Părintele Liviu Brânzaș, „duşmanul poporului” care „nu aplauda împreună cu ceilalți”

text: lector univ. dr. Cristina Liana PUȘCAȘ

Liviu Brânzaş s-a născut pe data de 16 decembrie 1930, în satul Sâniob, judeţul Bihor. Părinții, Ioan, brigadier silvic, și Ecaterina, au adus pe lume patru copii (Virgil, Sabina, Liviu şi Cornelia).

Liviu Brânzaș urmează primele clase primare la şcoala din Sâniob, până în anul 1940, când, în urma cedării Ardealului prin Dictatul de la Viena, întreaga familie a fost nevoită să se refugieze în localitatea Finiş, județul Bihor. Aici și-a continuat şcoala primară. Ulterior, a frecventat cursurile liceului „Samuil Vulcan” din Beiuş. Încă din această perioadă, tânărul licean era considerat un „element dușmănos și periculos”, pentru că la manifestațiile școlare cu iz comunist „nu aplauda împreună cu ceilalţi”.

Atitudinea sa anticomunistă îl plasează în atenția organelor de Securitate, iar Liviu Brânzaș, știind că urmează să fie arestat, devine fugar timp de doi ani, până la data arestării sale 15 octombrie 1951.

„Noi am aşezat portretul lui Avram Iancu pe un perete opus aceluia pe care erau atârnaţi diavolii roşii. … ne-am hotărât că vom fugi cu trenul de noapte. Seara, am plecat la haltă, iar la ora 2 noaptea, în data de 17 martie 1949, m-am urcat în tren. … şi am plecat în satul bunicilor, Şumugiu. Seara, pe la orele 21, în faţa casei noastre se opreşte maşina Securităţii din Beiuş, iar în casă intră cu pistolul în mână, nici mai mult, nici mai puţin, decât căpitanul Misăilă…”, rememorează Liviu Brânzaș, în volumul de memorii „Raza din catacombă”.

Liviu Brânzaș și fratele său mai mare cu 4 ani, Virgil Brânzaș, sunt acuzați că, împreună cu Petru Stanciu și Adrian Mărăscu, „ar fi pus bazele organizației legionare din com. Finiș încă din anul 1946”. Dosarul s-a constituit în jurul acuzaţiei de „organizaţie subversivă paramilitară cu caracter legionară”, în care ar fi fost înscrişi 25 de inşi, 20 de băieţi şi 5 fete, din care pentru 23 au fost întocmite acte pentru trimiterea în judecată şi condamnarea lor.

Capul organizaţiei ar fi fost Petru Stanciu, student la Cluj, „reţinut în anul 1948 pentru activitate legionară desfăşurată la Cluj şi eliminat dintr-o instituţie de învăţământ superior din acelaşi oraş”. Eliberat în anul 1949, ajuns în zona Beiuşului, Stanciu ia legătura în septembrie acelaşi an, cu Adrian Mărăscu, Virgil Brânzaş şi Liviu Brânzaş, liderii organizaţiei legionare din comuna Finiş. Ei se vor organiza sub formula “1 plus 1”. 

Ridicat din casa bunicilor, supus la torturi în beciurile comuniste

Liviu Brânzaș a fost ridicat din casa bunicilor, iar pe data de 15 noiembrie 1951, ora 12:00, pășește pe poarta Securității din Oradea, unde a fost deposedat de propriii ochelari de vedere și i se aplică ochelarii negri de tablă. Condițiile de detenție din iarna anilor 51/52 au fost greu de suportat. Frigul endemic din aceste celule nu putea fi ocolit în lipsa oricăror articole de acoperit. Liviu Brânzaș își aminteşte de şocul frigului, care a fost, pentru el, foarte puternic. Dacă senzaţiilor de foame le-a putut face faţă, la fel şi solitudinii la care a fost supus, frigul a fost pentru el cel mai mare duşman.

„Frigul va fi cea mai mare suferinţă fizică a mea din închisoare. Datorită unui metabolism bazal echilibrat, foamea va fi un duşman pe care l-am biruit mult mai uşor. Frigul a fost însă paralizant, dezumanizant. În celulă, cei trei mari inamici ai fiinţei noastre sunt: frigul, foamea şi inactivitatea forţată”, îşi aminteşte Brânzaş în volumul său de memorii „Raza din catacombă”. 

Privarea de alimentare cu apă era şi ea o formă de tortură. Cum în celulă nu avea nici tinetă, nici o altă sursă de apă, accesul la sursa de apă de pe coridor era condiţionată tot de bunăvoinţa gardienilor. „O formă de tortură indirectă din această catacombă este setea. Apă nu se poate bea decât la cerere. Setea este infinit mai chinuitoare decât foamea. Când te cuprinde, baţi la uşă. Gardianul se apropie şi întreabă: – Ce vrei? – Apă… – Aşteaptă! Şi aşteptarea se prelungeşte la infinit”, relatează Liviu Brânzaş.

Ca fiecare organism politic de detenţie care se respectă, şi Securitatea din Oradea avea o „neagră” a sa, o celulă de pedeapsă, faimoasa celulă 7. Un cavou de beton, fără pat, fără nici o rază de lumină. Pentru ca totul să fie şi mai odios, pe jos se arunca, odată cu închiderea pedepsitului, şi o găleată plină cu apă.

„Mă descalţă şi intru în cubul de beton cu apă până la glezne. Câţi fraţi de suferinţă, oameni de toate vârstele şi genurile, au trecut pe aici, pentru a fi înfrânţi în rezistenţa lor! Printr-o crăpătură în partea de sus a uşii pătrunde o dungă de lumină de la becul puternic din faţa acestei celule de pedeapsă. După ce mă obişnuiesc cu bezna, descopăr pe peretele din dreapta inscripţii şi nume. Cu un amestec de uimire, bucurie şi groază, constat că în decursul lunilor de când am fost arestaţi, aproape toţi camarazii mei au trecut pe aici şi sunt “iscăliţi” pe pereţii acestei celule de tortură. Fiecare beiuşean şi-a trecut diminutivul sau porecla… Nici fetele nu au fost scutite de trecerea pe aici: Lola, Feli, Tuţa, Lena, Mărioara. Zidul acestei lugubre celule este ca o carte de onoare în care fiecare şi-a înscris numele cu partea lui de suferinţă şi rezistenţă”, scrie, în cartea sa, Liviu Brânzaș.

Lotul de la Beiuș

După mai bine de un an de anchete, întregul lot a fost transferat la Penitenciarul Oradea și pregătiți pentru proces. Activitatea proaspăt înfiinţatului Tribunal Militar Teritorial Oradea debutează pe data de 27 decembrie 1952 cu un răsunător proces al cunoscutului „lot de la Beiuş”. După două zile de audieri, pe data de 3 ianuarie 1953 se pronunţă Sentinţa cu nr.1/1953 prin care 23 de tineri, din care trei femei, au primit condamnări cuprinse între un an şi 25 de ani muncă silnică. Cel mai tânăr din lot, Ionică Briscan, care va împlini abia peste opt zile 18 ani, a fost condamnat la un an închisoare, deoarece în anul 1948, când avea numai 13-14 ani, a împrumutat cartea „Pentru legionari” pe care a studiat-o”. „Eram primii duşmani ai poporului judecaţi de nou înfiinţatul Tribunal Militar din Oradea. Se aştepta de către toată lumea pronunţarea sentinţelor noastre. Ele vor fi pentru toţi un barometru care va indica starea politică a momentului actual şi la ceea ce se poate aştepta fiecare dintre ei. …”, îşi notează în jurnalul său, “Raza din catacombă”. Liviu Brânzaș, la fel și fratele său, Virgil, primește 25 de ani.

La Penitenciarul Oradea, Liviu Brânzaş aminteşte de o „ciudăţenie” a locului, când se deschid toate uşile deodată şi timp de o oră se face „programul” în comun. Numit plastic „târg de ţară”, timp în care deţinuţii se puteau vizita unii pe alţii, în celule, această practică îi aminteşte lui Brânzaş de episodul experimentului Piteşti.

Viaţa de zi cu zi se scurgea invariabil, fără incidente majore. Liviu Brânzaş îşi aminteşte că în ianuarie 1953 au putut cânta cântece legionare, nu însă fără o pedeapsă exemplară: izolarea la „neagra”. În plus, inactivitatea fizică şi intelectuală lăsa urme adânci în psihicul deţinuţilor. De regulă, loturile erau băgate în camere mari de 40 persoane, unde, toţi cunoscându-se dinainte, poveştile se epuizau repede, urmând o lungă lâncezeală. De mai multă „acţiune” se bucurau noii veniţi, singuri care, după izolarea de la Securitate, profitau din plin de socializarea oferită.

De la Oradea, Liviu Brânzaș a fost transferat la Jilava, unde ajunge pe 22 februarie 1953. „La ora 15, coborâm treptele Jilavei. … o închisoare subterană. Numele ei răspândeşte o undă de înfricoşare. Hrubele ei sunt ca nişte guri imense care devorează cu lăcomie vieţile a mii de oameni. Apa infiltrată prin zidurile subterane a creat o mulţime de bălţi pe beton. Seara, primim mâncarea. Ni se aduce un hârdău cu arpacaş amestecat cu maţe şi zgârciuri”, sunt primele amintiri despre închisoarea de tranzit.

Noua formă de „reeducare” de la Aiud

La scurt timp a fost transferat la Cavnic, acolo unde, înarmat cu echipament de miner și lampa de carbit, coboară, în fiecare noapte, până la orizontul 100. Pe data de 6 iunie 1953, Cavnicul este scena unei evadări spectaculoase, cei rămași fiind supuși unui regim și mai sever.

Pe 17 martie 1954, Liviu Brânzaș a fost transferat la Gherla, acolo unde cunoaște alimentarea forțată, în urma declarării grevei foamei: „Vin să ne alimenteze în mod forţat. Un tub de cauciuc, la capăt cu un cioc metalic, este introdus pe căile digestive”.

Pe data de 31 iulie 1955 a fost dus la Aiud, unde a stat în celulă cu prinţul Alexandru Ghica și părintele Dumitru Stăniloaie. Tot la Aiud, în aceeași perioadă, se vor afla părintele Ioan Iovan, duhovnicul Mănăstirii Vladimirești, și părintele Ioan Negruțiu, ambii din Bihor. La Aiud începe o nouă formă de „reeducare”, iar cei care se împotrivesc sunt închiși la Zarca, unde „regimul alimentar este teribil de slab. În diversele ciorbe care ni se dau, nu există nimic consistent. Simţim doar gust de varză, cartofi sau fasole, dar bucăţi sau boabe din ele nu apar pe fundul ruginitei noastre gamele. Cât despre maţe sau zgârciuri (singurele noastre proteine de până acum) au dispărut cu desăvârşire”.

Liviu Brânzaș a fost pus în libertate printre ultimele valuri de deținuți politic, în ziua de 31 iulie 1964. S-a stabilit inițial la Sudrigiu, județul Bihor, acolo unde se afla familia sa.  

Supravegheat de Securitate până în 1989

Dosarul său de la CNSAS arată că, încă din primele zile ale eliberării, Liviu Brânzaș, dar și fratele său, Virgil, s-a aflat în permanență sub lupa Securității, Potrivit Notei biografice din volumul „Raza din catacombă”, Liviu Brânzaș a fost admis în anul 1968 pe primul loc la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, iar după primul an de studii a fost hirotonit preot, fiind deja căsătorit şi având o fiică.

Liviu Brânzaș a fost numit preot la Iacobeni, județul Cluj, la data de 1 noiembrie 1969, apoi a fost transferat în parohia Tureni, după care, în 1979, la Suceagu, comuna Baciu, jud. Cluj. Ajuns aici, el povestește enoriașilor că a fost condamnat politic. Cu toate acestea, datorită firii sale și implicării în comunitate, părintele Brânzaș se va bucura de un mare respect din partea enoriașilor, potrivit unei note informative.

Pe 3 mai 1974, preotul din Tureni a primit o avertizare pentru faptul că „în ultima perioadă a fost semnalat cu manifestări dușmănoase la adresa orânduirii noastre sociale și de stat. … a început a manifesta interes pentru cunoașterea situației actuale a unor foști legionari și condamnați. La înmormântarea legionarului Petru Stanciu în comuna Călinești Vâlcea, în necrologul său a strecurat afirmații ostile și l-a prezentat pe decedat drept victimă a orânduirii socialiste”.

A fost urmărit în permanență până în decembrie 1989. O dovedesc următoarele note informative: „În data de 31 ianuarie 1989 a fost luat în lucru în cadrul verificării informative pe baza informațiilor din care rezultă că ar avea preocupări pe linia redactării unor lucrări  cu conținut necorespunzător”, iar pe 9 decembrie 1989, informatorul Șesan a scris: „O singură dată l-am auzit că s-a exprimat: că dacă și-ar scrie memoriile le-ar intitula într-un anumit fel, fără a preciza acest titlu”.

A mai trăit zece ani după Revoluția din decembrie, trecând la cele veşnice pe 3 septembrie 1998, la numai cinci luni după fratele său, Virgil.

Doritorii pot sprijini Asociația Cei 40 de Mucenici

Datele Asociaţiei „Cei 40 de Mucenici”: CIF: 31340614; / COD IBAN: RO43BRDE050SV63246520500

Cel mai important proiect al Asociației este Memorialul Rezistență și Represiune în Bihor. http://www.memoriarezistentei.ro/memorialul-rezistenta-si-represiune-in-bihor/