„Unii oameni apar în viaţa ta ca o binecuvântare. Alţii, ca o lecţie…” – Maica Tereza
„Rata mortalității prin cauze tratabile a României a fost cea mai ridicată din UE în 2016 și a fost determinată de boala cardiacă ischemică (considerată o boală ce poate fi atât prevenită, cât și tratată), de accidente vasculare cerebrale, de pneumonie și de cancerul colorectal. Acest rezultat reflectă provocările considerabile cu care se confruntă sistemul de sănătate în ceea ce privește furnizarea unui tratament adecvat și în timp util”, se preciza într-un raport UE din 2019 privind starea sănătăţii în cele 30 de ţări membre.
Cei mai mulţi dintre bătrânii României ajung la medicii de familie o dată pe lună, pentru reînnoirea reţetelor (care „mustesc”, în general, de medicamente „pentru tensiune”). Rari sunt medicii care verifică, cu ocazia „vizitei”, tensiunea arterială sau glicemia pacienţilor, sau care le recomandă, măcar anual, consultaţii de specialitate pentru ajustarea reţetelor. Acest lucru se întâmplă, în principal, când pacienţii o cer, după crize…
Aceiaşi medici – „de modă veche” – îndoapă copiii cu antibiotice de la primul semn de răceală; cei care nu fac asta sunt nesemnificativi ca număr, iar medici „tineri” încă nu am întâlnit!
Conform unei analize The Economist din 2019, realizată tot pe baza indicelui Euro Health Consumer, problemele sistemului de sănătate românesc sunt exodul masiv de personal calificat şi corupția (cultura şpăgii – mituirea cadrelor medicale, dar şi corupţia la nivel înalt). Plus că, România investește cei mai puțini bani în sănătate, atât per capita, cât și comparativ cu produsul intern brut (5% din PIB merge spre sistemul public de sănătate)!
După 1990 nu a fost construit niciun spital de stat nou (deşi instituțiile europene au oferit 170 de milioane de dolari cu acest scop); clădirile vechi ce găzduiesc spitalele favorizează infecțiile intraspitalicești (România are cele mai multe cazuri de infecții contractate în spitale, din Europa). De ce amintesc toate aceste lucruri? Pentru că, iată, semnalele de alarmă au fost trase de multă vreme, fără efecte. Iar acum, în moment de criză, ne miră faptul că expresiile cele mai auzite din gura managerilor de spitale sunt „sistem copleşit”, „în ritmul acesta nu putem face faţă” etc.
