Titlul problemei de drept: Problema cesiunii de creanţă în faza apelului în litigiile având ca obiect constatarea clauzelor abuzive în contractele de credit bancar. Persoana în sarcina căreia poate fi stabilită obligaţia de restituire a sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor abuzive, în contextul cesionării creanţei de către bancă. (Curtea de Apel Târgu Mureş)
- Materie: civil
- Subcategorie: alte tipuri de cauze
- Obiect Ecris: clauze abuzive Legea nr. 193/2000
- Legislaţie incidentă: art. 38–39 Cod procedură civilă
- Cuvinte cheie: cesiune de creanță, stabilirea obligației de restituire
În legătură cu aspectele procedurale determinate de aducerea la cunoştinţa instanţei de apel a existenţei unei cesiuni de creanţă care a avut loc, fie anterior demarării litigiului din primă instanţă, fie în cursul acestuia, urmată după caz de o cerere de introducere în cauză a cesionarului sau de o cerere de intervenţie, s-au exprimat opinii diferite după cum urmează:
Într-o opinie, în situaţia în care împrejurarea cesiunii este doar adusă la cunoştinţă, au existat situaţii în care în lipsa unei cererii din partea vreuneia din părţile interesate (instituţia de credit, consumator sau cesionar), instanţa de apel a apreciat că se impune menţinerea cadrului procesual, iar nu introducerea din oficiu în temeiul dispoziţiilor art. 79 Cod procedură civilă, apreciind că cerinţa opozabilităţii este oricum îndeplinită potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. 3 Cod procedură civilă. (467/308/2017* – încheiere de şedinţă din 10.09.2019).
Într-o altă opinie, odată adusă la cunoştinţa instanţei persoana cesionarului actual al creanţei, ar fi oportună introducerea acestuia în proces.
În al doilea rând cu privire la soluţionarea eventualelor cereri de intervenţie, într-o opinie acestea trebuie să fie respinse (ca urmare a nejustificării în mod corespunzător a calităţii de cesionar, respectiv ca urmare a opoziţiei consumatorilor).
De asemenea, deşi nu s-a pronunţat încă o soluţie în acest sens, s-a antamat posibilitatea respingerii cererilor de intervenţie în contextul în care acestea nu justifică finalitatea concretă a demersului procedural, sub aspectul efectelor pe care le-ar produce şi a modului în care instanţa ar configura obligaţiile părţilor prin dispozitivul hotărârii.
Totodată, s-au exprimat opinii divergente în sensul în care aceste cereri de intervenţie ar trebui admise pentru o corectă reflectare a realităţii faptice în ceea ce priveşte cadrul procesual, astfel încât, în condiţiile în care consumatorul nu contestă faptul că ar fi primit notificarea privitoare la cesiunea de creanţă, coroborată cu dorinţa manifestată a cesionarului de a interveni în proces, în virtutea calităţii acestuia de având-cauză (succesor cu titlu particular al cedentului).
Din punct de vedere al dreptului material, s-au ridicat probleme legate de efectele concrete ale cesiunilor de creanţă asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Una din problemele majore care s-a pus în discuţie a fost aceea a modului în care sunt influenţate raporturile juridice de drept material dintre părţi, în contextul în care finalitatea practică a demersului de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale (în situaţia cererilor admise) rezidă în înlăturarea efectelor acestora prin despăgubirea consumatorului cu sumele achitate în temeiul lor.
Sub acest aspect s-au exprimat opinii diferite:
O primă opinie a fost aceea a obligării doar a titularului contractului (sau a succesorului său legal în drepturi), cu motivarea că efectele patrimoniale ale unei acţiuni în constatarea caracterului abuziv al clauzelor sunt consecinţe secundare ale raportului de drept principal dedus judecăţii, iar acesta din urmă, din punct de vedere material se stabileşte între părţile care au încheiat contractul, iar transpunerea sa în plan procesual nu poate decât să reflecte acest aspect; ipoteza este susţinută şi de argumentul potrivit căruia cesiunea a avut ca obiect o creanţă (dreptul de a încasa o creanţă, iar nu un contract), contractul rămâne în fiinţă, chiar dacă este declarat scadent anticipat el nu este finalizat ci doar se avansează exigibilitatea debitului cedat ulterior, astfel că părţile contractului rămân neschimbate, fiind titularii iniţiali, practic se schimbă modalitatea de executare a contractului; raporturile dintre cedent şi cesionari succesivi nu pot fi opuse consumatorului, urmând a fi analizate de către aceştia în virtutea raporturilor de drept material ce guvernează contractul de vânzare de creanţe ce a intervenit între ei.
O a doua opinie a fost în sensul în care ar trebui să se facă o distincţie astfel încât fiecare titular succesiv al creanţei (cel iniţial, respectiv cesionarii succesivi) să fie obligaţi fiecare în măsura în care au încasat sume de bani în temeiul clauzelor abuzive.
O a treia opinie a fost în sensul în care toţi cei care au deţinut la un moment dat creanţa în discuţie şi au încasat sume de bani în temeiul clauzelor abuzive să fie obligaţi în solidar; potrivit art. 1445 Cod civil, solidaritatea dintre debitori nu se prezumă, iar ea nu decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.
O a patra opinie a fost în sensul în care doar cel mai recent dintre cesionari ar trebui obligat la plata sumelor de bani, acesta este şi scopul pentru care acesta intervine în proces, însușindu-și calitatea de titular al creanţei îşi asumă orice obligaţii se pot naşte în legătură cu aceasta
Sub acest ultim aspect, în susţinerea celei dintâi opinii exprimate este şi argumentul că niciuna din părţile litigiului nu contestă, ci chiar insistă asupra faptului că ceea ce s-a cesionat a fost doar o creanţă, doar dreptul de a încasa o sumă de bani.
În contextul în care un contract de credit determină raporturi juridice complexe, ce exced simplei obligaţii de restituire a capitalului împrumutat şi a dobânzii aferente, cesionarea doar a unui drept (şi a obligaţiei corelativă) din conţinutul acestuia nu schimbă existenţa contractului şi împrejurarea că instituţia de credit contractantă rămâne responsabilă pentru administrarea sa.
Părţile îşi fundamentează raţionamentul pe o concepţie greşită a modului în care un contract de credit încetează, apreciind că odată declarată scadenţa anticipată a unui asemenea contract pentru că singura componentă ce rămâne este dreptul de a încasa debitul principal acest lucru echivalează cu încetarea contractului.
Există situaţii întâlnite în litigiile în care Banca a avut calitate de parte, în care operaţiunea de cesiune a dreptului de a încasa ratele de credit s-a făcut imediat după semnarea contractului, în timp ce acesta era într-o derulare firească iar operaţiunile specifice de administrarea ale a creditului rămânând în continuare atributul instituţiei de credit, concluzia că nu a avut loc decât o cesiune de creanţă, iar nu de contract fiind logică în acest caz.
Părţile recurg la mecanismul cesiunii de creanţă întrucât acesta nu presupune acordul debitorului cedat, un argument în plus pentru a susţine că titularii contractului au rămas aceiaşi.
În această interpretare, în care părţile raportului de drept material nu s-au schimbat nu se justifică nici aplicarea mecanismului de transmisiune a calităţii procesuale prevăzut de art. 38-39 Cod procedură civilă, fiind deci în acelaşi timp un argument pentru soluţia de respingere inclusiv a cererii de intervenţie.
Opinia Institutului Național al Magistraturii
În ceea ce privește aspectele de ordin procedural, care sunt generate de transmiterea calității procesuale (prin acte între vii cu titlu particular), aprecim că trebuie să subliniem anumite distincții între dispozițiile art. 39 și dispozițiile art. 78 cod procedură civilă.
Astfel, art 39 are drept ipoteză împrejurarea că trasmiterea dreptului litigios a avut loc în cursul procesului, astfel încât efectele prevăzute de lege se vor aplica numai dacă actul de înstrinare a fost încheiat în cursul procesului, iar nu și anterior începerii procesului.
Pe cale de consecință, se mai poate observa și că nu prezintă relevanță momentul aducerii la cunoștința instanței de apel a acestui aspect, verificarea de ordin temporal trebuind să poarte strict asupra datei încheierii actului juridic de înstrăinare.
Din perspectiva instituției introducerii forțate în cauză, din oficiu, a altor persoane (art. 78 cod procedură civilă), avem în vedere, în primul rând, dispozițiile alin. (3), potrivit cărora introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe.
Așadar, intersectarea domeniului de aplicare al celor două norme poate avea loc numai în fața primei instanțe, cu privire la actele translative care au fost încheiate în cursul procedului.
Având în vedere că problema de drept a fost invocată pentru stadiul procesual al apelului, față de cele deja expuse, rezultă că în fața instanței de apel nu se poate derula decât procedura prevăzută de art. 39 cod procedură civilă.
Reamintim dispozițiile alin. (2) teza I, potrivit cărora, în toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoștință de existența procesului; prin urmare, succesorul cu titlu particular are obligația legală de a interveni în proces, iar nu o facultate (un drept de apreciere) ceea ce însemnă că nu trebuie parcursă etapa admisibilității în principiu.
˝Pe de altă parte, atât înstrăinătorul, cât și adversarul său ori instanța din oficiu pot solicita/dispune introducerea în cauzăa succesorului cu titlu particular. Nici în acest caz nu este vorba despre vreo formă de intervenție forțată, pe care pârâtul să trebuiască să o facă într-un anumit termen, ci terțul va sta alături de înstrăinător, în aceeași calitate procesuală.
În fine, întrucât prin introducerea în proces a terțului nu are lo o modificare a obiectului procesului, se va putea face aplicarea art 39 C. pr. Civ. si în căile de atac˝.
Prin urmare, dacă intervenirea în proces are loc la inițiativa succesorului cu titlu particular, instanța va dispune introducerea în cauză acestuia; cât privește oportunitatea introducerii în cauză a succesorului, ca urmare a cererii uneia dintre părți sau din oficiu, apreciem că aceasta trebuie justificată în condițiile concrete ale speței (un exemplu ar fi acela în care cesiunea de creanță este opozabilă debitorului consumator, astfel încât este firesc să fie introdus în proces creditorul actual al consumatorului), fără însă ca acest demers să aibă caracter obligatoriu pentru instanță, dat fiind că hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului produce de drept efecte și contra succesorului cu titlu particular.
Apreciem însă că introducerea succesorului cu titlu particular nu va fi urmată de scoaterea înstrăinătorului din proces, dat fiind că cedentul va fi în continuare titularul obligațiilor generate de contract și va păstra responsabilitatea conduitei de la data încheierii contractului.
Trebuie avut în vedere că cesiunea de creanță transferă numai un drept, iar nu o poziție contractuală (care se referă la toate drepturile și obligațiile generate de contractual la care cedentul a fost parte), efect care s-ar produce în cazul cesiunii contractului. De a altfel, având în vedere aplicarea în timp a legii civile, potrivit regulii tempus regit actum, cesiunea contractului nici nu este aplicabilă marii majorități raporturilror juridice deduse judecății (fiind vorba despre contracte încheiate în anii 2007, 2008).
Așadar, transmisiunea calității procesuale este numai parțială, întrucât nu a operat și un transfer de obligații sau de răspundere pentru nerespectarea obligațiilor contractuale.
Din această perspectivă, banca (parte la contractual de credit) este aceea care a utilizat contractul cu clauze standard și, eventual, a stipulat clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, având un comportament contrar aceleia de a respecta obligația legală prevăzută de art. 1 alin. (3 ) din Legea 193/2000.
Dacă ne referim și la caracterul retroactiv al nulității absolute, sancțiune ce intervine în cazul constatării caracterului abuziv al clauzelor inserate în contract, apreciem că toate efectele constatării caracterului abuziv converg către partea inițială din contract, dat fiind că aceasta și-a manifestat voința la data încheierii convenției și a fost beneficiara prestațiilor executate de consumator (a încasat dobânda remuneratorie, comisioanele și eventualele accesorii convenite).
Cât privește efectele de drept substanțial, mai întâi, precizăm că, oricare ar fi data cesiunii de creanță, nu sunt aplicabile dispozițiile codului civil în vigoare, date fiind normele tranzitorii prevăzute de Legea pentru punerea în aplicare a Codului civil (art. 117 alin. (1): Creanța transmisă prin cesiune sau subrogație, intervenită după data intrării în vigoare a Codului civil, își păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data nașterii creanței. Astfel, potrivit art. 1396 C. ci. 1864, vinderea sau cesiunea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței, precum cauțiunea, privilegiul și ipoteca.
Poziția cesionarului este, așadar, aceea a unui succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanța.
Cesiunea de creanță reprezintă un mijloc de transmitere a obligațiilor, în sensul în care, sub rezerva respectării condițiilor de opozabilitate, debitorul va fi obligat în raport cu noul creditor (cesionarul creanței), astfel încât nu se poate reține că raportul juridic își păstrează părțile inițiale.
Pe de altă parte, în raport și cu argumentele expuse în legătură cu aspectele procedurale, care își păstrează pertinența, cesiunea nu operează și cu privire la obligațiile cedentului, astfel încât aprecim că acesta este fundamentul răspunderii băncii pentru inserarea clauzelor abuzive, respective al obligației acesteia de a restitui sumele percepute în temeiul clauzelor contestate.
În concluzie, opinia INM este în sensul că, în situația intervenirii unei cesiuni de creanță în cursul procesului, instanța de apel, în temeiul art. 39 cod procedură civilă, va dispune introducerea în cauză succesorului cu titlu particular, dacă intervenirea în proces are loc la inițiativa acestuia, instanța; oportunitatea introducerii în cauză a succesorului, ca urmare a cererii uneia dintre părți sau din oficiu, trebuie justificată în condițiile concrete ale speței (un exemplu ar fi acela în care cesiunea de creanță este opozabilă debitorului consumator, astfel încât este firesc să fie introdus în proces creditorul actual al consumatorului), fără însă ca acest demers să aibă caracter obligatoriu pentru instanță, dat fiind că hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului produce de drept efecte și contra succesorului cu titlu particular.
În ipoteza intervenirii unei cesiuni de creanță, consecința constatării caracterului abuziv al unei clauze și a nulității absolute a acesteia este obligarea băncii, partea inițială în contract (cedentul creanței) la restituirea prestațiilor primite în temeiul clauzei abuzive, precum și la plata accesoriilor acestora.
Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM.
Această problemă de drept reprezintă un extras din minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel (online) – București, 15 decembrie 2020.
