În urma unei investigații efectuate de Autoritatea Piețelor Financiare (AMF) din Franța au fost inițiate proceduri penale împotriva a două persoane fizice acuzate de utilizări abuzive ale informațiilor privilegiate, de tăinuire a unor utilizări abuzive ale informațiilor privilegiate, de complicitate, de corupție și de spălare de bani. În cadrul acestei investigații, AMF a utilizat date cu caracter personal provenite din apeluri telefonice efectuate cei doi, generate în temeiul Codul serviciilor poștale și al comunicațiilor electronice în cadrul furnizării de servicii de comunicații electronice.
În măsura în care trimiterea lor în judecată era întemeiată pe datele de transfer furnizate de AMF, inculpații au sesizat fiecare cu o acțiune Curtea de Apel din Paris, invocând printre altele un motiv bazat pe încălcarea articolului 15 alineatul (1) din Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice, interpretat în lumina articolelor 7, 8 și 11, precum și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Au contestat faptul că AMF a utilizat ca temei juridic pentru a colecta datele menționate dispozițiile naționale în cauză, în condițiile în care, în opinia lor, aceste dispoziții, pe de o parte, nu erau conforme cu dreptul Uniunii, în măsura în care prevedeau o păstrare generalizată și nediferențiată a datelor de conectare, și, pe de altă parte, nu stabileau nicio limită competenței investigatorilor AMF de a obține comunicarea datelor păstrate. Prin două hotărâri, din 20 decembrie 2018 și din 7 martie 2019, Curtea de Apel din Paris a respins acțiunile formulate de cei doi.
Instanța de fond s-a întemeiat în special pe faptul că Regulamentul privind abuzul de piață autorizează autoritățile competente să solicite, în măsura în care dreptul intern permite acest lucru, înregistrările existente ale datelor de transfer deținute de operatorii de servicii de comunicații electronice dacă există bănuieli rezonabile privind o încălcare a interdicției vizând utilizarea abuzivă a informațiilor privilegiate și dacă aceste înregistrări ar putea fi concludente pentru investigarea încălcării respective.
Cei dou au formulat recurs Curtea de Casație, Franța, instanța de trimitere în prezentele cauze.
În acest context, instanța menționată ridică problema concilierii articolului 15 alineatul (1) din Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice, citit în lumina cartei, cu cerințele care reies din articolul 12 alineatul (2) literele (a) și (d) din Directiva privind abuzul de piață91 și din articolul 23 alineatul (2) literele (g) și (h) din Regulamentul privind abuzul de piață. Această întrebare își are originea în măsurile legislative în discuție în litigiile principale, care prevăd, cu titlu preventiv, în sarcina operatorilor de servicii de comunicații electronice o păstrare generalizată și nediferențiată a datelor de transfer un an de la data înregistrării, în vederea combaterii infracțiunilor de abuz de piață, dintre care fac parte utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale. În ipoteza în care Curtea ar trebui să considere că legislația privind păstrarea datelor de conectare în discuție în litigiile principale nu este conformă cu dreptul Uniunii, instanța de trimitere ridică problema menținerii provizorii a efectelor acestei legislații în vederea evitării unei insecurități juridice și pentru a permite ca datele colectate și păstrate anterior să fie utilizate în scopul detectării și al urmăririi penale a utilizărilor abuzive ale informațiilor confidențiale.
Prin hotărârea sa, CJUE consideră că păstrarea generalizată și nediferențiată a datelor de transfer un an de la data înregistrării de către operatorii de servicii de comunicații electronice nu este autorizată cu titlu preventiv în vederea combaterii infracțiunilor de abuz de piață. Pe de altă parte, ea își confirmă jurisprudența potrivit căreia dreptul Uniunii se opune ca o instanță națională să limiteze în timp efectele unei declarații de nevaliditate care îi revine în privința unor dispoziții legislative naționale incompatibile cu dreptul Uniunii.
Pentru a interpreta o dispoziție de drept al Uniunii, trebuie să se facă referire nu numai la termenii acesteia, ci și să se țină seama de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție. În ceea ce privește modul de redactare a dispozițiilor vizate de întrebările preliminare, Curtea constată că, în timp ce articolul 12 alineatul (2) litera (d) din Directiva privind abuzul de piață se referă la prerogativa AMF „de a cere înregistrările telefonice și schimburile de date existente”, articolul 23 alineatul (2) literele (g) și (h) din Regulamentul privind abuzul de piață face trimitere la competența acestei autorități de a solicita, pe de o parte, „înregistrări […] ale datelor de transfer deținute de societățile de investiții, instituțiile de creditare sau instituțiile financiare” și, pe de altă parte, „în măsura în care dreptul intern permite acest lucru, înregistrări existente ale datelor de transfer deținute de operatorii de telecomunicații”.
Potrivit Curții, din modul de redactare a acestor dispoziții că ele se limitează să încadreze competența AMF de „a cere” sau de „a solicita” datele de care dispun acești operatori, ceea ce corespunde unui acces la aceste date. În plus, referirea la înregistrările „existente”, astfel cum sunt „deținute” de operatorii menționați, lasă să se înțeleagă că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să reglementeze posibilitatea legiuitorului național de a institui o obligație de păstrare a unor asemenea înregistrări. Potrivit Curții, această interpretare ar fi de altfel confirmată atât de contextul în care se înscriu dispozițiile menționate, cât și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte aceleași dispoziții.
În ceea ce privește contextul în care se înscriu dispozițiile vizate de întrebările preliminare, Curtea observă că, deși, potrivit dispozițiilor relevante ale Directivei privind abuzul de piață și ale Regulamentului privind abuzul de piață, legiuitorul Uniunii a intenționat să impună statelor membre obligația de a lua măsurile necesare pentru ca autoritățile competente în materie financiară să dispună de un ansamblu de instrumente, de competențe și de resurse adecvate, precum și de competențele de supraveghere și de anchetă necesare pentru a asigura eficacitatea sarcinilor lor, aceste dispoziții nu se pronunță nici cu privire la eventuala posibilitate a statelor membre de a institui în acest scop în sarcina operatorilor de servicii de comunicații electronice o obligație de păstrare generalizată și nediferențiată a datelor de transfer, nici cu privire la condițiile în care aceste date trebuie să fie păstrate de operatorii menționați în vederea transmiterii lor, dacă este cazul, către autoritățile competente.
Interdicția utilizărilor abuzive ale informațiilor privilegiate enunțată de respectivele instrumente urmărește astfel să asigure egalitatea dintre cocontractanți în cadrul unei tranzacții bursiere, evitând ca unul dintre aceștia, care deține o informație privilegiată și se plasează, datorită acestui fapt, într-o poziție avantajoasă în raport cu ceilalți investitori să profite de această informație în detrimentul celor care nu o cunosc. Deși, potrivit Regulamentului privind abuzul de piață, înregistrările datelor de conectare reprezintă probe cruciale, uneori chiar singurele probe, care ajută la detectarea și dovedirea existenței unei utilizări abuzive a informațiilor privilegiate sau a unei manipulări a pieței, nu este mai puțin adevărat că acest regulament se referă numai la înregistrările „deținute” de operatorii de servicii de comunicații electronice, precum și la prerogativa autorității competente în materie financiară de a „cere” de la acești operatori comunicarea datelor „existente”. Astfel, din acest regulament nu reiese nicidecum că legiuitorul Uniunii a intenționat prin intermediul său să recunoască statelor membre competența de a impune operatorilor de servicii de comunicații electronice o obligație generală de păstrare a datelor.
Rezultă că nici Directiva privind abuzul de piață, nici Regulamentul privind abuzul de piață nu pot constitui temeiul juridic al unei obligații generale de păstrare a înregistrărilor de date de transfer deținute de operatorii de servicii de comunicații electronice în scopul exercitării competențelor conferite autorității competente în materie financiară în temeiul acestor acte.
Directiva privind viața privată și comunicațiile electronice este instrumentul de referință pentru păstrarea și, în general, pentru prelucrarea datelor cu caracter personal în sectorul comunicațiilor electronice, așa încât interpretarea sa, astfel cum este dată în lumina acestei directive, reglementează de asemenea înregistrările de date de trafic deținute de operatorii de servicii de comunicații electronice pe care autoritățile competente în materie financiară.
Prin urmare, aprecierea legalității prelucrării înregistrărilor deținute de operatorii de servicii de comunicații electronice trebuie să se facă în lumina condițiilor prevăzute de Directiva privind viața privată și comunicațiile electronice și a interpretării pe care Curtea o dă acestei directive.
Astfel, Curtea statuează că Directiva privind abuzul de piață și Regulamentul privind abuzul de piață, interpretate în coroborare cu Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice și în lumina cartei, se opun unor măsuri legislative care prevăd, cu titlu preventiv, în vederea combaterii infracțiunilor de abuz de piață, dintre care fac parte utilizările abuzive ale informațiilor privilegiate, o păstrare temporară, dar generalizată și nediferențiată de către operatorii de comunicații electronice a datelor de transfer un an de la data înregistrării.
CJUE își confirmă jurisprudența potrivit căreia dreptul Uniunii se opune ca o instanță națională să limiteze în timp efectele unei declarații de nevaliditate pe care are obligația să o efectueze în temeiul dreptului național în privința dispozițiilor naționale care, pe de o parte, impun operatorilor de servicii de comunicații electronice o păstrare generalizată și nediferențiată a datelor de transfer și, pe de altă parte, permit comunicarea unor asemenea date autorității competente în materie financiară fără autorizarea prealabilă a unei instanțe sau a unei autorități administrative independente, ca urmare a incompatibilității acestor dispoziții cu Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice, interpretată în lumina Cartei.
Însă admisibilitatea elementelor de probă obținute prin intermediul unei asemenea păstrări intră în sfera de aplicare a dreptului național, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre, sub rezerva respectării printre altele a principiilor echivalenței și efectivității. Acest din urmă principiu impune instanței penale naționale să înlăture informațiile și elementele de probă care au fost obținute prin intermediul unei păstrări generalizate și nediferențiate, incompatibilă cu dreptul Uniunii, în cazul în care persoanele respective nu sunt în măsură să prezinte în mod eficient observații cu privire la aceste informații și elemente de probă, care provin dintr-un domeniu care nu este cunoscut de judecători și care pot influența în mod preponderent aprecierea faptelor.
