Titlul problemei de drept: Posibilitatea încuviinţării într-un litigiu de muncă a unui mijloc material de probă (disc, bandă, etc.), ce conţine o înregistrare audio efectuată de salariat la locul de muncă, fără acordului persoanei a cărei voce a făcut obiectul înregistrării.
- Materia: civil
- Subcategoria: litigii de muncă
- Acte normative incidente: art. 250, 255, 256, 258, 341 C. pr. civ.; art. 71, 74, 75 C. civ.
Prezentarea problemei juridice:
În cadrul unui litigiu de muncă, în care reclamantul a invocat refuzul angajatorului de a-l reintegra în muncă, s-a pus problema admisibilităţii probei constând în înregistrarea audio a unei discuţii purtate între salariat şi reprezentantul angajatorului.
Înregistrarea vocii unei persoane, care poate avea calitatea de superior direct sau reprezentant legal al angajatorului, a fost realizată de salariat la locul de muncă, fără informarea sau acordul persoanei a cărei voce a făcut obiectul înregistrării.
Se pune problema dacă este posibilă încuviinţarea unei asemenea probe, pentru dovedirea unor fapte, în contextul în care, faţă de prevederile art. 341 alin. (2) C. proc. civ., angajatorul se opune încuviinţării probei, pe motiv că înregistrarea a fost obţinută prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.
Opinia formatorilor INM:
Potrivit art. 255 C. pr. civ probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. Art. 341 alin. (2) C. pr. civ., sub titlul marginal “lucrurile ca mijloace materiale de probă” stipulează: „sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri”. În speță, din situația factuală expusă rezultă că obiectul probei îl constituia ”refuzul angajatorului de a-l reintegra în muncă”, fapt juridic susceptibil de a fi probat, potrivit art. 250 C. pr. civ., și prin mijloacele materiale de probă sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege. În consecință, este de neîndoios că înregistrarea audio este admisibilă ca mijloc probatoriu.
În ceea ce privește legalitatea dovezii, s-a apreciat că înregistrarea realizată de salariat fără acordul persoanelor ale căror discuții au fost înregistrate constituie o încălcare a legii, întrucât potrivit art. 74 C. civil este considerată o atingere adusă vieţii private captarea ori utilizarea vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia. Această teză pornește de premisa încălcării dreptului la viață privată. Or, dreptul la viață privată este un drept inerent ființei umane, art. 58 C. civ. stipulând că „Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege.”
În consecință, dreptul la viață privată este recunoscut și protejat în legătură cu persoana fizică, și nu cu persoana juridică sau cei care acționează ca reprezentanți ai acesteia. În același sens, Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date și-a definit scopul prin dispozițiile art. 1: „(1) Prezenta lege are ca scop garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal”. Legea transpunea pe plan național principalele instrumente europene.
Astfel, Convenția Consiliului Europei din 1981 pentru protecția persoanelor fizice cu privire la procesarea automată a datelor (”Convenția Protejării Datelor”) definește ”datele personale” ca fiind ”orice informație în legătură cu o persoană fizică determinată sau determinabilă”. Directiva 95/46 / CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date prevedea că obiectul legislațiilor naționale în acest domeniu este, în special, pentru a proteja dreptul la viață privată astfel cum este recunoscut atât prin articolul 8 din Convenție, cât și prin principiile generale ale dreptului Uniunii.
În consecință, angajatorul, în calitate de persoană juridică, nici direct, nici indirect, nu poate invoca încălcarea dispozițiilor referitoare la viața privată, întrucât nu intră în domeniul de aplicare a textelor protective. În acest sens, interlocutorul discuției înregistrate nu acționează în calitate de persoană fizică, ci în calitate de reprezentant al angajatorului, actele acestuia fiind considerate actele persoanei juridice înseși, potrivit art. 209 și art. 210 C. civ.
Pe de altă parte, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului admisibilitatea unei probe cu înregistrarea audio implică nu numai stabilirea caracterului legal sau ilegal al obținerii acesteia, dar și dacă ingerința în respectarea dreptului la viața privată a condus la încălcarea art. 8 al Convenției. În acest sens, trebuie să se analizeze coroborat dacă atingerea este „în conformitate cu legea”, dacă aceasta a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime definite în paragraful al doilea al articolului sus-menționat și dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor obiective18. Nu în ultimul rând, în sarcina instanțelor naționale este prioritară respectarea garanțiilor de echitate a procedurii jurisdicționale – art. 6 CEDO în administrarea probei.
În consecință, instanța trebuie să verifice dacă procedura, în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a fost corectă. Pentru a determina dacă procedura, în ansamblul ei, a fost corectă, trebuie să se țină seama de respectarea dreptului la apărare. Deci, trebuie să se examineze, în special, dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora. În plus, calitatea dovezilor trebuie să fie luată în considerare, inclusiv dacă împrejurările în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau acuratețea acestora.
Având în vedere cele de mai sus, este corectă soluția majoritară adoptată la nivelul Curții de Apel Cluj în sensul că „înregistrarea audio efectuată de salariat la locul de muncă, chiar şi în condiţiile în care aceasta a fost realizată fără acordul persoanei a cărei voce a făcut obiectul înregistrării, este o probă admisibilă şi poate fi încuviinţată într-un litigiu de muncă în funcţie de conţinutul concret al înregistrării şi în măsura în care aceasta cuprinde aspecte referitoare la raporturile de muncă sau de serviciu.
În acest sens, s-a apreciat că anterior încuviinţării probei este necesar a stabili, pe baza celor arătate de parte sau pe baza verificărilor efectuate de instanţă, care este conţinutul concret al înregistrării.”
Opinii exprimate de participanții la întâlnire:
În cadrul dezbaterilor s-au conturat două opinii:
- inadmisibilitatea probei obținute fără acordul persoanei înregistrate. În susținerea acestei opinii au fost aduse următoarele argumente: – Articolul 74 C.civ. nu distinge în funcție de calitatea persoanei subiect al înregistrării, astfel că protecția dreptului la viață privată trebuie recunscută persoanei fizice indiferent de calitatea acesteia – salariat, coleg, superior ierarhic etc.
- În jurisprudența sa privind aplicarea art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, CEDO a statuat că de principiu nu se pot exclude din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată activităţile profesionale sau comerciale, art. 8 oferind protecţie nu doar în cercul intim al unei persoane, ci şi în timpul şi parcursul activităţii sale profesionale (CEDO, Camera, hotărârea Niemietz contra Germania, 16 decembrie 1992, cererea 13710/88);
- Înregistrarea audio efectuată de salariat la locul de muncă, fără acordul persoanei a cărei voce a făcut obiectul înregistrării constituie o atingere adusă bunelor moravuri.
- Posibilitatea analizei de la caz la caz a admisibilității probei. În acest sens, s-a reținut că trebuie avut în vedere raportul dintre drepturile aflate în conflict – dreptul la viață privată, respectiv dreptul a cărui protecție este urmărită de către salariat prin realizarea înregistrării, precum și exigențele impuse de art. 8 din CEDO. De asemenea, în susținerea opiniei s-au reținut următoarele argumente:
- dreptul la protecția vieții private nu are caracter absolut; o limitare rezultă din chiar conținutul art. 74 C. civil, conform căruia, pentru a constitui atingere adusă vieții private, fapta de a capta ori de a utiliza vocea unei persoane fără acordul acesteia trebuie să se realizeze într-un spațiu privat, calificarea incintei angajatorului ca fiind un astfel de spațiu fiind discutabilă.
- analiza CEDO pe tărâmul art. 8 din Convenție nu a vizat niciodată ipoteze de protecție a vieții private a angajatorului.
- în anumite materii sunt declarate în mod expres admisibile orice mijloace de probă în dovedirea atingerii unui drept al salariatului (de ex. dacă salariatul reclamă practici dicriminatorii ale angjatorului);
- respingerea ca inadmisibilă a probei poate pune probleme pe tărâmul art. 6 din CEDO privind dreptul de acces la justiție;
- posibilitatea de apreciere a judecătorului este consacrată de modalitatea în care sunt formulate dispozițiile art. 74 C. civ. ”pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private”;
- Admisibilitatea mijlocului material de probă trebuie analizată strict prin raportare la prevederile din Codul de procedură civilă, respectiv art. 341 alin. (2), prevederile art. 74 C. civ. care prevăd necesitatea existenței acordului persoanei înregistrate reprezentând norme de drept material.
Cu majoritate, participanții au agreat, în acord cu opinia exprimată de formatorii INM, admisibilitatea în mod excepțional a unei astfel de probe, cu precizările și argumentele reținute în cadrul dezbaterilor în sensul necesității verificării proporționalității ingerinței în dreptul la viața privată.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale ale curților de apel, care a avut loc la Cluj-Napoca, pe 18-19 aprilie 2019.
