Conform art. 693 alin. (2) C.civ., „dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege (…)”.
În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de superficie prin act juridic, legiuitorul a avut în vedere atât actul juridic unilateral (testamentul), cât şi actul juridic bilateral (convenţia). În această ultimă ipoteză, proprietarul terenului încheie un contract cu o altă persoană, prin care constituie dreptul de superficie în favoarea acesteia, contract care poate să fie cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, pur şi simplu sau afectat de modalităţi, dar întotdeauna încheiat în formă autentică, această condiţie de validitate fiind impusă de prevederile art. 1.244 C.civ., conform cărora „în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară”.
Astfel fiind, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 693 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1.244 C.civ., atunci când a apreciat că, pentru constituirea dreptului de superficie, nu este necesară încheierea unui contract, apreciind că acest drept real imobiliar poate fi dobândit şi în temeiul unei hotărâri adoptate de către Consiliul local, în considerarea faptului că aceasta reprezintă un act juridic.
Este incontestabil că hotărârea adoptată de către o autoritate deliberativă a administraţiei publice locale (cum este Consiliul local) reprezintă un act juridic, în sensul de manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, însă o atare hotărâre nu conduce per se la constituirea, în mod valabil, a dreptului de superficie. În realitate, având în vedere mecanismul legal de dobândire a dreptului de superficie, o astfel de hotărâre reprezintă doar un act preparator, prin care se atestă voinţa autorităţii publice locale privind constituirea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată aparţinând unităţii administrativ-teritoriale, voinţă ce este necesar a fi materializată într-un înscris, în vederea încheierii ulterioare a contractului în formă autentică, condiţie de formă cerută ad validitatem.
Întrucât între părţile litigante nu s-a încheiat o convenţie validă de constituire a dreptului de superficie, proprietarul terenului nu poate solicita obligarea pârâtului la plata preţului superficiei, hotărârea adoptată de către Consiliul local, neputând naşte, în mod valabil, o atare obligaţie în sarcina acestuia din urmă.
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea-Secţia I civilă la 4.05.2021, reclamanţii Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea şi Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, au solicitat obligarea pârâtei Casa de Cultură A. la plata preţului superficiei în cuantum de 2.750 euro/lună, pentru terenul în suprafaţă de 3.767 mp, începând cu data promovării acţiunii şi pe toată perioada cât construcţia îşi păstrează destinaţia actuală, dar nu mai mult de 99 de ani, precum şi la plata despăgubirilor în cuantum de 99.000 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 3.767 mp, calculată pe ultimii 3 ani anteriori introducerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 548 din 14.03.2022, Tribunalul Vâlcea-Secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Primarului Municipiului Râmnicu Vâlcea şi a respins cererea formulată de acest reclamant pentru lipsa calităţii procesuale active, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 27.500 euro, reprezentând preţul superficiei pentru terenul de 3767 mp, situat în Râmnicu Vâlcea, pentru perioada mai 2021-februarie 2022 inclusiv, precum şi la plata sumei de 99.000 euro, reprezentând preţul superficiei pentru acelaşi teren, pentru perioada mai 2018-aprilie 2021 inclusiv.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Pârâta A. a declarat apel pârâta împotriva sentinţei civile nr. 548/2022, precum şi a încheierii de şedinţă din 4.10.2021.
Prin decizia civilă nr. 4933 din 28.11.2023, Curtea de Apel Piteşti-Secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 99.000 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului pe ultimii trei ani, calculaţi anterior introducerii acţiunii, a menţinut în rest sentinţa civilă apelată şi a respins cererea apelantei-pârâte privind obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
4. Recursul declarat în cauză
Pârâta a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 4933/2023, precum şi a încheierii de şedinţă din 14.11.2022, solicitând casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
În susţinere, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 C.proc.civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept material cuprinse în art. 693, art. 1166, art. 1324, art. 1325, art. 1197, art. 1187, art. 1196, art. 1174 şi art. 1244 C.civ., sens în care a învederat următoarele argumente:
Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut nelegal că s-a încheiat un contract de superficie, fără a ţine cont de împrejurări esenţiale, şi anume că în patrimoniul unei persoane juridice de drept privat nu se poate naşte un drept fără acordul său de voinţă, că adresa nr. 31126/16.08.2016 nu poate reprezenta manifestare de voinţă pentru constituirea superficiei, că necontestarea H.C.L. nr. 224/2016 nu poate reprezenta un acord tacit la constituirea superficiei, că H.C.L. nr. 224/2016 nu poate fi asimilat unui act juridic, în sensul Codului civil.
În lumina art. 1166 C.civ., pentru a fi în prezenţa unui contract, este necesar ca voinţele juridice ale subiectelor de drept civil să se întâlnească, cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic. În privinţa actului juridic unilateral, este suficient ca autorul acestuia să-şi manifeste voinţa, în sensul de a naşte, modifica sau stinge un raport social persoanei căreia acesta îi este adresat. Însă, actul juridic unilateral nu poate produce consecinţe juridice în beneficiul persoanei căreia i se adresează decât dacă destinatarul acceptă producerea efectelor juridice în beneficiul său.
Adresa nr. 31126/16.08.2016, H.C.L. nr. 224/2016 şi H.C.L. nr. 296/2016 pot fi asimilate, din punct de vedere civil, cel mult unor acte juridice unilaterale.
Prin adresa nr. 31126/16.08.2016, s-a solicitat constituirea unui drept de superficie cu titlu gratuit, solicitare ce ar putea reprezenta o ofertă de a contracta, dacă ar fi respectat art. 1188 alin. (1) C.civ. Având în vedere că, prin H.C.L. nr. 224/2016, s-a statuat că superficia poate fi acordată cu titlu oneros, nu a intervenit o acceptare fără rezervă a ofertei, pentru a se putea spune că s-a realizat acordul de voinţe cu privire la perfectarea contractului. Intenţia de constituire a dreptului de superficie cu titlu oneros ar putea reprezenta, cel mult, o contraofertă, aşa cum statuează art. 1197 alin. (1) lit. a) şi (2) C.civ.
Este contrar normelor Codului civil a se conchide că, în baza adresei nr. 31126/2016 şi a H.C.L. nr. 224/2016, a fost perfectat contractul de superficie în modalitatea ofertei şi a acceptării ofertei, astfel cum a decis instanţa de apel.
De asemenea, este contrar normelor de drept material argumentul instanţei de apel, conform căruia necontestarea H.C.L. nr. 224/2016 ar constitui un acord tacit la constituirea dreptului de superficie cu titlu oneros, fiind încălcate prevederile art. 1187 coroborate cu cele ale art. 1244 C.civ. Dacă instanţa de apel ar fi avut în vedere aceste prevederi de drept material, ar fi reţinut că este imposibil a fi încheiat un contract, prin mecanismul ofertă şi acceptarea ofertei, cu privire la constituirea unei superficii, în condiţiile în care oferta şi acceptarea nu au fost încheiate prin înscris autentic. Instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1196 alin. (1) şi (2) C.civ.
Din moment ce Codul civil instituie obligativitatea de încheiere în formă autentică a actului de constituire a superficiei, este lipsită de orice logică juridică aprecierea instanţei de apel cu privire la încheierea contractului prin acceptare tacită, prin necontestarea H.C.L. nr. 224/2016. Neîncheierea contractului de constituire a dreptului de superficie în forma autentică ad validitatem, conform dispoziţiilor art. 1244 C.civ., constituie un argument suplimentar pentru care este imposibil a se afirma că între părţi există un contract de superficie. Instanţa de apel a apreciat nelegal că actul juridic de constituire a superficiei ar fi un contract consensual, în condiţiile în care art. 1174 C.civ. îl califică ca fiind contract solemn. De altfel, în H.C.L. nr. 224/2016 s-a stipulat necesitatea încheierii unui contract de superficie în formă autentică pentru intabulare.
Pe de altă parte, Municipiul Râmnicu Vâlcea nu poate impune, împotriva voinţei destinatarului, instituirea unui drept de superficie cu titlu oneros, în condiţiile în care, prin H.C.L. nr. 273/2015, imobilul a fost inventariat în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, motiv pentru care raportul juridic este unul de drept privat, Municipiul Râmnicu Vâlcea neputând acţiona în regim de putere publică, părţile aflându-se pe poziţii de egalitate juridică. Chiar dacă bunul în discuţie ar fi fost inventariat în domeniul public al Municipiului Râmnicu Vâlcea, terenul nu putea face obiectul unei superficii, având în vedere că, la data adoptării H.C.L. nr. 224/2016, se afla în vigoare Legea nr. 218/1998.
H.C.L. nr. 224/2016, prin care se aprobă constituirea superficiei cu titlu oneros, şi H.C.L. nr. 296/2016, prin care se trasează limitele de a dispune cu privire la bun de către Primarul Mun. Râmnicu Vâlcea, sunt acte preparatorii, neputând avea natura unor acte juridice din care să reiasă că s-a născut acordul de voinţe al părţilor, corelativ cu obligaţia de plată a preţului.
Decizia civilă nr. 135R/25.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul cu nr. x/90/2017, nu are autoritate de lucru judecat cu privire la preţ, astfel că, deşi instanţa de apel a apreciat că recurenta este ţinută să suporte preţul superficiei, acesta trebuia stabilit conform art. 697 din Codul civil. Astfel, prin decizia nr. 135R din 25.01.2019, pe care instanţa de apel a reţinut-o ca având autoritate de lucru de judecat cu privire la efectele pe care le produc H.C.L. nr. 224/2016 şi H.C.L. nr. 296/2016, se statuează că Municipiul Râmnicu Vâlcea poate dispune cu privire la bun numai prin instituirea unui superficii cu titlu oneros, la preţul de 2.750 euro/lunar, în măsura în care recurenta ar fi de acord cu dobândirea dreptului în astfel de condiţii. Nicăieri în cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti nu se reţine că superficia a luat deja naştere şi că, drept urmare a acestui efect, recurenta ar fi ţinută să achite preţul de 2.750 euro/lunar.
Acestea au fost motivele pentru care s-a solicitat efectuarea unei expertize evaluatorii, însă, prin încheierea din 14.11.2022, instanţa de apel a respins ca neutilă proba solicitată, încălcând art. 697 C.civ. Neînţelegerea dintre părţi referitoare la preţul superficiei reiese, fără echivoc, din poziţiile procesuale exprimate pe parcursul litigiului, astfel că instanţa de apel era ţinută să stabilească suma pe care datorată în contul aşa-zisei superficii, conform art. 697 alin. (1) C.civ., printr-o expertiză de specialitate, care să stabilească care ar fi chiria pe piaţa liberă, ţinând cont de zona în care se află terenul şi de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinţei. Modalitatea prin care s-a ajuns la concluzia că preţul ar fi de 2.750 euro/lunar nu respectă standardul instituit de Codul civil, căci acesta a fost stabilit printr-un raport de expertiză comandat chiar de cel care este beneficiarul preţului, ca şi când terenul ar fi fost liber, iar nu afectat de construcţia Casa de Cultură A. încă din 1970.
Întrucât au fost aplicate greşit prevederile art. 697 C.civ., se impune casarea încheierii din 14.11.2022, cu indicaţia către instanţa de apel de a administra proba cu expertiză evaluatorie, pentru stabilirea preţului superficiei.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a încălcat art. 1472 C.civ., potrivit căruia plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie. Este real că plata a fost efectuată de către A.N.C.C.S.R., însă în beneficiul filialei sale, astfel că instanţa de apel era ţinută să valorifice înscrisurile doveditoare ale plăţii şi să oblige intimaţii la plata cheltuielilor de judecată.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că decizia recurată este legală şi că nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând recursul, prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte îl va admite, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă de apel, în vederea rejudecării apelului declarat împotriva soluţiei privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 27.500 euro, reprezentând preţul superficiei, urmând a menţine în rest decizia recurată, pentru următoarele considerente:
Cu titlul preliminar, sub un prim aspect, se reţine că, potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor”. Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.proc.civ. În cauză, recurenta-pârâtă a respectat aceste exigenţe legale, întrucât argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod.
Sub al doilea aspect, având a stabili limitele în care poate fi exercitat controlul judiciar în recurs, prin raportare la pretenţiile deduse judecăţii în primă instanţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor de 99.000 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului, pentru perioada mai 2018-aprilie 2021 inclusiv, şi a menţinut în rest sentinţa apelată, respectiv în ceea ce priveşte soluţiile de (i) respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, (ii) admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, cu consecinţa respingerii cererii formulate de acest reclamant ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă, şi (iii) obligare a pârâtei la plata către reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea a sumei de 27.500 euro, reprezentând preţul superficiei terenului în suprafaţă de 3.767 mp, pentru perioada mai 2021-februarie 2022 inclusiv.
Din moment ce reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea nu a declarat recurs în cauză, rezultă că a devenit definitivă, prin nerecurare, soluţia instanţei de apel de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 99.000 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului, pentru perioada mai 2018-aprilie 2021 inclusiv. Ca atare, fiind învestită doar cu recursul exercitat de către pârâtă, Înalta Curte nu poate exercita controlul de legalitate decât în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantul Municipiul Râmnicu Vâlcea a sumei de 27.500 euro, reprezentând preţul superficiei pentru teren, aferent perioadei mai 2021-februarie 2022 inclusiv.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material cuprinse în art. 693, art. 1.166, art. 1.324, art. 1.325, art. 1.197, art. 1.187, art. 1.196, art. 1.174 şi art. 1.244 C.civ.
Înalta Curte constată că motivul de recurs este fondat, decizia recurată fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
Astfel, în susţinerea motivului de casare invocat, recurenta a învederat că, prin hotărârea nr. 224/112/2016, adoptată de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, nu s-a constituit, în mod valabil, dreptul de superficie, din moment ce între părţi nu a fost încheiat un contract, în sensul art. 1.166 coroborat cu art. 693 alin. (2) C.civ., pentru a cărui valabilitate art. 1.244 C.civ. impune forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
În legătură cu acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, pentru constituirea dreptului de superficie, nu este necesară încheierea unui contract, apreciind că acest drept s-a dobândit valabil în temeiul hotărârii nr. 224/112/2016, adoptate de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, prin care s-a aprobat dreptul de superficie cu titlu oneros în favoarea recurentei, în urma manifestării acesteia de voinţă, exprimate prin adresa înregistrată la Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea sub nr. 31126/16.08.2016, şi reţinând că, din moment ce nu a contestat această hotărâre, recurenta şi-a exprimat, în mod tacit, acordul cu privire la constituirea dreptului de superficie cu titlu oneros.
În acord cu susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de apel este contrar legii, întrucât dispoziţiile Codului civil privind dobândirea dreptului de superficie au fost interpretate şi aplicate în mod greşit.
Având în vedere dispoziţiile art. 693 alin. (1) C.civ., conform cărora „superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă”, se reţine că dreptul de superficie este un drept real imobiliar, care reuneşte, în conţinutul său juridic, dreptul de proprietate asupra unei construcţii şi un dezmembrământ asupra dreptului de proprietate privată asupra unui teren (ce aparţine altei persoane decât titularul dreptului de superficie), care conferă superficiarului un drept de folosinţă asupra terenului.
Conform art. 693 alin. (2) C.civ., „dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege, dispoziţiile în materie de carte funciară rămânând aplicabile”. În ceea ce priveşte dobândirea dreptului de superficie prin act juridic, legiuitorul a avut în vedere atât actul juridic unilateral (testamentul), cât şi actul juridic bilateral (convenţia). În această ultimă ipoteză, proprietarul terenului încheie un contract cu o altă persoană, prin care constituie dreptul de superficie în favoarea acesteia, contract care poate să fie cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, pur şi simplu sau afectat de modalităţi, dar întotdeauna încheiat în formă autentică, această condiţie de validitate fiind impusă de prevederile art. 1.244 C.civ., conform cărora „în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară”. De altfel, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, cerinţa de validitate a formei autentice, pe care trebuie să o îmbrace convenţia de constituire a dreptului de superficie, rezulta din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, în prezent abrogate.
În acest cadrul normativ, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 693 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1.244 C.civ., atunci când a apreciat că, pentru constituirea dreptului de superficie, nu este necesară încheierea unui contract, apreciind că acest drept real imobiliar poate fi dobândit şi în temeiul unei hotărâri adoptate de către Consiliul local, în considerarea faptului că aceasta reprezintă un act juridic.
Este incontestabil că hotărârea adoptată de către o autoritate deliberativă a administraţiei publice locale (cum este Consiliul local) reprezintă un act juridic, în sensul de manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, însă o atare hotărâre nu conduce per se la constituirea, în mod valabil, a dreptului de superficie. În realitate, având în vedere, în ansamblu, mecanismul legal de dobândire a dreptului de superficie, o astfel de hotărâre reprezintă doar un act preparator, prin care se atestă voinţa autorităţii publice locale privind constituirea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată aparţinând unităţii administrativ-teritoriale, voinţă ce este necesar a fi materializată într-un înscris, în vederea încheierii ulterioare a contractului în formă autentică.
La această concluzie se ajunge în urma coroborării dispoziţiilor Codului civil cu cele ale Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 (în vigoare la data adoptării hotărârii nr. 224/112 din 27 septembrie 2016), precum şi a observării măsurilor adoptate de către Consiliul local prin hotărârea în discuţie.
Astfel, plecând de la dispoziţiile art. 21 alin. (1) teza finală din Legea nr. 215/2001, conform cărora “unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte”, se reţine că, potrivit art. 36 din acelaşi act normativ, “Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale”, având, printre altele, atribuţii privind administrarea domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale, conform art. 36 alin. (2) lit. c) din lege. Sub acest aspect, este de menţionat că terenul în suprafaţă de 3.767 mp a fost inventariat în domeniul privat al Municipiului Râmnicu Vâlcea, prin hotărârea nr. 273 din 28 decembrie 2015 adoptată de către Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, care a fost anulată, în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 2725 din 11.05.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti-Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/3/2022, sentinţă ce este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, neavând caracter definitiv.
În baza acestor dispoziţii legale, Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea a adoptat hotărârea nr. 224/112 din 27.09.2016, prin care a exprimat, în numele unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Râmnicu Vâlcea, voinţa de constituire a dreptului de superficie cu titlu oneros, în favoarea recurentei, cu privire la terenul în suprafaţă de 3.767 mp şi, totodată, l-a împuternicit pe primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea să semneze, personal sau prin persoane desemnate, actul autentic privind acordarea dreptului de superficie.
Din conţinutul acestei hotărâri se mai reţine că, prin adresa înregistrată sub nr. 31126/16.08.2016, reprezentantul recurentei a solicitat acordarea dreptului de superficie asupra terenului în suprafaţă de 3.767 mp, aferent construcţiei Casa de Cultură A., în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra acesteia, dat fiind că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a respins cererea de înscriere, cu motivarea că este necesară încheierea unui act autentic de constituire a dreptului de superficie, conform prevederilor art. 693 alin. (2) C.civ., între proprietarul terenului, Municipiul Râmnicu Vâlcea, şi proprietarul construcţiei, Casa de Cultură A.
Prin urmare, astfel cum rezultă din chiar conţinutul său, hotărârea nr. 224/112 din 27.09.2016 atestă voinţa juridică a autorităţii publice locale deliberative (Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea), în numele proprietarului (unitatea administrativ-teritorială Municipiul Râmnicu Vâlcea), de a constitui un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 3.767 mp, aferent construcţiei Casa de Cultură A., urmând ca, în baza acestei voinţe juridice, autoritatea executivă (primarul, personal sau prin împuternicit) să încheie cu recurenta contractul autentic de constituire a dreptului de superficie.
În acest context, este contrară legii concluzia instanţei de apel, în sensul că, pentru constituirea dreptului de superficie asupra terenului în suprafaţă de 3.767 mp, nu era necesară încheierea unui contract, întrucât acest drept s-ar fi născut, în mod valabil, în temeiul actului juridic reprezentat de hotărârea nr. 224/112/2016, adoptată de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, precum şi că, în baza adresei nr. 31126/2016 şi a hotărârii nr. 224/112/2016, ar fi fost perfectat contractul de superficie în modalitatea ofertei şi a acceptării ofertei.
În realitate, dispoziţiile legale precitate nu numai că reglementează dobândirea dreptului de superficie prin contract, în sensul prevederilor art. 1.166 C.civ., dar impun, drept condiţie de formă ad validitatem, ca acest contract să îmbrace forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre un contract consensual, care se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor, conform art. 1.174 alin. (2) C.civ., ci despre un unul solemn, a cărui validitate este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege, potrivit art. 1.174 alin. (3) C.civ.
Din moment ce părţile nu au încheiat un contract solemn, este lipsit de relevanţă argumentul instanţei de apel, potrivit căruia, prin necontestarea hotărârii nr. 224/112/2016, recurenta şi-ar fi exprimat acordul, în mod tacit, cu privire la constituirea dreptului de superficie cu titlu oneros.
Cu alte cuvinte, cât timp prevederile art. 693 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1.244 C.civ. instituie obligaţia încheierii în formă autentică a actului juridic de constituire a superficiei, nu poate fi primită interpretarea că s-a încheiat valabil contractul de constituire a dreptului de superficie prin acceptare tacită. De altfel, după cum s-a arătat deja, chiar în cuprinsul hotărârii nr. 224/112 din 27.09.2016 s-a stipulat necesitatea încheierii unui contract de superficie în formă autentică, fiind împuternicit primarul în acest sens.
Având în vedere că, până la acest moment, între părţile litigante nu s-a încheiat o convenţie validă de constituire a dreptului de superficie, intimatul Municipiul Râmnicu Vâlcea, în calitate de proprietar al terenului în suprafaţă de 3.767 mp (conform Ordinului Prefectului nr. 136 din 30.03.2016, consolidat prin decizia civilă nr. 75A din 28.01.2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea-Secţia I civilă în dosarul nr. x/90/2017*) nu poate solicita obligarea recurentei la plata sumei de 27.500 euro, cu titlu de preţ al superficiei, pentru perioada mai 2021-februarie 2022. Neexistând o obligaţie contractuală de a plăti suma respectivă, iar hotărârea nr. 296/184 din 29.11.2016, adoptată de către Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, neputând naşte, în mod valabil, o atare obligaţie în sarcina recurentei, rezultă că sunt întemeiate criticile de recurs privind nelegalitatea soluţiei de obligare la plata sumei de 27.500 euro.
Totodată, se constată că este întemeiată şi critica de recurs potrivit căreia decizia civilă nr. 135R din 25.01.2019, pronunţată de către Curtea de Apel Piteşti-Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/90/2017, nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la preţul superficiei, raţionamentul instanţei de apel fiind greşit şi sub acest aspect.
Astfel, prin decizia civilă nr. 135R din 25.01.2019, s-a respins recursul formulat de Casa de Cultură a Sindicatelor Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 741 din 20.04.2018, pronunţate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/90/2017, prin care a fost respinsă acţiunea având ca obiect anularea hotărârii nr. 296/184 din 29.11.2016, adoptate de către Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, prin care s-a aprobat preţul superficiei, pentru terenul în suprafaţă de 3.767 mp, la valoarea de 2.750 euro/lună, potrivit raportului de evaluare întocmit de către un evaluator atestat A.N.E.V.A.R.
Lecturând considerentele acestei hotărâri definitive, se constată că aspectul litigios care a fost dezlegat şi care, într-adevăr, se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în conformitate cu art. 431 alin. (2) C.proc.civ., îl reprezintă caracterul oneros al dreptului de superficie, în contextul în care reclamanta a solicitat anularea hotărârii nr. 296/184 din 29.11.2016, adoptate de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, şi obligarea pârâţilor la acordarea dreptului de superficie cu titlu gratuit.
Referitor la preţul superficiei, aprobat prin hotărârea nr. 296/184 din 29.11.2016, în considerentele deciziei civile nr. 135R din 25.01.2019 s-au reţinut următoarele: „Curtea observă că stabilirea preţului a avut la bază raportul de evaluare întocmit de un evaluator atestat ANEVAR, astfel cum s-a dispus prin H.C.L. nr. 224/112/2016, raport anexat hotărârii contestate. În speţă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada nici că preţul astfel stabilit ar fi nelegal, nici că ar fi excesiv, deşi instanţa de fond i-a încuviinţat proba cu expertiză, din care în mod corect a fost decăzută, în conformitate cu art. 262 alin. (3) din Codul de procedură civilă, câtă vreme nu a achitat onorariul de expert.”
Se observă că, prin decizia civilă nr. 135R din 25.01.2019, nu s-a reţinut nicăieri că dreptul de superficie s-ar fi născut în mod valid şi că recurenta ar fi obligată, în consecinţă, să achite preţul de 2.750 euro/lunar, ci doar că aceasta nu a făcut dovada, prin mijloacele de probă administrate în litigiul respectiv, că preţul aprobat prin hotărârea nr. 296/184 din 29.11.2016 ar fi nelegal sau excesiv, fiind decăzută din dreptul de a administra proba cu expertiză, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita onorariul de expert.
În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că decizia civilă nr. 135R din 25.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti-Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/90/2017, are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la preţul superficiei.
În lumina considerentelor expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile de drept material aplicabile cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de recurentă.
Din considerente de logică juridică, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor de recurs formulate împotriva încheierii de şedinţă din 14.11.2022, dat fiind că acestea privesc soluţia instanţei de apel de respingere, ca neutilă, a probei cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluare imobiliară, ce a fost solicitată de către reclamantă, în vederea stabilirii preţului superficiei, în conformitate cu art. 697 alin. (2) C.civ.
În ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei instanţei de apel de respingere a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 lei, reprezentând onorariul de avocat, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, neputându-se reţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1.472 C.civ., potrivit cărora „plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie”. Aceasta, întrucât A.N.C.C.S.R., care este menţionată drept client în cuprinsul facturii fiscale seria HMSA 2536 din 27 iunie 2022, nu a probat că a achitat onorariul de avocat în numele şi în beneficiul filialei sale, Casa de Cultură a Sindicatelor Vâlcea, cu atât mai mult cu cât a avut în proces calitatea de intervenientă accesorie, susţinerile sale fiind simple afirmaţii nedovedite.
Faţă de aceste considerente, constatând că este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curtea, în temeiul art. 497 din acelaşi cod, a admis recursul, a casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă de apel, în vederea rejudecării apelului declarat împotriva soluţiei privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 27.500 euro, reprezentând preţul superficiei pentru perioada mai 2021-februarie 2022 inclusiv, urmând a menţine în rest decizia recurată.
