Titlul problemei de drept: Contestație împotriva deciziei Comisiei Națională pentru Compensarea Imobilelor de invalidare a deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, pentru considerentul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor. Prezumția legală relativă a dreptului de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 în favoarea celui menționat în actul de preluare în proprietatea statului operează ipso facto sau este condiționată de depunerea negațiilor prevăzute de art. 24.2 din H.G. nr. 250/2007?
- Materia: civil
- Subcategoria: drepturi de proprietate și alte drepturi reale
- Obiect ECRIS: Lege nr. 165/2013; Lege nr. 10/2001
- Acte normative incidente: art. 23, art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001; art. 24.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
- Cuvinte cheie: prezumția de proprietate, negații, declarație olografă pe proprie răspundere.
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.
În conformitate cu art. 23.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin acte doveditoare se înțelege:
a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor);
c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [cazurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute la art. 11 din lege, sunt suficiente prezentarea actului de expropriere și, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;
d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural – extras de pe registrul agricol);
e) în cazul în care construcția a fost demolată, orice act juridic care descrie construcția demolată;
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale;
h) declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe propria răspundere, și care sunt solicitate de unitatea deținătoare sau de entitatea învestită cu soluționarea notificării în scopul fundamentării deciziei.
Potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existenta și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absenta unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusa că deține imobilul sub nume de proprietar.
În conformitate cu art. 24.1. și 24.2. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, înscrisurile menționate la art. 24 alin. (1) din lege sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate; aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.
În considerentele Deciziei nr. 62/18.09.2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 928/24.11.2017, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea sintagmei “probe contrare” din cuprinsul art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele:
„Textul art. 24 din Legea nr. 10/2001 instituie o prezumţie relativă de proprietate – în privinţa existenţei şi întinderii dreptului – în favoarea persoanei pe numele căreia a avut loc preluarea abuzivă (fiind menţionată ca atare în actul normativ sau de autoritate de preluare). Din redactarea normei rezultă că este vorba despre o prezumţie relativă, întrucât ea operează în “absenţa unor probe contrare”, ceea ce înseamnă că subzistă atâta vreme cât nu se face dovada, cu mijloacele de probă permise de lege, că bunul se afla în realitate în patrimoniul altei persoane decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea.
Numai printr-o denaturare a textului (şi a modalităţii răsturnării prezumţiei relative de proprietate) s-ar ajunge la concluzia că “dovada contrară” ar putea însemna şi că înscrisul de care se prevalează persoana îndreptăţită nu întruneşte condiţiile legii pentru a fi translativ de proprietate, câtă vreme mijlocul de probă de care se foloseşte partea în dovedirea dreptului său este prezumţia (art. 24 din Legea nr. 10/2001), iar nu actele doveditoare menţionate în art. 23 din lege. Ca atare, partea adversă, care tinde la răsturnarea prezumţiei relative, este cea care trebuie să facă dovada contrară, respectiv proba apartenenţei dreptului altei persoane decât cea individualizată în actul de preluare.
Aceasta întrucât, sub aspect probatoriu, existenţa unei prezumţii legale, cum este cea instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, operează pentru cel în favoarea căruia este stabilită, ca o scutire de sarcina probei faptului alegat, evident după ce acesta face dovada faptului vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia.
Aşadar, interpretarea corectă a textului înseamnă cunoaşterea regimului prezumţiei legale relative (iuris tantum), adică a împrejurării că ea dispensează de dovadă pe cel în favoarea căruia este făcută, mai exact, beneficiarul unei asemenea prezumţii trebuie să demonstreze doar faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia (în speţă, faptul că este menţionat în actul normativ de preluare), revenind părţii adverse sarcina probei contrare. Aprecierea conform căreia răsturnarea prezumţiei s-ar face de chiar beneficiarul acesteia prin faptul că înscrisul depus nu ar îndeplini valenţele unui titlu de proprietate în sensul dat de dispoziţiile art. 23 din lege (astfel cum au fost explicitate prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001) ignoră faptul că cele două texte (art. 23 şi 24) reglementează mijloace de probaţiune diferite în susţinerea dreptului de proprietate: înscrisurile şi, respectiv, prezumţia.
O interpretare eronată a textului, prin confundarea ipotezelor legale instituite de două norme distincte, nu deschide însă calea mecanismului de unificare al pronunţării hotărârii prealabile” (paragrafele 52-59).
„S-a dezvoltat o jurisprudenţă constantă, bazată pe o interpretare adecvată a textului şi a sintagmei “probe contrare”, conform căreia s-a reţinut, în principiu, că proba contrară care să răstoarne prezumţia de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 semnifică proba faptului că, în pofida actului de preluare a imobilului de către stat, care indică drept proprietar o anumită persoană, se dovedeşte cu alte mijloace de probă că proprietar nu era acea persoană indicată în actul de preluare, ci o alta.
Instanţele au reţinut că, dat fiind specificul restituirii proprietăţilor preluate abuziv, legiuitorul a instituit reguli derogatorii în materie probatorie, printre care şi această prezumţie de proprietate, fiind raţional ca, în măsura în care se face dovada preluării bunului de la o anumită persoană, autorităţile vremii considerând-o proprietar la acea dată, măsurile reparatorii să opereze în mod corespunzător, prin repunerea aceleiaşi persoane în situaţia avută anterior actului de preluare abuzivă. Numai dovada apartenenţei bunului în patrimoniul altei persoane decât cea menţionată în actul de preluare înseamnă răsturnarea prezumţiei relative de proprietate (paragrafele 63, 64).
Apreciem că pentru activarea prezumției legale în discuție este necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 24.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, instanța supremă neprocedând la o atare analiză vizând condițiile operării prezumției, ci exclusiv la una referitoare la semnificația sintagmei “probă contrară”.
Reclamantul are obligația fie să probeze dreptul de proprietate asupra imobilului în condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, atașand la dosar actele doveditoare ce se găsesc în enumerarea art. 23 din Normele metodologice, fie să se prevaleze de prezumția reglementată de art. 24 din Legea nr. 10/2001, demostrând însă că nu deține actele doveditoare prevăzute de art. 23 din lege. Numai într-o asemenea ultimă ipoteză, prezumția legală relativă poate opera; după prezentarea negațiilor și a declariației olografe pe proprie răspundere, reclamantul va dovedi faptul vecin și conex – individualizarea persoanei în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, necesar pentru a opera prezumția în favoarea sa.
În concluzie, opinia I.N.M. este aceea că pentru activarea prezumției legale prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 24.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
În unanimitate, participanții au apreciat că pentru activarea prezumției legale prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu este necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 24.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, raportat la considerentele avute în vedere de instanța supremă la pronunțarea Deciziei nr. 62/18.09.2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 928/24.11.2017.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Timișoara, 5-6 martie 2020.
