”Măsura adoptată nu îndeplinește condiția de a fi necesară, respectiv indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit, şi nici proporţională, adică să păstreze justul echilibru între interesele concurente.” Este concluzia Curții Constituționale a României (CCR), care a admis o excepție de neconstituționalitate și a stabilit că obligarea înalților funcționari publici și a celor de conducere de a înceta raporturile de serviciu pentru a fi numiți în funcții de demnitate publică le încalcă acestora dreptul la muncă și egalitatea în drepturi. Decizia a fost dată pe 23 noiembrie 2021 și a fost publicată joi, pe pagina instanței de contencios constituțional.
”Cu unanimitate de voturi, (Curtea Constituțiuonală – n.n.) a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.34 alin.(2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.156/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, sunt neconstituționale”, se arăta în comunicatul din 23 noiembrie 2021 al CCR.
Obiectul excepției de neconstituționalitate l-au constituit dispozițiile art.34 alin.(2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, care aveau, la data sesizării Curții Constituționale, următorul cuprins: „(2) Înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de conducere pot fi numiţi în funcţii de demnitate publică numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu.”
Excepția a fost ridicată într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva sentinței prin care a fost respinsă o cerere de anulare a raportului de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate, prin care s-a constatat incompatibilitatea autorului pentru nerespectarea textului de lege criticat.
În opinia autorului excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art.16 din Constituție – egalitatea în drepturi. În plus, Curtea a constatat că, deși nu a invocat în mod expres încălcarea dreptului la muncă prevăzut de art.41 din Constituție, cel care s-a adresat CCR este nemulțumit de obligația de a înceta raporturile de serviciu, ceea ce îi afectează dreptul la muncă sub aspectul stabilității în exercitarea funcției publice. ”Curtea are în vedere motivarea excepției potrivit căreia textul de lege criticat este neconstituțional deoarece se încalcă principiului egalității între funcționarii publici de conducere și înalții funcționari publici, pe de-o parte, și funcționarii publici de execuție, pe de altă parte, din perspectiva obligației de a înceta raportul de serviciu, ce incumbă numai funcționarilor publici de conducere și înalților funcționari publici numiţi în funcţii de demnitate publică”, a arătat instanța de contencios constituțional.
Argumentele CCR
Curtea reține că toți funcționarii publici trebuie să beneficieze, în mod egal, de aceleași garanții ale exercitării funcției publice, una dintre acestea fiind stabilitatea în funcția publică.
Curtea reține că raportul de serviciu al funcționarilor publici de execuție se suspendă de drept atunci când funcţionarul public este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică pe durata respectivului mandat, potrivit art.94 alin.(1) lit.a) din Legea nr.188/1999, în vreme ce raportul de serviciu al înalților funcționari publici și al funcționarilor publici de conducere trebuie să înceteze la numirea într-o funcție de demnitate publică, potrivit textului de lege criticat. Rezultă astfel că, înalții funcționari publici și funcționarii publici de conducere, pe de-o parte, și funcționarii publici de execuție, pe de altă parte, nu beneficiază de același tratament în exercitarea funcției publice sub aspectul garanției stabilității în această funcție, respectiv al reluării și continuării raporturilor de serviciu după ce încetează numirea într-o funcție de demnitate publică.
Referitor la caracterul adecvat al măsurii încetării raportului de serviciu al înalților funcționari publici și al funcționarilor publici de conducere în cazul numirii într-o funcție de demnitate publică, Curtea observă că aceasta este capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, respectiv garantarea exercitării cu imparţialitate a funcţiilor publice.
Cu privire la scopul urmărit de legiuitor prin textul de lege criticat, Curtea constată că acesta este unul legitim deoarece reglementarea incompatibilităților are ca finalitate asigurarea transparenţei în exercitarea funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, precum şi pentru prevenirea şi combaterea corupţiei și garantarea exercitării cu imparţialitate a funcţiilor publice. În jurisprudența sa, Curtea a constatat că instituirea unei astfel de reglementări este impusă de imperativul asigurării îndeplinirii cu obiectivitate de către persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică de autoritate a atribuţiilor ce le revin potrivit Constituţiei, în deplină concordanţă cu principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public.
Curtea reține însă că măsura adoptată nu îndeplinește condiția de a fi necesară, respectiv indispensabilă pentru îndeplinirea scopului urmărit, şi nici proporţională, adică să păstreze justul echilibru între interesele concurente. Astfel, textul criticat nu îndeplineşte exigenţa ingerinţei minime, respectiv nu se poate afirma că legiuitorul nu putea adopta o reglementare alternativă care să conducă la îndeplinirea scopului urmărit cu aceeaşi eficienţă dar fără să afecteze drepturile şi libertăţile fundamentale deja recunoscute.
Verificând această exigență Curtea constată că legiuitorul putea proceda la adoptarea de măsuri mai puţin intruzive decât cea criticată în prezenta cauză deoarece, ori de câte ori sunt în discuţie drepturi fundamentale, exigenţele constituţionale de protecţie a acestor drepturi impun o gradare a intervenţiei etatice, astfel încât opţiunea legislativă să se îndrepte către măsurile cel mai puţin restrictive de drepturi. Analizând acest aspect, Curtea reține că interesul statului de exercitare cu imparțialitate a funcțiilor de demnitate publică putea fi realizat printr-o măsură mai puțin intruzivă, cu titlu exemplificativ putând fi menționată măsura suspendării raporturilor de serviciu pe perioada exercitării funcției de demnitate publică, așa cum a fost legiferat anterior modificării Legii nr.188/1999 prin Legea nr.251/2006 și după modificarea prin Legea nr.156/2018, soluție care este păstrată și în prezent prin art.513 alin.(1) lit.a) și b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.57/2019 privind Codul administrativ. Această măsură ar fi servit interesului funcționarului public de a nu înceta raportul de muncă și, deopotrivă, interesului statului de a avea un corp stabil al funcționarilor publici care să beneficieze de continuitate în exercitarea funcției publice.
Totodată, Curtea reține că măsura încetării raporturilor de serviciu ale înalților funcționari publici și ale funcționarilor publici de conducere în cazul numirii într-o funcție de demnitate publică nu este proporțională cu situația care o determină, adică nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual. Astfel, este vorba, pe de-o parte, de interesul statului de a reglementa situațiile de incompatibilitate în exercitarea funcțiilor de demnitate publică și, pe de altă parte, de interesul înalților funcționari publici și funcționarilor publici de conducere de a avea stabilitate în funcția publică, stabilitate ce reprezintă un aspect al dreptului acestora la muncă. Legiuitorului îi revine obligația constituțională de a identifica acest punct de echilibru dintre cele două interese concurente pentru ca acestea împreună și fiecare în parte să se realizeze.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea reține că textul de lege criticat aduce atingere art.16 și art.41 din Constituție, deoarece instituie o inegalitate care nu are la bază un criteriu obiectiv și rațional între categoria înalților funcționari publici și funcționarilor publici de conducere, pe de o parte, și aceea a funcționarilor publici de execuție, pe de altă parte, prin raportare la criteriul stabilității în funcția publică.
DOCUMENT – Decizia nr. 790 din 23 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.34 alin.(2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr.156/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici:
