Titlul problemei de drept: Posibilitatea acordării termenului în cunoștință, în situația utilizării comunicării electronice a actelor de procedură, prin intermediul aplicației TDS, prin raportare la dispoziţiile art. 154 alin. 61 şi art. 229 Cod procedură civilă. (Curtea de Apel Braşov)
- Materia: civil
- Subcategorie: alte tipuri de cauze
- Act normativ incident: art. 154 alin. 61, art. 163 alin. 11 și art. 229 Cod procedură civilă
După implementarea sistemului electronic de comunicare a actelor procedurale, prin intermediul aplicației TDS, în care procedura de comunicare apare ca îndeplinită, prin confirmarea deschiderii mail-lui de comunicare, conform art. 154 alin. 61 Cod procedură civilă, judecătorii secțiilor I și a II-a ale Tribunalului Brașov au stabilit diferit asupra faptului dacă accesarea electronică a acestui act de procedură echivalează cu „înmânarea citației pentru un termen de judecată”, care duce la acordarea termenului în cunoștință, conform art. 229 Cod procedură civilă.
Într-o primă opinie, termenul în cunoștință se acordă, la momentul deschiderii link-ului transmis prin e-mail sau SMS*, la care s-a comunicat actul de procedură, conform dovezii electronice de comunicare.
*Confirmare – data si ora la care destinatarul a accesat comunicarea trimisă (se înregistrează automat în momentul în care se deschide link-ul transmis prin e-mail sau SMS, nefiind necesară o validare din partea destinatarului).
Aceasta, pornind de la faptul că procedura de comunicare în format electronic se realizează în dosar cu partea care a solicitat comunicarea actelor procedurale în această modalitate, fie în baza unei cereri simple în care sunt identificate adresa de mail, telefon/fax, fie în baza cererii tip de comunicare documente în format electronic, accesibilă pe portalul Tribunalului Brașov, respectiv în baza acordului de colaborare privind transmiterea securizată a actelor de procedură și altor documente în format electronic, încheiat cu fiecare instituție publică în parte (acolo unde este cazul).
În aceste situații, procedura de comunicare prin poștă nu se mai realizează în respectivul dosar, astfel că nu mai există posibilitatea obținerii unei semnătură fizice pe procesul verbal de comunicare, singura dovadă fiind aceea a comunicării mesajului din partea sistemului TDS, în sensul că citațiile și celelalte acte de procedură au ajuns la destinatar, conform 154 alin. 61 Cod procedură civilă.
Într-o altă opinie, nu se poate acorda termen în cunoștință în cazul în care pe dovada de comunicare a actului de procedură nu se regăsește semnătura olografă sau, după caz, semnătura electronică extinsă a destinatarului.
În argumentarea acestei soluții se susține că textul art. 229 Cod procedură civilă nu a fost corelat de legiuitor cu acela al 154 alin. 61, și nici cu cel al art. 163 alin. 111, ambele introduse în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, astfel că termenul în cunoștință nu poate fi acordat decât în mod direct la depunerea cererii de chemare în judecată sau la un termen de judecată, la care partea a fost prezentă personal sau prin mandatarul acesteia, respectiv prin „înmânarea citației”, care nu se poate face decât sub semnătură.
Opinia redactorului referatului este în sensul primei soluții, deoarece în lipsa posibilității acordării termenului în cunoștință prin modalitatea de comunicare a actelor de procedură în format electronic, în dosarele în care citațiile și actele de procedură se comunică numai în această modalitate nu s-ar putea niciodată acorda termen în cunoștință, contrar scopului folosirii metodelor actuale de comunicare. De asemenea, „înmânarea” actului de procedură se realizează electronic, la cererea părții din dosar, astfel că respectiva parte și-a asumat toate consecințele folosirii sistemului electronic de comunicare și se prezumă că a luat cunoștință de conținutul respectivelor acte de procedură, inclusiv cu privire la termenul de judecată, în sensul art. 229 Cod procedură civilă.
În urma dezbaterilor ce au avut loc in cadrul întâlnirii cu judecătorii secţiilor civile din cadrul instantelor din raza Curtii de apel Braşov cu majoritate s-a apreciat că termenul în cunoștință se acordă, la momentul deschiderii link-ului transmis prin e-mail sau SMS*, la care s-a comunicat actul de procedură, conform dovezii electronice de comunicare, măsura fiind in concordanţă cu dispoziţiile art. 154 alin. 6 şi 61 C. pr. civ şi art229alin. 1 teza a II a C. pr. civ. Nu se mai impune o nouă semnătură a destinatarului, deoarece acesta a semnat cererea de comunicare acte în format electronic şi acces la dosarul electronic declarând că „ prin recepţionarea mesajului, sms/email trimis de instanţă va considera îndeplinită procedura de comunicare acte fată de acesta”
La nivelul secţiei civile din cadrul Curţii de Apel Braşov opinia este unanimă in sensul că poate fi apreciat termen in cunoştinţa conform art. 229 alin. 1 teza finală, daca pentru acel termen procedura s-a îndeplinit conform art. 154 alin. 61, art. 163 alin. 11 Cod procedură civilă, deoarece partea a accesat documentul electronic care conţinea citaţia, sistemul folosit de instanţă a generat dovada de îndeplinire a procedurii iar persoana care a accesat link-ul nu este decât partea in cauza, destinatarul citatiei, fiind echivalenta acesta modalitate de comunicare cu „ înmânarea” prevăzuta de art. 229 alin. 1 teza finală C. pr. civ. Dacă nu s-ar interpreta în acest mod felul de îndeplinire a citării, instanţa ar trebui să emită pentru următorul termen o noua citaţie electronică, însă potrivit procedurii TDS, după emiterea documentului electronic ce conţine citaţia, instanţa aşteaptă 3 zile , interval de timp in care partea trebuie sa deschidă link-ul si stemul să genereze dovada accesării care este si dovada îndeplinirii procedurii de citare. Daca partea nu accesează in cele trei zile link-ul, instanţa trebuie sa emită o citaţie normală, prin posta, ceea ce presupune pierderea unui interval de timp, iar scopul eficientizării acestei proceduri nu ar fi atins.
Judecătorii secţiei contencios administrativ din cadrul Curţii de Apel Braşov au acceptat a doua opinie expusă in material.
Opinia Institutului Naţional al Magistraturii
Considerăm relevante următoarele dispoziții legale:
– art. 229 alin (1) teza a II-a cod procedură civilă: Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, considerându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziții îi sunt aplicabile și părții căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s-a înmânat citația pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată.
– art. 157 alin. (1) lit. i) cod procedură civilă: Citația va cuprinde mențiunea că, prin înmânarea citației, sub semnătură de primire, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței pentru un termen de judecată, cel citat este considerat că are în cunoștință și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată.
– art. 154 alin. (61) cod procedură civilă: Citațiile și celelalte acte de procedură menționate la alin. (6) se consideră comunicate la momentul la care au primit mesaj din partea sistemului folosit că au ajuns la destinatar potrivit datelor furnizate de acesta.
Diferența de sintagme utilizată de legiuitor (înmânare, sub semnătură de primire, și comunicare) are în vedere distincția dintre împrejurările de natură diferită la care se referă normele, astfel că aceasta nu este întâmplătoare.
Din interpretarea coroborată a art. 229 alin (1) teza a II-a și art. 157 alin (1) lit. i) cod procedură civilă, mai sus citate, reiese că se consideră că partea citată are termen în cunoştință numai atunci când a fost semnată dovada de înmânare a citației; ipoteza presupune prezenţa concomitentă agentului de procedură şi a uneia dintre persoanele enumerate la art. 229 alin (1) teza a II-a cod procedură civilă, care semnează (semnarea fiind de esenţa termenului în cunoştinţă).
Cât privește art. 154 alin (61) cod procedură civilă, norma se aplică atunci când comunicarea se realizează la distanţă, prin mijloace electronice, care nu implică, în mod firesc, operaţiunea de semnare.
Observăm că se instituie o prezumție absolută a comunicării citației, respectiv a actului de procedură, care decurge din faptul că legiuitorul a legat efectele trimiterii citaţiei și a celorlalte acte de procedură de mesajul transmis de mijlocul de comunicare folosit de instanță, în sensul că actele au ajuns la mijlocul de comunicare folosit de destinatar potrivit datelor furnizate de acesta.
Este adevărat că instituția termenului în cunoștință a fost consacrată anterior utilizării mijloacelor electronice de comunicare, inclusiv în sistemul judiciar, iar adaptarea noțiunii de termen în cunoștință ar rezolva multe dintre problemele de comunicare a citaiilor și a actelor de procedură (cu impact major asupra duratei proceselor și nu numai), dar, de lege lata, nu există argumente care să concilieze cele două tipuri de reglementare; mai exact, nu se poate extinde efectul de excepție, prevăzut pentru semnarea dovezii de înmânare, şi la ipoteza comunicării realizate prin mijloace electronice, ca urmare a accesării linkului transmis în cadrul aplicației TDS, în condiţiile în care este exclusă exact operațiunea de semnare (esenţială pentru aplicarea art. 229 cod procedură civilă, aşa cum deja am arătat).
Mai mult, în cadrul aplicației TDS, formularul de citație sau de comunicare nu diferă cu nimic de cel transmis prin agenții de procedură sau lucrătorii de poștă; dacă avem în vedere și faptul că pe citație apare mențiunea de la art. 157 alin. (1) lit. i) cod procedură civilă (mențiuna fiind obligatorie), putem observa că, dacă am reține un eventual termen în cunoștință generat de accesarea linkului, am pune în sarcina părții obligația de a face o interpretare extensivă sau prin analogie a acestei mențiuni, ceea ce nu poate fi permis, atât timp cât măsurile, regulile de procedură trebuie să fie ușor de înţeles și de prevăzut de părțile din proces, pentru ca acestea să le poată urmări și respecta.
Iar pentru asigurarea acestei exigențe nu avem în prezent instrumente justificate de legislaţia existentă întrucât, pe de o parte, nu putem modifica din oficiu conținutul mențiunii de la litera i, iar, pe de altă parte, nu putem dispune inserarea în citaţie a unei mențiuni speciale (în temeiul art. 157 alin. (1) lit. j) cod procedură civilă) atâta timp cât legea nu prevede expres.
În aceste condiții, necitarea părții pentru termenele ulterioare sau comunicarea hotărârii supuse unor căi de atac numai prin acest mijloc poate produce părților grave prejudicii, date fiind lipsa de informare ori informarea incompletă sau precară.
Am putea avea în vedere, mutatis mutandis, şi argumentele CEDO din decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014, din cauza Lefter împotriva României: o limitare a dreptului de acces la instanţă nu se conciliază cu art. 6 din Convenţie decât dacă urmăreşte un scop legitim şi există un raport de rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă (art. 6 din Convenţie), reţinând că reclamanta a fost informată de instanţă asupra omisiunii sale şi de sancţiunea susceptibilă a-i fi aplicată.
Dintr-o altă perspectivă, în sensul că, prin apelarea la mijloacele electronice se realizează o comunicare la distanţă, trebuie să semnalăm că prezenta problemă de drept este diferită fundamental de ipoteza legală care a dus la pronunţarea Deciziei nr. 23/2019 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. a), b), e) și f) și art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 raportat la art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 sau, după caz, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, art. 632 alin. (2) și art. 272 din Codul de procedură civilă ori, după caz, art. 5 din Legea nr. 455/2001, contractul privind serviciile financiare încheiat la distanță în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 constituie titlu executoriu în lipsa semnăturii olografe sau a semnăturii electronice extinse, cu excepția situației în care părțile impun semnătura drept condiție de validitate a contractului.
După cum rezultă din considerentele deciziei Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie (a se vedea mai ales paragrafele 60-62, precum și 651) legislația special, care se referă la domeniul contractelor încheiate la distanță, nu prevede obligația semnării contractului pentru încheierea sa valabilă, semnătura fiind condiție de validitate a convenției doar dacă există o stipulație expresă a părților.
Or, în cazul analizat, ipoteza este situația contrară, în sensul că semnătura este indispensabilă instituției termenului în cunoștință.
În concluzie, opinia Institutului Naţional al Magistraturii este în sensul că nu se poate acorda termenul în cunoștință în situația utilizării comunicării electronice a actelor de procedură prin intermediul aplicației TDS potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. 61 cod procedură civilă, având în vedere că, în raport cu art. 229 alin. (1) teza a II-a cod procedură civilă, semnarea dovezii de înmânare a citaţiei este de esenţa termenului în cunoştinţă.
Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.
Această problemă de drept a fost discutată la întâlnirea preşedinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, întâlnire dedicată discutării aspectelor de practică judiciară neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței – București, 15 decembrie 2020.
