Creditorul unor obligaţii contractuale de a face sau de a da este în măsură, în principiu, să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea la data când obligaţiile au devenit exigibile şi debitorul trebuia, astfel, să le execute. Naşterea dreptului la acţiune se produce în momentul când titularul dreptului subiectiv nu primeşte satisfacţia la care este îndreptăţit pentru că, până la acel moment, titularul nu are nevoie de mijlocul juridic de ocrotire, care este dreptul la acţiune.
Astfel, în condiţiile în care, prin acţiunea în răspundere contractuală formulată, s-a solicitat desdăunarea pentru pagube succesive, iar aceste pagube, la data încălcării dreptului subiectiv, erau doar viitoare sau eventuale, în mod corect a apreciat instanţa de apel că termenul de prescripţie al acţiunii în reparaţie începe să curgă de la data când victima a cunoscut efectiv (sau trebuia să cunoască) realizarea fiecărei eventualităţi.
Prin cererea înregistrată sub nr. x/1285/2019, la data de 11 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamantele societăţi A. S.R.L. Cluj-Napoca şi B. S.R.L. Cluj-Napoca au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.198.976 lei, cu titlu de daune interese de la data de 23 aprilie 2008 şi până la data plăţii efective.
În esenţă, au invocat răspunderea civilă contractuală a pârâtei, solicitând acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul de asociere în participaţiune nr. 47 din 23 aprilie 2008 anume acela de a-i vinde reclamantei A. SRL construcţiile existente pe terenul situat în Cluj-Napoca, B-dul X, f. n. şi de a-i constitui un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 7.637 m.p.
Prin sentinţa civilă nr. 1435 din 10 septembrie 2019, s-a luat act de renunţarea reclamantei B. S.R.L. Cluj-Napoca la judecata cererii de chemare în judecată.
S-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, s-a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. Cluj-Napoca.
A fost obligată reclamanta B. să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 lei, reprezentând onorariu avocat.
De asemenea, şi reclamanta A. S.R.L. a fost obligată să plătească pârâtei suma de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli judecată, constând în onorariu avocat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel cele două reclamante, înregistrat la data de 23 iunie 2020 pe rolul Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă.
Prin decizia nr. 553 din 12 noiembrie 2020 a fost respins, ca nefondat, apelul, fiind obligată reclamanta B. SRL la plata sumei de 1000 lei şi apelanta-reclamantă A. SRL la plata sumei de 9000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantele A. S.R.L. şi B. SRL, înregistrat la data de 22 ianuarie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:
Recurenta B. SRL a susţinut că soluţia instanţei de apel, de respingere a criticilor formulate în ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de judecătorul fondului părţii adverse, încalcă prevederile art. 455 şi art. 453 alin. 2 C.proc.civ. Critica a fost subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de casare, a arătat că instanţa de prim control judiciar a pornit de la o premisă greşită, anume aceea că această parte fusese obligată, în etapa fondului, la plata sumei de 1.000 lei, în condiţiile în care suma pusă în sarcina sa era de 10.000 lei.
Or, onorariul solicitat de pârâtă, de la ambele reclamante, a vizat apărări identice. Apărarea suplimentară, formulată în raport de această reclamantă, a constat doar în invocarea unei excepţii de lipsă a calităţii procesuale, excepţie care, urmare renunţării la judecată, nu a mai fost analizată. Apreciază recurenta că sunt eronate considerentele instanţei de apel, potrivit cărora anvergura activităţii prestate de avocat trebuie raportată la momentul angajării în dosar, iar nu în raport cu activitatea efectiv prestată de acesta.
În sfârşit, recurenta impută instanţei de apel că nu a făcut aplicarea art. 451 alin. 2 C.proc.civ., precum şi înlăturarea apărărilor relative la incidenţa O.U.G. nr. 26/2012, act normativ care nu ar fi permis părţii adverse să angajeze avocat.
În ce o priveşte pe recurenta A. S.R.L., aceasta a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 478 alin. 1 şi alin. 3 C.proc.civ.
Astfel, în considerentele deciziei atacate s-a reţinut că această apelantă ar fi extins cadrul procesual, în sensul că ar fi făcut referire, în justificarea pretenţiilor, şi la acea faptă ilicită constând în nefinalizarea operaţiunii de compensare dintre părţi, conform contractului de asociere. Instanţa de apel a reţinut, din această perspectivă, încălcarea prevederilor art. 478 alin. 1 şi 3 C.proc.civ.
Or, aceste aspecte noi au fost relevate de apelantă prin intermediul notelor scrise, prin care a descris evoluţia raporturilor contractuale dintre părţi, la solicitarea instanţei de apel. Aşadar, conformându-se dispoziţiei instanţei, nu se poate considera că apelata a urmărit să extindă cadrul procesual direct în apel.
Aceeaşi recurentă a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 461 alin. 2 C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susţinut că instanţa de apel nu doar a completat considerentele reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei de respingere a acţiunii în despăgubiri, ca prescrisă, ci a şi înlocuit o parte din considerentele decizorii. În acest sens, instanţa de apel a constatat că pentru beneficiul nerealizat ce se cere a fi acoperit, termenul curge diferit, la finele fiecărui an, pentru anul precedent. A mai reţinut că termenul de prescripţie nu începe să curgă de la data introducerii cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/117/2009 (24.09.2009), întrucât acţiunea nu echivalează cu un act de punere în întârziere.
Întrucât instanţa de apel a înlocuit o mare parte din considerentele hotărârii primei instanţe, apreciază recurenta că soluţia corectă procedurală ar fi fost de admitere a apelului, de schimbare a considerentelor primei instanţe şi de menţinere a hotărârii, cu noile considerente.
Un alt motiv de recurs invocat de A. S.R.L. este cel prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., aceasta arătând că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.
Astfel, soluţia instanţei de apel este fundamentată atât pe propriile considerente, cât şi pe cele reţinute de prima instanţă. Întrucât nu le-a înlăturat pe acestea din urmă există contradicţie, prin urmare, între considerentele aceleiaşi hotărâri (din apel).
A susţinut recurenta că prima instanţă consideră că termenul de prescripţie începe să curgă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/117/2009, respectiv de la data de 24 septembrie 2009. Pe de altă parte, instanţa de prim control judiciar, fără a înlătura considerentele primei instanţe, a reţinut că termenul de prescripţie curge diferit pentru fiecare an în parte, de la sfârşitul fiecăruia, când s-a cunoscut cifra de afaceri realizată efectiv de societatea pretins prejudiciată.
Ca atare, fiind vorba de termene ce se exclud reciproc, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.
În fine, recurenta a invocat încălcarea normelor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă, precum şi a prevederilor art. 1020 – 1021 C.civ. de la 1864, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Deşi nu a invocat, în mod explicit, încălcarea prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru recuperarea pagubei cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei pârâtei-intimate de a-i transfera dreptul de proprietate asupra unei construcţii nu putea curge anterior datei de 11 februarie 2016, data soluţionării irevocabile a dosarului nr. x/117/2009. Doar după ce drepturile recurentei au fost consolidate printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, aceasta a putut să îşi intabuleze dreptul de proprietate asupra clădirii şi dreptul de superficie asupra terenului. Ca atare, anterior acestei date reclamanta nu putea să aibă certitudinea naşterii drepturilor sale şi nu putea să realizeze din punct de vedere obiectiv, dacă a suferit sau nu o pagubă ca urmare a împiedicării exploatării bunului în această calitate, de titular al dreptului de superficie.
Dacă s-ar accepta raţionamentul instanţei de apel, s-ar ajunge la situaţia inechitabilă ca o persoană să fie pusă în situaţia de a formula o acţiune în justiţie înainte de a avea deja în patrimoniu un drept născut, lezat de fapta ilicită a altei persoane.
Cât priveşte încălcarea art. 1020 – 1021 C.civ., recurenta a susţinut că, chiar dacă s-ar aprecia că a dobândit, în anul 2008, un drept de superficie deplin, acest drept a fost afectat de o condiţie rezolutorie până la data de 11 februarie 2016, când s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că A. S.R.L. şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate. Aşadar, doar după consolidarea drepturilor ce izvorau din contractul de asociere în participaţiune, au devenit cunoscute şi elementele pentru atragerea răspunderii civile contractuale.
În consecinţă, s-a solicitat casarea deciziei pronunţate în apel şi a sentinţei Tribunalului Specializat Cluj şi trimiterea cauzei primei instanţe, spre o nouă judecată.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală. A susţinut că majoritatea criticilor formulate prin cererea de recurs sunt, în realitate, de netemeinicie. Nici susţinerile ce pot fi subscrise vreunui motiv de nelegalitate nu pot fi primite, întrucât instanţa de apel nu a făcut altceva decât să complinească motivarea primei instanţe, reţinând că, de vreme ce despăgubirile solicitate vizează perioada 2008 – 2015, termenul de prescripţie curge pentru fiecare an în parte.
A mai arătat, în esenţă, că dreptul la dezdăunare se naşte de la data scadenţei obligaţiei neexecutate de către cealaltă parte contractantă şi nu de la data validării contractului de către instanţă.
Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se va arăta în continuare:
Criticile relative la încălcarea şi aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 478 alin. 1 şi 3 C.proc.civ. au fost subsumate de recurenta A. S.R.L. motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. Însă, fiind în discuţie o pretinsă încălcare a regulilor de procedură, susţinerile vor fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ..
Textele de lege pretins încălcate consacră principiul potrivit căruia prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe (tantum devolutum quantum judicatum), al inadmisibilităţii modificării elementelor esenţiale ale acţiunii civile şi ale judecăţii în primă instanţă. Însă, prin critica formulată, recurenta nu impută instanţei de prim control judiciar încălcarea acestor norme de procedură, ci faptul că s-ar fi pronunţat prin considerentele deciziei atacate, asupra unor susţineri din apel care, în realitate, nu ar fi fost formulate de titularul căii de atac. Concret, susţine că nu a extins cadrul procesual direct în apel, prin invocarea unei fapte ilicite constând în nefinalizarea operaţiunilor de compensare, ci s-a conformat doar dispoziţiei instanţei, de a descrie evoluţia raporturilor contractuale dintre părţi, prin intermediul notelor scrise depuse la dosar. Aşadar, dacă această situaţie ar fi fost reală, decizia atacată ar fi putut fi criticată din perspectiva întemeierii soluţiei, în parte, pe motive străine de cele invocate prin cererea de apel, iar nu sub aspectul pretinsei încălcări a prevederilor art. 478 alin. 1 şi 3 C.proc.civ..
Or, modul în care şi-a structurat recurenta susţinerile din cererea de recurs nu permite decelarea interesului judiciar al părţii în analizarea acestor critici.
De altfel, considerentul instanţei de apel, potrivit căruia nu poate cenzura acele motive de apel ce tind la schimbarea cauzei juridice a acţiunii direct în calea de atac are suport în chiar conţinutul respectivei cereri de apel (fila 7, paragraful 3, ce descrie modul de derulare a litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/211/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca). Altfel spus, criticile formulate prin cererea de recurs nu permit nici detectarea folosului practic urmărit prin analiza lor şi nici nu se întemeiază pe împrejurări reale.
Cât priveşte susţinerile relative la încălcarea prevederilor art. 461 alin. 2 C.proc.civ., constată, în primul rând, că se impune încadrarea acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
În al doilea rând, reţine că reclamantele au declarat calea de atac împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii, în condiţiile art. 461 alin. 1 C.proc.civ., iar nu numai împotriva considerentelor acesteia. În atare situaţie, câtă vreme apelul nu a vizat exclusiv considerentele, instanţa de apel nu putea pronunţa soluţia prevăzută de art. 466 alin. 2 C.proc.civ. Constatând legalitatea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a menţinut hotărârea de fond, chiar dacă a apreciat că se impune completarea considerentelor cu propriile aprecieri. Altfel spus, o cale de atac îndreptată împotriva dispozitivului unei hotărâri vizează, întotdeauna, şi considerentele decizorii pe care acesta se fundamentează, ceea ce nu înseamnă că instanţa de control judiciar, învestită în aceste limite, ar putea vreodată ca, menţinând dispozitivul hotărârii atacate, să admită acea cale de atac, pentru unicul motiv că nu şi-a însuşit toate motivele de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă. De altfel, pe lângă faptul că recurenta critică decizia sub aspectul neadoptării unei soluţii procedurale neprevăzute de lege, aceasta nu poate justifica nici interesul formulării acestui motiv de recurs.
Instanţa constată nefondate şi susţinerile privind contrarietatea între considerentele deciziei atacate (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ). S-a arătat, în esenţă că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, atât pe baza propriilor considerente, cât şi pe baza considerentelor primei instanţe. Întrucât nu le-a înlăturat pe acestea din urmă, iar instanţa de prim control judiciar a propus o abordare diferită a soluţionării excepţiei prescripţiei faţă de prima instanţă, consideră că decizia este fundamentată pe considerente ce nu pot coexista.
Critica nu este fondată, întrucât decizia pronunţată în apel nu este fundamentată pe motive contradictorii. Judecătorul fondului a reţinut, în esenţă, că a fost învestit de către reclamante cu o acţiune în despăgubiri, pentru neexecutarea, de către pârâtă, a unor obligaţii contractuale de a face sau de a da (de a încheia un contract de vânzare-cumpărare a unei construcţii sau de a constitui un drept de folosinţă asupra unei suprafeţe de teren, în vederea desfăşurării de activităţi comerciale, activităţi reglementate printr-un contract de asociere în participaţiune). Ca atare, dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzată prin faptul neexecutării unor obligaţii contractuale de această natură curge, potrivit instanţei de fond, de la data când reclamantele au cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde, moment care coincide, în principiu, cu data când obligaţiile au devenit exigibile şi debitorul nu le-a executat (data încălcării dreptului subiectiv).
Instanţa de apel a validat acest raţionament al judecătorului fondului. Ceea ce a adăugat instanţa de apel este doar faptul că, pe calea acestei acţiuni în răspundere contractuală, se cere repararea prejudiciului constând în diminuarea cifrei de afaceri în perioada anilor 2008 – 2015, în raport cu veniturile obţinute de aceeaşi societate în anii anteriori. Aşadar, câtă vreme s-a solicitat acoperirea unor pagube succesive, instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când creditorul obligaţiei neexecutate era obligat să descopere fiecare prejudiciu succesiv (în cazul unei societăţi cu personalitate juridică, la finele fiecărui an). Aşadar, constată că argumentele instanţei de apel nu contravin celor pe care judecătorul fondului şi-a fundamentat soluţia, ci doar completează raţionamentul logico-juridic iniţial.
Cât priveşte eventualitatea curgerii termenului de prescripţie de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 719 din 17 aprilie 2015 a Curţii de Apel Cluj, din considerentele deciziei atacate rezultă, în mod evident, că este vorba de o motivare subsidiară, menită să sprijine soluţia doar în situaţia în care considerentele decizorii, principale, nu ar fi primite. Or, o motivare subsidiară nu poate fi apreciată, prin urmare, ca fiind în contradicţie cu motivele de fapt şi de drept ce fundamentează soluţia.
Criticile relative la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a prevederilor art. 1020 – 1021 C.civ. de la 1864, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Este necontestat faptul că instanţele de fond au identificat corect norma juridică aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Într-adevăr, legea prevede două momente alternative din care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită, unul de natură subiectivă şi altul de natură obiectivă (de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea). Aceste momente se stabilesc de către instanţele devolutive, în funcţie de împrejurările de fapt relevante, pe baza probatorului administrat. Ca atare, instanţa de recurs se va limita, în prezentul demers doar la analiza criticilor ce pot fi subscrise unei cauze de nelegalitate.
În esenţă, constată că reclamantele au învestit instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, solicitând repararea prejudiciului pretins cauzat prin neexecutarea unor obligaţii contractuale (de a face şi de a da, respectiv de a vinde o construcţie sau de a constitui un drept de folosinţă asupra unui teren). Litigiul de faţă a fost precedat de o judecată anterioară între aceleaşi părţi, prin care creditoarea obligaţiilor neexecutate a solicitat în instanţă executarea convenţiei,obţinând, în final, o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a construcţiei şi prin care a fost obligată pârâta să instituie un drept de superficie asupra unei anumite suprafeţe de teren. Recurenta A. S.R.L. a susţinut că termenul de prescripţie pentru promovarea prezentei acţiuni în despăgubiri începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în prima dispută a părţilor, când s-au consolidat şi recunoscut irevocabil drepturile acesteia.
În acord cu soluţia instanţelor de fond, apreciem că creditorul unor obligaţii contractuale de a face sau de a da este în măsură, în principiu, să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea la data când obligaţiile au devenit exigibile şi debitorul trebuia, astfel, să le execute. Este evident că naşterea dreptului la acţiune se produce în momentul când titularul dreptului subiectiv nu primeşte satisfacţia la care este îndreptăţit pentru că, până la acel moment, titularul nu are nevoie de mijlocul juridic de ocrotire, care este dreptul la acţiune. Or, dreptul subiectiv, de creanţă, al reclamantei a fost încălcat când obligaţiile contractuale ale pârâtei au devenit exigibile, iar aceasta nu le-a executat. În condiţiile în care, prin acţiunea de faţă, s-a solicitat desdăunarea pentru pagube succesive iar aceste pagube, la data încălcării dreptului subiectiv, erau doar viitoare sau eventuale, în mod corect a apreciat instanţa de apel că termenul de prescripţie al acţiunii în reparaţie începe să curgă de la data când victima a cunoscut efectiv (sau trebuia să cunoască) realizarea fiecărei eventualităţi.
Susţinerile recurentei în sensul că, anterior datei de 11 februarie 2016, aceasta nu putea să aibă certitudinea naşterii dreptului său de proprietate asupra clădirii şi nici a naşterii sau, cel puţin, a întinderii dreptului de folosinţă asupra terenului, astfel că, în mod obiectiv, nu putea să realizeze dacă a suferit o pagubă ca urmare a împiedicării exploatării bunului în calitate de titular al dreptului de superficie sunt străine de raportul juridic dedus judecăţii. Contrar acestor aserţiuni, prezenta acţiune în repararea prejudiciului se întemeiază pe încălcarea, de către partea adversă, a unui drept de creanţă, izvorât din contract, iar nu pe pretinsa încălcare a unui drept real (dreptul de superficie). Aşadar, nu se poate pretinde că, anterior soluţionării dosarului nr. x/117/2009, drepturile invocate pentru a justifica paguba nici măcar nu erau născute, din moment ce dreptul lezat prin fapta ilicită este dreptul de creanţă, născut în temeiul convenţiei, nu dreptul real ce făcea obiectul obligaţiei de a da.
Aşadar, este de prisos a mai analiza susţinerile referitoare la încălcarea art. 1020 – 1021 C.civ. de la 1864, potrivit cărora dreptul de superficie dobândit prin convenţie era afectat de o condiţie rezolutorie, până la data de 11 februarie 2016. Aşa cum s-a mai arătat, încălcarea unui drept de creanţă este cauza prezentei acţiuni în despăgubiri, fapta ilicită imputată pârâtei nefiind încălcarea atributelor unui drept real (de superficie). Oricum, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia, numai în cazul drepturilor de creanţă afectate de o condiţie suspensivă, nu şi în cazul celor afectate de o condiţie rezolutorie.
Constată că sunt neîntemeiate şi criticile formulate de recurenta B. S.R.L., relative la încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 455 şi art. 453 alin. 2 C.proc.civ.
Instanţa de prim control judiciar, respingând motivele de apel ce vizau cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată această parte în etapa fondului, a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente. Astfel, renunţarea reclamantei la judecata cererii sale a intervenit nu doar după comunicarea cererii de chemare în judecată, ci după două termene de judecată în şedinţă publică, iar prevederile art. 406 alin. 3 C.proc.civ. permit în mod explicit obligarea reclamantului cu o atare conduită procesuală la plata cheltuielilor de judecată pe care partea adversă le-a efectuat. Cât priveşte inserarea, în considerente, a sumei de 1000 lei, în loc de 10.000 lei, aceasta reprezintă o simplă eroare materială, ce nu a fost de natură să afecteze raţionamentul logico-juridic pe care judecătorii din apel şi-au fundamentat soluţia.
Nu poate reprezenta o încălcare a prevederilor art. 453 alin. 2 şi art. 455 C.proc.civ., împrejurarea că reclamantele au fost obligate, în mod egal, la plata cheltuielilor de judecată, din moment ce textul de lege permite o atare distribuire a spezelor judecăţii între părţile cu aceeaşi poziţie procesuală. În mod corect a apreciat instanţa de apel că cele două principii ce guvernează materia lichidării cheltuielilor de judecată (culpa procesuală şi acoperirea integrală a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare) conduc la această soluţie din moment ce ambele reclamante, promovând o acţiune ce, în final, a fost respinsă, au fost deopotrivă în culpa procesuală.
Celelalte aspecte invocate, inclusiv referitoare la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat şi la incidenţa art. 451 alin. 2 C.proc.civ. sunt de netemeinicie şi nu de nelegalitate şi, prin urmare, nu pot face obiectul prezentei căi de atac, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestită cu un recurs în interesul legii (Decizia nr. 3/2020). În sfârşit, constată că este lipsită de interes invocarea încălcării prevederilor O.U.G. nr. 26/2012, din moment ce acest act normativ nu interzice autorităţilor şi instituţiilor publice achiziţionarea de servicii juridice de asistenţă şi reprezentare, ci le permite acestor entităţi angajarea unor astfel de servicii, în condiţii „temeinic justificate”. Or, existenţa unor situaţii „temeinic justificate” nu se analizează de instanţă, ci de către instituţiile abilitate şi cu procedura prevăzută de acest act normativ (art. I alin. 2 şi 3 din O.U.G. nr. 26/2012).
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
Văzând şi prevederile art. 453 alin. 1 C.proc.civ., a obligat recurentele, părţi care au pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, constând în onorariu avocat.
Însă, potrivit art. 451 alin. 2 C.proc.civ., instanţa a apreciat că, în raport de complexitatea cauzei şi activitatea concretă desfăşurată de avocatul intimatei, se impune reducerea cuantumului onorariului avocaţial, de la 10.000 lei la 6000 lei. Astfel, în etapa recursului s-a depus doar o întâmpinare, limitată, în ce priveşte conţinutul apărărilor, la aspecte privind prescripţia dreptului material la acţiune, iar la singurul termen de judecată acordat în şedinţă publică, intimata nu a fost reprezentată.
În ce priveşte modul de lichidare a cheltuielilor de judecată între cele două recurente, în condiţiile art. 455 C.proc.civ., a constatat că apărările formulate de către intimată au vizat, cu precădere, recursul declarat de A. S.R.L. Din moment ce recursul celeilalte recurente a criticat doar soluţia dată cheltuielilor de judecată din etapa fondului, este evident că miza litigiului pentru această parte a fost mai redusă şi, prin apărarea sa, a provocat cheltuieli mai reduse. Aşadar, cele două recurente vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată proporţional cu poziţia şi culpa lor procesuală.
Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.
