Francesca Giglione (foto) este studentă la Cooperare internațională, în cadrul universităţii din Triest, Italia. La începutul acestui an a ajuns la Oradea, cu o bursă Erasmus, alături de alţi tineri din ţara sa. Cum a trăit această perioadă în oraşul din inima Bihorului a povestit chiar ea, într-un articol scris pentru revista „La via libera” şi pe care îl redăm în continuare.
„Sănătate culturală”: măștile împotriva virusului neștiinței sunt cărțile, iar dezinfectantul, cultura de calitate!
Raluca, „cracker-ul” care are grijă de sănătatea mea culturală
E cald pentru luna martie, mănușile par lipicioase și am senzația că nu mai suflu. Ea spune că va fi găsită pe treptele marii biserici. Este foarte punctuală: are mască și poartă o haină neagră. Ne salutăm de departe, dintr-o mișcare a capului. Când mă apropii, deslușesc o sacoșă mare de cumpărături. Lasă sacoșa pe primul pas și face un pas în spate. Eu fac doi înainte. Iau sacoșa, verific rapid conținutul: sunt acolo! Cărți, cărți și cărți! Coperte de diferite culori și forme. Aș dori să le deschid imediat, să aflu titlurile sau să arunc o privire pe câteva pagini în interior, dar nu pot face asta. Îi zâmbesc, crezând că poate vedea cumva zâmbetul meu dincolo de mască.
Există un parc în centrul orașului Oradea în jurul căruia, de ceva timp, are loc un „trafic de cultură”. Nu există o modalitate mai bună de a-l defini, atât pentru nevoia stringentă a celor care merg să procure produsul, cât și pentru modul în care este distribuit. Oradea este un oraș din nord-vestul României, în Transilvania, unde multă vreme, ca și în restul lumii, majoritatea activităților au fost închise, iar oamenii s-au izolat în case. Printre aceștia se numără și studenții italieni, care au ajuns aici cu burse Erasmus, pentru a descoperi această țară înainte ca totul să se oprească.
Așa s-a născut acest „trafic”, care provine dintr-o nevoie reală, concretă, dintr-o nevoie de a descoperi exteriorul, rămânând înăuntru. Chiar înainte să înțeleg cum se scrie o declarație în limba română și chiar înainte de a decide unde aș fi putut lega și lăsa bicicleta, o cunosc pe ea, pe Raluca Vereș: „cracker-ul meu de cultură”. Profesoara mea de limba română, mamă, mediator cultural, editor și traducător care vorbește perfect mai multe limbi, inclusiv italiană. Când te muți undeva pentru câteva luni, este dificil să alegi ce cărți să pui în bagaj: ajung două sau trei, cărți pe care încă nu le-ai citit, conștient că nu sunt cărțile tale preferate. Între numeroasele culise ale unei experiențe obișnuite în străinătate a unui student universitar se numără rafturile goale ale unei case complet străine, pe care la început nu le bagi în seamă.
„Cum ești? Reușești să ții legătura cu universitatea? Te pot ajuta cu ceva?”, întreabă Raluca Vereș într-o zi. „Mi-ar plăcea să citesc o carte, o carte adevărată pe care să o răsfoiesc și aș mai vrea ceva: povestește-mi despre țara asta! Dar mulțumesc, sunt ok, mă bucur că stau bine la capitolul sănătate!”, răspund. De fapt, scârțâia tocmai partea cu „sănătatea”! Nu am acordat atenție unui aspect delicat al sănătății – „sănătatea culturală”, cum o definește pe drept Raluca. Ea, care publică cărțile, le editează, le traduce, le citește și le recitește, folosește această expresie într-un mod complet natural în timpul uneia dintre lecțiile noastre de limba română. Ca și cum ar fi vorbit despre o sintagmă consacrată, ceva deja cunoscut. În schimb, este izbitor, nu atât fiindcă este o noutatea utiliza și defini cultura ca pe un instrument care însoțește și ajută starea noastră de sănătate, ci pentru că numirea ei în acest fel te face să conștientizezi simțul de responsabilitate pe care unii, puțini, îl au în a face sănătate prin cultură. Acel „trafic” nu mai este un simplu împrumut sau schimb de cărți, ci un mod de a restabili și de a întări valorile umane, de a crea un spațiu pentru discuții, pentru sănătatea individuală și colectivă. Raluca însoțește fiecare carte cu o poveste: din când în când este personală, din când în când este aceea a autorilor care au făcut și fac, revoluția culturală a unei țări precum România.
„Sănătatea culturală” nu se face prin împărțire sau dăruire fără contextualizare sau valorizare. Sănătatea culturală sunt relațiile, spațiile, vremurile, atenția la detalii și nuanțe, dar mai presus de toate este o nevoie umană, o nevoie reală. Giorgio Gaber a susținut că cultura ar trebui să fie secretă, descriind-o ca fiind tot atât de delicată și sensibilă, pe cât dorește să fie iubită și îngrijită. Teama că prostia s-ar putea folosi de o idee, gând sau expresie este motivația care îl împinge pe cantautor să spună că cultura trebuie să fie ascunsă și secretă. Totuși, relația dintre participarea culturală și starea de sănătate poate fi considerată privilegiată, dar și funcțională, dacă este asimilată unui sistem de domeniu public. A face și a vorbi despre „sănătate culturală” nu trebuie identificat ca fiind un subiect legat strict de momentele de petrecere a timpului liber, de divertisment sau de relaxare, ci de o cale reală de evoluție personală și colectivă, în contrast cu revenirea analfabetismului, a ignoranței arogante și a fragilității în singurătate.
„Sănătatea culturală” este senzația puternică de a putea experimenta cu adevărat România și un Erasmus prin sunetele dulci ale unei limbi noi, este zgomotul de răsfoire a paginilor care dezvăluie încet, rând după rând, istoria țării care mă găzduiește; este colțul îndoit al paginilor care îmi spune că acolo, asupra unui anume concept,cineva a zăbovit înaintea mea, dar mai presus de toate sunt misterioasele întâmplări care îmi sunt dăruite și dezvăluite ori de câte ori o carte ajunge în mâinile mele.
Raluca Vereș (foto) – director editorial al Editurii Ratio et Revelatio din Oradea; manager cofondator al Centrului pentru Studi Umaniste „Olahus”. Licențiată cu distincția Magna cum laudae la Universitatea din Padova și Doctor în Romanistică al Universității din Torino, cu alte studii de specialitate la Veneția, Sorbona și Amsterdam. În timpul liber organizează evenimente culturale și ține cursuri de italiană și română pentru străini, pentru Asociația „Italiani in Bihor”, din Comitetul director al căreia face parte.
