Titlul problemei de drept: Prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la penalităţile aferente unui debit principal cu privire la care a intervenit o hotărâre judecătorească de obligare la plată cu mai mult de 3 ani anterior formulării cererii de plată a penalităţilor, pentru care s-a depus cerere de executare silită.
- Materia: Drept civil
- Subcategoria: pretenții
- Obiect ECRIS: pretenții
- Texte de lege incidente: Art. 6 alin. (4) C.pr.civ.; Decretul nr. 167/1958
- Cuvinte cheie: prescripţie, penalităţi de întârziere
Prezentarea problemei juridice, cu arătarea situaţiei de fapt:
Reclamanta SC „C.” SA, în calitate de furnizor, cheamă în judecată pârâtele Asociaţii de Proprietari, în calitate de consumatori, solicitând penalități de întârziere pentru un debit neachitat datând (aproximativ) din anii 2007-2011. În apărare, invocă întreruperea prescripției dreptului material la acțiune motivat de existența unei hotărâri judecătorești de obligare a pârâtei Asociaţii de proprietari la plata debitului principal, (aproximativ) din anul 2014, hotărâre pusă în executare, fără a face dovada stadiului executării silite.
Potrivit contractului încheiat de către părţi, pârâtele s-au obligat să achite contravaloarea facturilor emise de către reclamantă în termen de 15 zile lucrătoare de la data emiterii facturilor, cu menţiunea că neachitarea facturilor în termen de 30 de zile de la data scadenţei atrage calcularea de penalităţi de întârziere.
a) Într-o opinie s-au admis (în tot sau în parte, după caz) apelurile formulate de pârâtele Asociaţii de Proprietari, prin care se invocă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la penalităţile solicitate, prin raportare la prescrierea dreptului Ia acţiune pentru debitul principal, cu motivarea că, prin efectul promovării cererii ce a făcut obiectul dosarului anterior, a fost întrerupt termenul de prescripţie atât în ceea ce priveşte debitul principal aferent perioadei respective, cât şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aferente acestui debit principal.
Totodată, s-a reținut că, de la data rămânerii definitive a sentinţei civile privind debitul, a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, termen care era împlinit la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată.
Referitor la întreruperea cursului prescripţiei în temeiul disp. art. 16 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut că săvârşirea unui act începător de executare are efecte exclusiv în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi nicidecum în ce privește prescripţia dreptului material la acţiune şi, mai mult decât atât, nu s-a probat nici stadiul executării silite (cererea de executare silită invocată de reclamantă putând fi în prezent retrasă, perimată etc.).
Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de obligare a pârâtelor Asociaţii la plata debitului principal întrerupe termenul de prescripţie atât pentru dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte respectivul debit, cât şi dreptul la acţiune în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aferente acelui debit.
Cât priveşte cererea de executare silită, acest caz de întrerupere „se referă la prescripţia dreptului de a cere şi de a obţine executarea silită”, nu şi la prescripţia dreptului material la acţiune (drept dovadă că creditorul căruia i s-a prescris dreptul de a cere executarea silită poate depune, în cadrul termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, o nouă cerere de chemare în judecată, fără să i se poată opune autoritatea de lucru judecat).
Prin urmare, de vreme ce, de la data pronunţării hotărârii cu privire la debitul principal şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, au trecut mai mult de 3 ani, intervenind prescripţia dreptului material la acţiune pentru debitul principal, devine incident art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 conform căruia „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge si dreptul la acţiune privind accesorii”, neexistând niciun temei legal pentru a se aprecia că accesoriile au o relativă independenţă faţă de creanţa principală.
b) Într-o altă opinie, soluția a fost de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune având ca obiect obligarea la plata penalităţilor cu scadenţă mai veche de 3 ani faţă de momentul formulării cererii, și de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune având ca obiect obligarea la plata penalităţilor cu scadenţă de peste 3 ani faţă de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de obligare a pârâtului la plata debitului principal.
S-a argumentat că schimbarea naturii prescripţiei (din prescripţie a dreptului material la acţiune în prescripţie a dreptului de a cere executarea silită) ca efect al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de obligare a pârâtului, într-un proces anterior, la plata debitului principal, nu afectează posibilitatea de a solicita plata penalităţilor.
Instituţia prescripţiei extinctive are rolul principal de a sancţiona pasivitatea creditorului, care, o lungă perioadă de timp, nu ia măsuri pentru a-şi valorifica creanţa; or, creditorul nu poate fi considerat pasiv, indiferent faţă de creanţa sa, atunci când, obţinând o hotărâre judecătorească de obligare a pârâtului la plata debitului principal, cere apoi valorificarea prin executare silită a acestui titlu executoriu.
Cât timp executarea silită se află în curs, creditorul nu poate fi considerat pasiv şi, prin urmare, nu se justifică să i se aplice sancţiunea prescripţiei extinctive cu privire la penalităţi contractuale aplicate pentru debite cuprinse în titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească. Totodată, nu se mai pune problema prescripţiei dreptului material la acţiune privind debitul principal, întrucât acest drept a fost deja valorificat cu succes, astfel că nu se poate susţine prescrierea penalităţilor ca efect al împlinirii a unei noi prescripţii (tot a dreptului material la acţiune), raportat la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind obligarea la plata debitului principal.
Opinia majoritară a judecătorilor este în sensul că, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind debitul principal, se stinge şi dreptul la acțiune privind penalităţile de întârziere.
În conformitate cu disp. art. 2541 alin. 4 NCC, de la data rămânerii definitive a hotărâri judecătoreşti de obligare a debitorului la plata debitului principal, a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, ca urmare a întreruperii termenului de prescripție prin introducerea cererii de chemare în judecată pentru acest debit.
În ipoteza în care, de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată având ca obiect penalitățile de întârziere aferente debitului principal, au trecut mai mult de 3 ani, intervine prescripţia dreptului material la acţiune, fiind incidente disp. art. 2503 alin. 1 Cod civil (respectiv art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958) conform cărora: „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”.
Principiul prescrierii acţiunii privind un drept subiectiv accesoriu odată cu prescrierea acţiunii privind un drept subiectiv principal reprezintă o aplicaţie a regulii accesorium sequitur principale.
Aşadar, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal, se stinge şi dreptul la acțiune privind penalităţile de întârziere.
Atunci când legiuitorul a dorit să prevadă o excepţie de la această regulă, a prevăzut-o în mod expres. Astfel, prin art. 2504 alin. 1 teza I C.civ. se prevede că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară.
În situaţia în care sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, trebuie avute în vedere şi prev. art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „un act începător de executare” are ca efect întreruperea prescripției, cu precizarea că, potrivit disp. art. 17 din Decret, noua prescripție nu începe să curgă, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare.
Această problemă de drept a fost cuprinsă în minuta întâlnirilor trimestriale a judecătorilor de la Curtea de apel Iaşi şi instanţele arondate, privind problemele de practică judiciară neunitară în materie de civilă, în trimestrele I-II/2020.
