mutatis mutandis, Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008, pronunțată de instanța supremă în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009), în care s-a statuat că dispozițiile art. 159 alin. 8, fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că sintagma folosită de legiuitor „înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate” are caracter imperativ, și nu de recomandare, așa încât recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluționat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate.
Raportat la această din urmă obligație prevăzută în sarcina judecătorului, regula de calcul pe unități libere de timp al termenului prevăzut de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este singura care asigură soluționarea contestațiilor, în situațiile expres prevăzute de lege, anterior expirării duratei măsurii preventive.
Pentru toate considerentele expuse, se apreciază că, prin instituirea termenului cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive, prin art. 235 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, se asigură, în esență, dreptul fundamental la apărare al inculpatului, care, prin importanța pe care o are în materia măsurilor preventive, excedează sferei intereselor acestuia, interesând întreg procesul penal și activitatea judiciară în general, contribuind deopotrivă la buna înfăptuire a actului de justiție prin eliminarea arbitrarului în luarea deciziilor referitoare la măsurile preventive.
Termenul de referință relevă un aspect funcțional al desfășurării procesului penal, astfel că sesizarea depusă de procuror în ultima zi a termenului, adică în alte condiții decât cele legale, influențează negativ justa soluționare a cauzei.
Natura imperativă a termenului examinat atrage drept consecință a nerespectării sale vătămarea dreptului la apărare al inculpatului, care nu poate fi acoperită și interesează buna desfășurare a procesului penal, în general. În consecință, sesizarea procurorului în materia măsurilor preventive este considerată în termen dacă este formulată, cel mai târziu în ziua ce precedă ultima zi a termenului reglementat de art. 207 alin. (1), art. 222 alin. (4) și art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, care se socotește potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală, de la care nu există nicio derogare legală.
