În Monitorul Oficial Partea I nr. 179/28.II.2025 a fost publicată Decizia Nr. 496 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (3) și ale art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală.
Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată d în Dosarul nr. 9.657/3/2020/a1 al Tribunalului București — Secția I penală și constată că dispozițiile art. 50 alin. (3) și ale art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
- Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 50 alin. (3) și ale art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
— Art. 50 alin. (3): „(3) În cazul declinării pentru necompetență teritorială, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse se mențin.”;
— Art. 346 alin. (6): „(6) Dacă apreciază că instanța sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50 și 51, care se aplică în mod corespunzător.”
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 346 din Codul de procedură penală, care reglementează soluțiile posibile ce pot fi dispuse la finalul procedurii de cameră preliminară, permit ca judecătorul să se pronunțe în faza de cameră preliminară nu numai asupra chestiunii competenței teritoriale, ci și asupra legalității/nelegalității probelor, a actelor de urmărire penală și a caracterului eventual inform al actului de sesizare al instanței, concluzie ce rezultă din faptul că norma juridică criticată face trimitere la dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, care menționează expres că probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse se mențin în situația constatării unei necompetențe teritoriale.
Precizează că legislația actuală permite și alte soluții potențiale, ca urmare a diverselor necorelări legislative, de vreme ce, în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare sau în cazul aplicării sancțiunilor prevăzute de art. 280-282 din Codul de procedură penală, acesta poate dispune trimiterea la parchet a dosarului de urmărire penală, sesizând procurorul cu încheiere, acesta din urmă având obligația ca în termen de 5 zile să procedeze la remediere.
Or, autoarea excepției susține că o astfel de încheiere nu ar trebui să existe atunci când este analizată în camera preliminară problema competenței teritoriale a instanței. Reține că dispozițiile art. 54 din Codul de procedură penală, referitoare la competența judecătorului de cameră preliminară, presupun întrunirea cerinței premisă a competenței inițiale a instanței din cadrul căreia să facă parte judecătorul — magistrat de cameră preliminară competent, instanța competentă teritorial, material și funcțional fiind un element necesar, preexistent dispozițiilor art. 52 din același act normativ, astfel cum prevăd și dispozițiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Totodată, arată că hotărârii, prin care judecătorul se pronunță asupra excepției necompetenței teritoriale a instanței, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (1) și (4) din Codul de procedură penală, în sensul că aceasta este definitivă, nu este supusă căilor de atac și se pronunță „de îndată” ce excepția este invocată. Observă că încheierile pronunțate în cadrul procedurii de cameră preliminară și care vizează legalitatea probelor, a actelor de urmărire penală și regularitatea actului de sesizare al instanței sunt supuse unui dublu grad de jurisdicție în sensul că se pot ataca cu contestație. În aceste condiții, susține că, din interpretarea normelor precitate, rezultă că o hotărâre poate fi simultan și definitivă, și nedefinitivă.
Tribunalul București — Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este parțial întemeiată. În acest sens, apreciază că dispozițiile art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală întrunesc cerințele de previzibilitate ale legii procesual penale, întrucât stabilesc cu claritate caracterul definitiv al încheierii de cameră preliminară. Reține că, prin stabilirea cu celeritate a competenței, aceste prevederi garantează, iar nu împiedică soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Consideră că normele procesual penale menționate nu încalcă nici dreptul la un proces echitabil, nu contravin nici valorilor arătate expres în art. 1 alin. (5) din Constituție și, cu atât mai puțin, dispozițiilor din art. 11 alin. (1) și (2) din Legea fundamentală. Cu privire la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Codul de procedură penală, reține că, deși, în principiu, necompetența teritorială nu atrage decât posibila nulitate relativă, condiționată de existența unei vătămări, și salvgardarea probelor deja administrate, apreciază, totuși, că textul intră în coliziune cu dispozițiile art. 21 din Constituție, întrucât sunt menținute probele, deși nu au fost administrate nemijlocit în fața instanței învestite după declinarea de competență. Reține, totodată, că aceste probe nu mai pot fi readministrate în fața instanței învestite după declinarea cauzei, din moment ce legea prevede menținerea automată a acestora.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că motivele de neconstituționalitate formulate de autoare privesc, pe de o parte, faptul că, potrivit textelor de lege criticate, în cazul declinării pentru necompetență teritorială, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse se mențin și, totodată, aspectul că hotărârea de declinare a competenței nu este supusă niciunei căi de atac, pe de altă parte.
Având în vedere criticile astfel formulate, Curtea reține că dispozițiile art. 50 din Codul de procedură penală se aplică indiferent dacă verificarea competenței s-a realizat din oficiu sau ca urmare a ridicării unei excepții de necompetență de către părți sau persoana vătămată. Declinarea de competență poate interveni în orice fază a procesului penal (în cazul necompetenței materiale sau personale a instanței inferioare celei competente potrivit legii) sau numai până la începerea cercetării judecătorești la prima instanță (în ipoteza necompetenței teritoriale, respectiv a necompetenței materiale sau personale a instanței superioare celei competente potrivit legii).
Totodată, Curtea reține că procedura privind declinareade competență nu diferă de cea din reglementarea anterioară, astfel cum era prevăzută în art. 42 din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, art. 42 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea, similar normelor procesual penale în vigoare, faptul că, în cazul declinării pentru necompetență teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin. De asemenea, Curtea observă că, dacă instanța admite excepția de necompetență, își declină competența prin sentință definitivă, art. 50 alin. (4) din Codul de procedură penală stabilind, similar art. 42 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, că hotărârea de declinare a competenței nu este supusă căilor de atac. În schimb, dacă instanța respinge excepția de necompetență, aceasta se pronunță prin încheiere, care va putea fi atacată numai odată cu fondul [în temeiul art. 408 alin. (2) din Codul de procedură penală].
În același fel, art. 50 alin. (1) din Codul de procedurăpenală prevede că instanța care își declină competența trimite, de îndată, dosarul instanței de judecată desemnate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare [similar dispozițiilor art. 42 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968]. Aceste prevederi sunt de natură să răspundă nevoii de celeritate a procesului penal, fiind necesar ca o cauză să ajungă în cel mai scurt timp în fața instanței competente.
În aceste condiții, Curtea reține că declinarea decompetență nu are caracterul unei judecăți, pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluționează fondul cauzei, ci un incident în administrarea justiției, inerent bunei funcționări a sistemului judiciar. În jurisprudența sa, examinând normele procesual penale privind recuzarea, Curtea a reținut că „procedura asupra cercetării și judecării cererii de recuzare” este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicțional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură conform normelor procesului penal, îi dau un caracter jurisdicțional numai în sens formal.
Totodată, Curtea a reținut că proceduri similare se regăsesc și cu privire la alte instituții — cum ar fi strămutarea, desemnarea altei instanțe, declinarea de competență, trimiterea cauzei la alt parchet și trecerea cauzei de la un organ de cercetare la altul — care nu soluționează fondul cauzei, ci un incident în administrarea justiției, în scopul bunei funcționări a sistemului judiciar (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24).
Așa încât, ținând seama atât de natura instituției, cât și deimperativul celerității procesului penal, Curtea nu poate reține că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt de natură să încalce dispozițiile constituționale invocate de autoare. De altfel, Curtea constată că, în materie procesual penală, instituția juridică analizată asigură justa măsură între interesul de salvgardare a actelor efectuate de instanța necompetentă și principiul legalității. Așadar, dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei, instanța căreia i s-a trimis cauza poate menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse de instanța care și-a declinat competența [art. 50 alin. (2) din Codul de procedură penală], iar, în cazul declinării pentru necompetență teritorială, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse se mențin în mod obligatoriu [art. 50 alin. (3) din Codul de procedură penală], întrucât, în această din urmă ipoteză, actele și măsurile dispuse sunt îndeplinite cu respectarea competenței materiale și personale.
În continuare, Curtea observă că, în practica judiciară aferentă legii procesual penale anterioare (Curtea de Apel Târgu Mureș — Secția penală, pentru minori și de familie, Decizia nr. 55/R din 23 ianuarie 2014), s-a decis că, odată admisă o excepție de necompetență, instanța nu mai poate dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, ci trebuie să aplice dispozițiile privind declinarea competenței și trimiterea dosarului instanței de judecată arătate ca fiind competentă.
Acest lucru rezulta, pe de o parte, din caracterul imperativ al art. 42 alin. 1 Codul de procedură penală din 1968, care nu lăsa la aprecierea instanței dacă va trimite sau nu dosarul instanței competente, după ce a admis excepția de necompetență materială.
Pe de altă parte, art. 43 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 permitea instanței care își declina competența doar să ia măsurile și să efectueze „actele ce reclamă urgență” (de pildă, măsurile preventive). Curtea observă că aceste din urmă prevederi au fost preluate în actuala lege procesual penală, în art. 51 alin. (5), care stabilește, în mod identic, că „Instanța care și-a declinat competența ori care s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile și efectuează actele ce reclamă urgență.”
Totodată, caracterul imperativ al normei reglementate la art. 42 alin. 1 Codul de procedură penală din 1968 rămâne actual și în ceea ce privește soluția legislativă în vigoare, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a adăugat în cuprinsul acesteia din urmă particula „de îndată”. Astfel, instanța care își declină competența trimite, de îndată, dosarul instanței de judecată desemnate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare [art. 50 alin. (1) din Codul de procedură penală în vigoare].
Cu alte cuvinte, dacă necompetența materială, teritorială sau funcțională se ivește în faza camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară, după admiterea unei asemenea excepții, nu poate decât să își decline competența în favoarea judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă. În acest sens reglementează și art. 346 alin. (6) din Codul de procedură penală, potrivit căruia, dacă apreciază că instanța sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50 și 51 din același act normativ, care se aplică în mod corespunzător.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia, contrar dispozițiilor constituționale și convenționale privind dreptul la un proces echitabil, hotărârea de declinare a competenței nu este supusă niciunei căi de atac, Curtea reține că, atât timp cât dispozițiile criticate răspund nevoii de celeritate a procesului penal, fiind necesar ca o cauză să ajungă în cel mai scurt timp în fața instanței competente, acestea constituie norme de procedură a căror reglementare este de competența exclusivă a legiuitorului, care, potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură și de exercitare a căilor de atac.
