Normele de drept instituite prin art. 1527- art.1530 C.civ. recunosc creditorului dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, în natură, cu excepţia cazului în care executarea este imposibilă (când devine incident art.1557), şi, după caz, dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau culpabile a obligaţiei de către debitor, în faza judecăţii propriu-zise a procesului civil. Spre deosebire, normele de drept edictate la art. 888 – art. 914 C.proc.civ. recunosc dreptul creditorului de a obţine executarea silită a unei obligaţii prevăzute într-un titlul executoriu, inclusiv a unei obligaţii de a face ce implică faptul personal al debitorului, în faza executării silite, distinctă în procesul civil de faza judecăţii propriu-zise.
Rezultă că pentru repararea prejudiciilor ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei de a face prevăzute într-un titlu executoriu şi care a devenit imposibil de executat, creditorul nu are alegerea între cele două categorii de norme juridice prevăzute în Codul civil şi, respectiv, în Codul de procedură civilă, ci are a se adresa, exclusiv, instanţei de executare, în temeiul art.892 alin. (1) C.proc.civ.
Astfel, în situația obținerii unui titlu executoriu, prin care s-a stabilit în sarcina Comisiei locale pentru aplicarea legilor fondului funciar obligaţia de a întocmi şi înainta documentația administrativă pentru reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament cu privire la o suprafață de teren, obligaţie ce nu mai poate fi executată în natură, partea reclamantă poate cere instanţei de executare stabilirea despăgubirii reprezentând echivalentul valorii bunului la care era îndreptăţită în temeiul dispoziţiilor art.892 C.proc.civ., care au un caracter special față de normele prevăzute la art.1527 şi urm. C.civ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia I civilă la data de 20.08.2018,
reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu UAT Comuna Cristian, prin primar (pentru Primarul comunei Cristian şi Comisia locală pentru aplicarea legilor fondului funciar Cristian), obligarea pârâtei la plata sumei de 210.000 lei reprezentând valoarea minimă a despăgubirilor datorate pentru prejudiciul cauzat prin refuzul culpabil de a executa dispoziţiile irevocabile ale sentinţei civile nr. 9032 din 07.07.2010 a Judecătoriei Braşov, reprezentând valoarea actuală de circulaţie a terenului în suprafaţă de 5 ha, care trebuia să-i fie predat în deplină proprietate, pe vechiul amplasament împreună cu cheltuielile pe care le-a făcut cu evitarea prejudiciului, precum şi la plata dobânzilor penalizatoare standard, aplicate asupra despăgubirilor, de la data cererii şi până la data plăţii integrale a acestora, cu cheltuieli de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1527, art. 1530, art. 1531-1537 C.civ. şi art. 451- 453 C.proc.civ.
Prin precizarea de acţiune din 20.07.2020, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata
sumei de 550.044 euro (respectiv 2.658.803 lei la cursul valutar de 4,8338 lei/euro) şi a dobânzilor penalizatoare standard la această sumă.
Prin sentinţa din 29.06.2021, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă a respins
acţiunea, ca neîntemeiată; a luat act că pârâta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin decizia din 26.10.2021, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei; a respins cererea apelantului privind cheltuielile de judecată şi a luat act de declarația intimatei privind recuperarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ. reclamantul A., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, ori casarea deciziei, admiterea apelului şi schimbarea, în tot, a sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. Prin prisma pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., recurentul a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii. A arătat că s-a reţinut greşit, împotriva conţinutului fără echivoc al cererii sale, că a indicat „concomitent atât prevederi legale de la executarea silită în natură, cât şi cele privind executarea prin echivalent”. Recurentul nu a evocat executarea în natură, ci a indicat prevederile art. 1527 C.civ., ca temei al cererii, text de lege care reglementează şi situaţia de excepţie care impune executarea prin echivalent. În aceste condiţii, considerentele hotărârii sunt contradictorii, aceasta fiind evidențiată de reţinerea corectă a temeiurilor de drept ale cererii de chemare în judecată şi reţinerea, contrar acestora, a împrejurării indicării unor temeiuri de drept material privind executarea în natură. A mai susţinut că, de asemenea, în mod greşit şi contrar realității impuse de conţinutul cererii de chemare în judecată, s-a reţinut că doar prin concluziile scrise a indicat faptul că interesul în formularea acţiunii îl constituie executarea prin echivalent, în condiţiile în care acesta a fost precizat prin cererea introductivă de instanţă, în sensul arătat. Potrivit recurentului, aceasta vădește subiectivismul abordării raporturilor deduse judecăţii şi reţinerea unor împrejurări străine de natura pricinii.
În temeiul motivului prevăzut la art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a criticat hotărârea pentru încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1527, art. 1530, art. 1531-1537 C.civ., arătând că instanţa nu a analizat raţiunea legală a reglementării situaţiei de excepţie reglementate de art. 1527 alin. 1 C.civ., respectiv aceea a imposibilității executării în natură, pe care nu a constatat-o, aşa cum a solicitat, ci a omis integral această prevedere legală, considerând-o inaplicabilă situaţiei deduse judecăţii. A mai arătat că nici dispoziţiile art. 1530 şi ale art. 1531-1537 C.civ. nu au fost analizate, acestea fiind înlăturate pe aceleași considerente. Însă, în opinia recurentului, se impune a se constata incidenţa acestor prevederi legale, analizarea conţinutului lor şi aplicarea în raport de realitatea dedusă judecăţii. A precizat că acţiunea sa se întemeiază pe situaţia imposibilităţii reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, din culpa debitoarei, concretizată prin fapte comisive şi omisive, succesive în timp şi are ca obiect doar stabilirea pierderii efectiv suferite, respectiv valoarea terenului imposibil de restituit în natură pe amplasamentul dispus judecătoreşte, respectiv pe vechiul amplasament deţinut de antecesorul său. A arătat că obligaţia restituirii terenului pe vechiul amplasament, ce trebuia realizată în temeiul sentinţei civile nr. 9032/2010 a Judecătoriei Braşov nu mai este posibilă, culpa exclusivă pentru aceasta revenind pârâtei, cauza imposibilităţii fiind atribuirea terenului altor persoane şi respingerea cererii sale prin care urmărea anularea titlurilor acestora.
În continuare, recurentul a făcut o serie de precizări privind culpa intimatei în situaţia creată.
Recurentul a criticat decizia şi prin prisma aplicării greșite a temeiului în baza căruia a solicitat dobânzile penalizatoare, arătând că aceasta nu au fost solicitate pentru neexecutarea hotărârii, ci în temeiul art. 1535 C.civ., fiind aplicabile şi prevederile O.G. nr. 13/2011.
Potrivit recurentului, în aceste condiţii, instanţa omițând posibilitatea reparării prejudiciului în temeiul dreptului material a apreciat greşit asupra obligativității şi exclusivității solicitării de despăgubiri potrivit art. 892 C.proc.civ., o asemenea soluţie fiind străină legii şi cauzei deduse judecăţii.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi
lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde incidenţa motivului de
nelegalitate prevăzut la art.488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Subsumat criticii, partea pretinde că instanţele de fond, au reţinut, greşit şi contradictoriu, contrar conținutului neechivoc al cererii de chemare în judecată, că ar fi indicat „concomitent atât prevederi legale de la executarea silită în natură, cât şi cele privind executarea prin echivalent”, respectiv, că doar prin concluziile scrise a precizat interesul în formularea cererii, anume executarea prin echivalent, justificat de faptul neexecutării de partea pârâtă a obligaţiei de a face ce îi incumbă şi care a devenit imposibil de executat, fapt ce vădește subiectivismul abordării raportului juridic dedus judecăţii şi reţinerea unor împrejurări străine de natura pricinii.
Contrar susţinerilor părţii reclamante, considerentele hotărârii recurate evidențiază faptul că la judecata în fond a cauzei, în aplicarea principiului disponibilităţii, prevăzut la art.8 C.proc.civ., instanţele de fond au analizat pretențiile deduse judecăţii, exclusiv, din perspectiva temeiurilor de drept asumate de parte, astfel cum au fost indicate în cererea de chemare în judecată, art.1527, art. 1530 şi art.1531- 1537 din Codul civil.
Instanţele au motivat că partea reclamantă, invocând temeiurile de drept arătate, a susţinut, deopotrivă, echivoc, că scopul urmărit prin formularea cererii deduse judecăţii (cauza acţiunii) îl constituie stabilirea şi obţinerea unei despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat de partea pârâtă prin neexecutarea obligaţiei de a face prevăzute în titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.9032 din 07.07.2010 a Judecătoriei Brașov. În raport de aceste împrejurări care au determinat partea reclamantă să acționeze în justiție, instanţele de fond au motivat că au putut distinge, ulterior învestirii, cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic de despăgubire, anume a acelora prevăzute la art. 888 şi urm. C.proc.civ. şi la inaplicabilitatea acelora indicate în cererea dedusă judecăţii. Anume, rezultă că în evaluarea obiectul şi temeiurilor de drept arătate în cererea dedusă judecăţii, pe de o parte, dar şi a scopului urmărit prin formularea cererii, pe de altă parte, instanţele de fond au statuat că raportul juridic dedus judecăţii nu este reglementat prin dispoziţiile art.1527
şi urm. C.civ., cum eronat pretinde partea reclamantă, ci prin normele de drept speciale din materia executării silite, prevăzute de Codul de procedură civilă. Sub acest aspect, considerentele hotărârii recurate nu numai că nu sunt contradictorii ori străine pricinii ci, dimpotrivă, sunt coerente şi explicite.
În acest sens pot fi exemplificate considerentele hotărârii recurate prin care instanţa de apel a relevat următoarele: Regulile generale din materia executării silite a obligațiilor din Titlul V – Cap. II C.civ. sunt puse în practică prin normele speciale prevăzute în cuprinsul art. 888 – art. 914 C.pr.civ., condiția esențială pentru a declanșa executarea silită a unei obligații de a face fiind aceea a existenței unui titlu executoriu, condiție care în speță este îndeplinită. Aşa fiind, cum considerentele hotărârii recurate, sub aspectul chestiunii litigioase examinate, sunt lămuritoare, critica de nelegalitate întemeiată de partea reclamantă pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ. nu poate fi primită.
În acest context al analizei, este de observat şi faptul că prin considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de apel a evaluat şi respectarea de către prima instanţă a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut la art. 22 C.proc.civ., statuând că în aplicarea acestui principiu, corect, s-au solicitat părţii clarificări în privinţa normelor de drept pe care îşi înțelege să îşi fundamenteze demersul judiciar, şi, deopotrivă, că invocarea acestui principiu nu poate atrage desfiinţarea hotărârii apelate, deoarece acest aspect nu poate constitui un temei pentru ca instanța să se substituie poziției procesuale a unei părți, în respectarea principiului disponibilităţii, prevăzut la art. 8 C.proc.civ.
Este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde incidenţa motivului de recurs prevăzut la art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Subsumat acestui motiv de recurs, partea pretinde că prin hotărârea recurată au fost încălcate normele de drept prevăzute la art.1527, art.1530, art.1531-1537 C.civ., susţinând că instanţa de apel nu a analizat rațiunea legală a reglementării situaţiei de excepţie reglementate la art.1527 alin.(1) C.civ., respectiv aceea a imposibilității executării în natură, pe care nu a constatat- o, aşa cum a solicitat, ci a omis integral această prevedere legală, considerând-o inaplicabilă situaţiei deduse judecăţii, şi nici incidenţa dispoziţiilor art. 1530 şi ale art. 1531-1537 C.civ., înlăturate de la aplicare pe aceleași considerente.
Normele de drept civil menţionate, potrivit considerentelor de drept ale hotărârii recurate, au fost înlăturate de la aplicare, argumentat de faptul că nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii. În privinţa acestor norme de drept, instanţele de fond au statuat că nu pot constitui temei de drept al pretenției de despăgubire, în considerarea cauzei (scopului) cererii deduse judecăţii, astfel cum aceasta a fost precizată de partea reclamantă şi care impune aplicarea normelor de drept speciale prevăzute la art.888 – art. 914 C.proc.civ., relative la executarea silită directă, pe care partea nu a înţeles însă să le invoce.
Explicit, instanţele de fond au arătat că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile art.892 alin. (1) C.proc.civ., care prevăd următoarele: Dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit (…) echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligaţiei de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor, în termen scurt. În toate cazurile, la cererea creditorului, instanţa va avea în vedere şi prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat.
Concluzia s-a impus argumentat de faptul că normele de drept civil prevăzute în Secțiunea a 3-a „Executarea silită în natură” şi Secțiunea a 4-a „Executarea prin echivalent”, Capitolul II „Executarea silită a obligaţiilor”, Cartea a V-a „Despre obligaţii” din Codul civil nu se confundă cu normele de drept procesual civil prevăzute în Titlul III „Executarea silită directă”, Cartea a V- a „Despre executarea silită” din Codul de procedură civilă, aplicarea distinctă a acestora fiind determinată de existenţa ori inexistenţa unui titlul executoriu cu privire la obligaţia pretins neexecutată de debitor.
Astfel, normele de drept instituite prin art. 1527- art.1530 C.civ. recunosc creditorului dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, în natură, cu excepţia cazului în care executarea este imposibilă (când devine incident art.1557), şi, după caz, dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei de către debitor, în faza judecăţii propriu-zise a procesului civil. Spre deosebire, normele de drept edictate la art. 888 – art. 914 C.proc.civ. recunosc dreptul creditorului de a obţine executarea silită a unei obligaţii prevăzute într-un titlul executoriu, inclusiv a unei obligaţii de a face ce implică faptul personal al debitorului, în faza executării silite, distinctă în procesul civil de faza judecăţii propriu-zise.
Executarea silită a unui titlu executoriu ce prevede îndeplinirea de către debitor a unei anumite activităţi precis stabilite în sarcina sa pentru realizarea drepturilor creditorului se poate realiza prin mijloace
dacă se constată că executarea silită directă nu mai este posibilă. Rezultă că pentru repararea prejudiciilor ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei de a face prevăzute într-un titlu executoriu şi care a devenit imposibil de executat, creditorul nu are alegerea între cele două categorii de norme juridice prevăzute în Codul civil şi, separat, în Codul de procedură civilă, ci are a se adresa, exclusiv, instanţei de executare, în temeiul art.892 alin. (1) C.proc.civ.
În speţă, potrivit statuărilor de fapt ale instanţelor de fond, partea reclamantă deţine un titlu executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr.9032 din 07.07.2010 a Judecătoriei Brașov, prin care s-a fost stabilit în sarcina debitoarei, Comisia Locală Cristian pentru Aplicarea Legilor Fondului Funciar, obligaţia de a întocmi şi înainta documentația administrativă pentru reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament cu privire la o suprafață de 5 ha teren, identificat prin raportul de expertiză topografică, către Comisia Județeană Braşov de Aplicare a Legilor Fondului Funciar.
În baza titlului executoriu, partea reclamantă, în calitate de creditoare, a declanșat procedura de executare silită directă în dosarul execuţional nr. x/2011 al BEJ X. şi, deopotrivă, s-a folosit de mijloace indirecte de constrângere pentru a determina debitoarea să execute.
Astfel, s-a constatat că debitoarea a fost obligată la plata către stat a unei amenzi civile în cuantum de 20 lei pentru fiecare zi de întârziere, prin sentința civilă nr.3054 din 02.03.2012 a Judecătoriei Brașov şi la plata de daune interese pentru lipsa de folosinţă, în favoarea părţii reclamante, în cuantum de 378 lei/zi, actualizate cu rata inflației, calculate începând cu 07.07.2010 și până la data de 18.12.2012, şi, în continuare, în cuantum de 402,1 lei/zi, prin sentința civilă nr. 11187 din 15.07.2013 a aceleiaşi instanţe, cu privire la această din urmă hotărâre fiind declanșată o altă procedură execuțională în dosarul nr. x/2013 al BEJ Y.
Potrivit acelorași statuări de fapt, partea reclamantă recunoaște că obligaţia de a face stabilită prin titlul executoriu mai sus indicat nu mai poate fi executată în natură şi că prin demersul judiciar inițiat în procesul pendinte urmăreşte stabilirea pierderii efectiv suferite, respectiv, acordarea unei despăgubiri reprezentând valoarea terenului imposibil de restituit în natură (…) pe vechiul amplasament deţinut de antecesorul său.
În atare condiţii, instanţele de fond au statuat, corect, că partea reclamantă, în considerarea scopului urmărit, poate cere instanţei de executare stabilirea sumei reprezentând echivalentul valorii bunului la care era îndreptăţită, consecinţa neîndeplinirii de către partea pârâtă a activităţii stabilite în sarcina sa prin sentinţa civilă nr.9032 din 07.07.2010 a Judecătoriei Brașov, executorie, şi care a devenit imposibil de executat în natură, în temeiul dispoziţiilor art.892 C.proc.civ., care au un caracter special față de normele de drept civil prevăzute la art.1527 şi urm. C.civ., greşit indicate prin cererea de chemare în judecată.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor critici, Înalta Curte, constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul dedus judecăţii, ca nefondat.
