Titlul problemei de drept: procedura soluţionării litigiilor având ca obiect plângere împotriva ordonanţei de clasare în baza art. 10 indice 4 lit. b) din Legea nr. 115/1996 emisă de Comisia de cercetare a averilor; participarea procurorului; citarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice; soluţii pe care le poate dispune instanţa – discuţii cu privire la posibilitatea confiscării averii în cadrul respectivului litigiu (Curtea de Apel Bucureşti, Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal)
- Materia: contencios administrativ și fiscal
- Subcategoria: alte tipuri de cauze
- Obiect Ecris: 5003, controlul averilor
- Act normativ incident: art. 10 indice 4 lit. b) din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici
- Cuvinte-cheie: cercetare avere, ordonanță de clasare
Practica judiciară
Problema de drept enunţată s-a ivit în litigiile formulate de reclamanta Agenţia Naţională pentru Integritate (ANI), prin care aceasta solicită instanţei să anuleze ordonanţa de clasare pronunţată de Comisia de cercetare a averii de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi să dispună confiscarea averii dobândită în mod nejustificat.
În concret, problema de drept este dacă, în litigii precum cele enunţate anterior, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 16-18 din Legea nr. 115/1996.
Potrivit jurisprudenţei recente a ÎCCJ (decizia nr. 2497/2015), cu privire la natura juridică a ordonanţei de clasare şi admisibilitatea acţiunii în anularea acesteia, se reţin următoarele:
– Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere reglementează procedura de control al averilor, care cuprinde o etapă administrativă, derulată în fața comisiei de cercetare a averilor, potrivit art. 10 – 15 din Legea nr. 115/1996, și o etapă judiciară, dată în competența secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel și supusă prevederilor art. 16 – 20 din lege (decizia nr. 2497/2015); – Comisia de cercetare a averilor care funcționează pe lângă fiecare curte de apel și care este compusă din 2 judecători și un procuror, desemnați pe o perioadă de 3 ani (art. 10 din Legea nr. 115/1996), începe acțiunea de control odată sesizată de A.N.I. cu raportul de evaluare prin care s-au constatat diferențe semnificative între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate de aceeași perioadă (art. 101 din Legea nr. 115/1996, corelat cu art. 17 din Legea nr. 176/2010) și își desfășoară activitatea de cercetare potrivit regulilor procedurale cuprinse în art. 102 – 103 din Legea nr. 115/1996;
– în lipsa unei prevederi exprese a legii, nici componența comisiei, nici împrejurarea că reglementarea procedurii conține unele elemente specifice activității jurisdicționale – dreptul de apărare, citarea părților, dreptul de a propune probe – nu imprimă activității de cercetare a averilor natura juridică a unei jurisdicții, soldate cu emiterea unui act administrativ – jurisdicțional ce întrunește atributele puterii de lucru judecat, conform art. 2 alin. (1) lit. d) și e) din Legea nr. 554/2004. Cu atât mai puțin activitatea Comisiei ar putea fi asimilată activității de judecată desfășurate de instanțele judecătorești, conform art. 126 din Constituția României și Legii nr. 304/2004;
– potrivit art. 10 indice 4 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, “(1) Comisia de cercetare hotărăște cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunțând o ordonanță motivată, prin care poate dispune: a) trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat; b) clasarea cauzei, când constată că proveniența bunurilor este justificată; c) suspendarea controlului și trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni.”
– “Ordonanța de clasare se comunică părților și parchetului de pe lângă curtea de apel în raza căreia funcționează comisia de cercetare sau, după caz, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori organelor fiscale”, conform art. 10 indice 4 alin. (2) din aceeași lege;
– Așadar, dintre cele trei categorii de soluții pe care le poate dispune Comisia de cercetare a averilor, în activitatea sa de “executare în concret a legii”, clasarea cauzei are ca efect finalizarea procedurii în etapa administrativă, nemaifiind urmată de o sesizare a instanței competente în etapa judiciară, aspect ce imprimă ordonanței de clasare aptitudinea de a stinge raporturi juridice, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004;
– Inexistența, în cuprinsul Legii nr. 115/1996, a unei prevederi exprese privind accesul la justiție pentru contestarea ordonanței de clasare nu poate avea semnificația invocată de recurenții – pârâți pentru că “tăcerea” legii speciale atrage incidența normelor cuprinse în Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Alte decizii relevante ale ÎCCJ:
– Ordonanța de clasare emisă de comisia de cercetare a averilor este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 (decizia nr.2272/2014);
– Ordonanța de clasare emisă de comisia de cercetare a averilor poate fi contestată de partea interesată, în temeiul și în condițiile Legii nr. 554/2004 (decizia nr. 2111/2014, nr.2272/2014);
– ANI ca autoritate administrativă autonomă înființată cu scopul asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, conform art. 13 din Legea nr. 144/2007 și art. 8 din Legea nr. 176/2010, justifică calitatea și interesul, în calitatea sa de subiect de drept public care poate acționa în contencios administrativ, pentru protejarea interesului public în raza sa de competență conform art. 1 alin. (8) din Legea nr. 554/2004 (decizia nr. 2497/2015);
– Instanța competentă să soluționeze acțiunea împotriva ordonanței de clasare emisă de Comisia de cercetare a averilor este curtea de apel căreia îi revine competența de a se pronunța în ipotezele prevăzute de art.10 indice 4 alin.(1) lit. a) din Legea nr.115/1996 (decizia nr. 2111/2014).
De asemenea, a fost identificată o decizie prin care ÎCCJ a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, a anulat ordonanţa de clasare emisă de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi a dispus trimiterea cauzei Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Constanţa pentru reverificarea averii persoanelor cercetate A. şi B. Din motivarea deciziei menţionate rezultă, în esenţă, că acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă privea doar anularea ordonanţei de clasare (nu şi confiscarea); litigiul a parcurs două cicluri procesuale; în al doilea ciclu procesual acţiunea a fost respinsă; în recurs, urmare a administrării probei cu înscrisuri noi, instanţa de control judiciar a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul formulat de recurenta-reclamantă (ANI) a fost admis iar sentinţa atacată a fost modificată în sensul arătat anterior (ÎCCJ, Decizia nr. 3366/2016, disponibilă pe site-ul ÎCCJ).
Deşi nu vizează ordonanţa de clasare, amintim că prin decizia civilă nr. 2111/2014 a fost respins recursul împotriva sentinţei civile nr. 267/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal; prin sentinţa amintită a fost anulată ordonanţa prin care s-a constatat prescris dreptul ANI de formulare a cererii de cercetare a averii pârâtului şi s-a trimis dosarul Comisiei de cercetare a averilor în vederea realizării controlului.
Decizii ale Curţii Constituţionale a României
Potrivit Deciziei CCR nr. 596/20 septembrie 2016: „Comisia de cercetare a averilor (…) nu este un veritabil organ de jurisdicţie, de vreme ce nu “spune dreptul”, nu dă un verdict şi nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, prin acte proprii cu efecte jurisdicţionale specifice. Rolul acestei comisii este de a cerceta cele consemnate de Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare, la sesizarea acesteia – autoritate administrativă autonomă care, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, are doar atribuţia de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege. Comisia de cercetare, constituită din doi judecători şi un procuror, efectuează propria activitate de cercetare, administrând, într-adevăr, probele prevăzute de lege pentru soluţionarea cauzei. Curtea a mai arătat că, spre deosebire de actele jurisdicţionale – cum sunt hotărârile judecătoreşti – actele pronunţate de comisia de cercetare a averilor, dacă prin acestea comisia nu dispune clasarea cauzei, au exclusiv rolul de a sesiza instanţa judecătorească sau parchetul competent, după caz, acesta fiind singurul lor efect juridic. Din această perspectivă, comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de “filtrare”, din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenţiei Naţionale de Integritate, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei “ordonanţe motivate” – deci însoţite de o argumentare temeinică şi legală – vor fi trimise fie instanţei judecătoreşti, fie parchetului competent, spre soluţionare definitivă”.
În deciziile nr. 1 din 11 ianuarie 2012 (publicată în M.Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012) şi nr. 494 din 10 mai 2012 (publicată în M.Of. nr. 407 din 19 iunie 2012), pronunţate în altă materie decât cea analizată, Curtea reține: „orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat”; textul „este neclar şi imprecis, astfel încât Curtea constată că, în mod evident, legea criticată este lipsită de previzibilitate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 1 alin. 5 din Constituţie”, prevederile legale analizate „nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor prevăzut de art. 1 alin. 5 din Constituţie”; Curtea reţine în final că imprecizia sau lipsa de previzibilitate a textului de lege supus controlului de neconstituţionalitate afectează dreptul la un proces echitabil cuprins în art. 21 alin. 3 din Constituţie; în acelaşi sens şi Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013 (publicată în M.Of. nr. 231 din 22 aprilie 2013), pronunţată în altă materie decât cea analizată.
Lipsa de previzibilitate a textului de lege supus controlului de constituţionalitate afectează în mod direct şi dreptul de proprietate – a se vedea Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013 (publicată în M. Of. nr. 50 din 21 ianuarie 2014).
Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti
Prin sentința nr. 3.096 din 14 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A.N.I., în contradictoriu cu pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, A. și B.; a anulat Ordonanța din 10 aprilie 2013, completată prin ordonanțele din 25 septembrie 2013, cu consecința reluării controlului de către Comisia de cercetare a averilor și a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere prin care s-a solicitat dispunerea confiscării unei părți din averea persoanei cercetate.
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului doi al cererii, prin care s-a solicitat dispunerea confiscării diferenţei constatate între averea dobândită şi veniturile realizate, ca măsură subsecventă celei de anulare a ordonanţei de clasare, Curtea de apel a constatat că excepţia este fondată.
Având în vedere că dispunerea confiscării averii nejustificate este o măsură prevăzută exclusiv de legea specială, în ipoteza sesizării curţii de apel de către Comisia de cercetare a averilor, iar în cazul de faţă curtea nu a fost învestită în temeiul legii speciale de către Comisia de cercetare a averilor, ci a fost învestită de ANI cu o cerere în anularea ordonanţei de clasare, s-a constatat inadmisibilitatea capătului al doilea de cerere, măsura confiscării averii neintrând în categoria reparaţiilor la care se referă art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Notă: prin decizia nr. 2497/2015, disponibilă pe site-ul ÎCCJ, instanţa supremă a admis recursul declarat de recurenții-pârâți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3.096 din 14 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința recurată şi a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A.N.I.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Una dintre condiţiile de legalitate ale privării de proprietate, aşa cum rezultă din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia EDO este aceea ca ingerinţa să fie prevăzută de legea naţională. Potrivit jurisprudenţei CEDO, noţiunea de „lege” are un sens autonom. Exigenţa articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia EDO este aceea ca legislaţia naţională să prevadă în mod expres cazurile de expropriere sau naţionalizare şi ca ea să fixeze condiţiile acestora.
Potrivit jurisprudenţei, confiscarea este o ingerinţă în dreptul de proprietate (Ismayilov v. Rusia, no. 30352/03, § 29, 6 noiembrie 2008, Boljević v. Croația, no. 43492/11, § 37, 31 ianuarie 2017);
Măsura confiscării constituie un control asupra proprietăţii în sensul paragrafului nr. 2 al articolului 1 la Protocolul nr. 1 la Convenţia EDO (Ismayilov, citat anteior, § 30, Grifhorst v. France, no. 28336/02, §§ 85-86, 26 februarie 2009).
Potrivit jurisprudenţei, revine jurisdicţiilor naţionale să interpreteze şi să aplice legea naţională; atunci când ingerinţa (în dreptul de proprietate) rezultă dintr-o decizie judiciară, Curtea EDO verifică modul în care dreptul intern a fost interpretat şi aplicat de jurisdicţiile interne şi dacă această aplicare a produs efecte conforme principiilor Convenţiei;
Concentrându-ne exclusiv asupra condiţiei ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, subliniem că, într-o bogată jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe.
Expresia “prevăzută de lege” impune, în primul rând, ca măsura contestată să fie întemeiată pe dreptul intern. În al doilea rând, aceasta face referire la calitatea legii în cauză, impunând ca aceasta să fie formulată cu suficientă precizie, astfel încât să fie accesibilă persoanei în cauză, care trebuie, în plus, să fie capabilă să prevadă, într-o măsură care să fie rezonabilă în circumstanțele respective, consecințele pe care le poate avea o anumită acțiune [a se vedea, între alte hotărâri, The Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 49, seria A. nr. 30, și Michaud împotriva Franței, nr. 12.323/11, pct. 94-96 CEDO 2012]: „nu poate fi considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-şi regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat”; „o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”; „în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice” – Sunday Times contra Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvényi contra Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei, 2005.
Gradul de precizie care se impune legislației interne – care nu poate, în niciun caz, să prevadă orice situație – depinde în mare măsură de conținutul instrumentului în cauză, domeniul pe care este destinată să îl reglementeze, precum și numărul și statutul persoanelor cărora li se adresează (a se vedea Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 48, seria A, nr. 323).
Este adevărat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu conţine dispoziţii procedurale (Fredin v. Suediei (no. 1), 18 februarie 1991, § 50, S.C. Antares Transport S.A. şi S.C. Transroby S.R.L. v. Romania, no. 27227/08, § 46, 15 decembrie 2015), însă orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să fie însoţită de garanţii procedurale (Stolyarova v. Rusia, no. 15711/13, § 43, 29 ianuarie 2015).
Doctrină cu privire la principiul securităţii juridice – accesibilitatea şi previzibilitatea legii
– I. Predescu, M. Safta, Principiul securităţii juridice, fundament al statului de drept. Repere jurisprudenţiale, accesibilă la adresa: www.ccr.ro/uploads/Publicatii%20si%20statistici/Buletin%202009/predescu.pdf
Opinia referentului
Nu a fost exprimată.
Opinia formatorului INM
Rezultă din cadrul întrebării ridicate de Curtea de Apel Bucureşti că în discuţie sunt două chestiuni susceptibile să dea naştere la practică judiciară neunitară în cazul soluţionării litigiilor având ca obiect plângere împotriva ordonanţei de clasare emise de comisia de cercetare a averilor în baza art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996, respectiv:
– cadrul procesual şi
– soluţiile pe care le poate dispune instanţa, în special dacă în acest caz se poate dispune confiscarea averii.
Referitor la prima chestiune, considerăm că şi în cazul plângerii îndreptate împotriva ordonanţei de clasare cadrul procesual trebuie să fie cel dat de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, potrivit cărora [p]reşedintele curţii de apel sau preşedintele secţiei de contencios administrativ şi fiscal, primind dosarul, fixează termen de judecată, potrivit legii, şi dispune citarea tuturor părţilor care au fost chemate la Agenţie. Statul, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, va fi întotdeauna citat în instanţă. Participarea procurorului şi a Agenţiei Naţionale de Integritate este obligatorie.
Aşadar, instanţa va cita:
– persoana a cărei avere este cercetată şi orice altă persoană interesată care a fost parte şi în faţa comisiei (spre exemplu, soţul persoanei cercetate, dacă în discuţie au fost bunuri comune);
– procurorul;
– Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice;
– Agenţia Naţională de Integritate (numită în continuare ANI sau Agenţia).
Nu este parte a cadrului procesual comisia de cercetare a averii.
Totuşi, deşi chestiunea excede cadrului procesual, considerăm util să arătăm că, raportat la obiectul sesizării, nu este cazul să fie citaţi martori sau experţi care au participat la lucrările comisiei.
Referitor la soluţiile pe care le poate dispune instanţa, arătăm în primul rând că acţiunea este admisibilă, chiar dacă legea nu reglementează expres această soluţie.
Într-adevăr, liberul acces la justiţie face ca, în principiu, orice acţiune să fie admisibilă chiar dacă nu este reglementată expres de lege, excepţiile fiind permise în situaţii limitate, spre exemplu, atunci când legea pune anumite condiţii de sesizare a instanţei iar acestea nu sunt îndeplinite sau atunci când, deşi este reglementată legal o anumită cale procesuală, partea urmăreşte o altă cale.
Tot ca urmare a regulilor generale, considerăm că soluţiile pe care le poate da instanţa sunt cele uzuale: admiterea, admiterea în parte (spre exemplu, dacă se ajunge la concluzia că probele administrate în faţa comisiei justifică o confiscare parţială faţă de cea cerută de Agenţie) sau respingerea acţiunii.
Raportat la obiectul judecăţii, admiterea sau admiterea în parte a acţiunii înseamnă sesizarea instanţei, cu consecinţa trimiterii cauzei la registratură şi repartizarea aleatorie, cu excluderea completului care a judecat plângerea împotriva ordonanţei de clasare.
Obligarea comisiei să sesizeze ea instanţa reprezintă o tergiversare inutilă a judecăţii şi nu este cerută de niciun principiu sau regulă generală de drept. Este adevărat că în materia contenciosului administrativ, instanţa, atunci când admite acţiunea, nu se substituie autorităţilor administrative şi nu emite ea actul sau nu efectuează ea operaţiunea administrativă considerată necesară pentru protecţia unui drept sau a unui interes legitim, dar această regulă nu se aplică în cazul de faţă deoarece în discuţie nu este nici emiterea unui act administrativ şi nici efectuarea unei operaţiuni administrative, ci exclusiv dacă este sau nu cazul de sesizare a instanţei competente să dispună confiscarea averii, în condiţiile art. 18 din lege.
Pe de altă parte, trebuie respectată distincţia prevăzută de lege între soluţiile pe care le poate da comisia, respectiv sesizarea instanţei sau clasarea cauzei. Urmare a acestei distincţii, obiectul judecăţii este diferit în cele două situaţii: în primul caz se verifică legalitatea dobândirii averii, pe când în al doilea se verifică doar dacă există probe şi motive suficiente pentru sesizarea instanţei în vederea confiscării.
De asemenea, considerăm că judecătorul care a făcut parte din completul care a dispus sesizarea instanţei devine incompatibil să judece dacă dobândirea unei cote-părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate are sau nu caracter justificat deoarece, deşi obiectul judecăţii este diferit, judecătorul care a admis acţiunea îndreptată împotriva ordonanţei de clasare şi-a format în mod evident o opinie defavorabilă persoanei a cărei avere este cercetată.
Pentru aceste considerente, propunem următorul răspuns:
În cazul acţiunilor îndreptate împotriva ordonanţei de clasare emise de comisia de cercetare în temeiul art. 10 indice 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici se citează persoana a cărei avere este cercetată, precum şi orice altă persoană interesată, procurorul, Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Integritate.
În cazul admiterii sau admiterii în parte a acţiunii, se va dispune sesizarea instanţei competente să dispună confiscarea averii nejustificate.
Din compunerea instanţei mai sus amintite nu poate face parte judecătorul care a admis sau a admis în parte acţiunea.
Punctul de vedere al Secției de contencios administrativ și fiscal a ÎCCJ
În litigiul privind plângerea împotriva ordonanței de clasare nu se citează comisia de cercetare a averilor.
Procurorul nu este parte în proces, ci are calitatea de participant, motiv pentru care nu se citează.
Prin sintagma “orice altă persoană interesată” se înțelege numai o persoană care a fost parte în procedura derulată în fața comisiei.
În ceea ce privește soluțiile pe care le poate pronunța instanța învestită cu plângerea împotriva ordonanței de clasare, cu majoritate (1 vot împotrivă), opinia Secției este în sensul că, în ipoteza admiterii acțiunii, instanța va dispune retransmiterea cauzei la comisia de cercetare a averilor în vederea reluării procedurii.
Opinii exprimate de participanții la întâlnire:
În sensul soluției potrivit căreia, în caz de admitere a plângerii, instanța urmează să retrimită cauza la comisia de cercetare a averilor s-a argumentat că instanța de judecată nu figurează între titularii dreptului de sezină a instanței competente să dispună confiscarea averii nejustificate. De asemenea, s-a arătat că retransmiterea către comisia de verificare a averilor a fost menținută ca soluție de către legiuitor în ipoteza modificării situației de fapt avută în vedere cu ocazia evaluării inițiale realizată de comisie [art. 10 indice 4 alin. (3) lit. a) – “Controlul se reia de către comisia de cercetare, dacă: (…) a) după clasarea cauzei apar elemente noi care pot conduce la o soluţie contrară”]. S-a mai reținut că trebuie avute în vedere elementele de particularitate ale procedurii reglementate de legiuitor, care a conferit în această materie comisiei de verificare a averilor fizionomia unui organ administrativ, cu unic rol de sesizare a instanței; admițând opinia contrară, comisia ar fi lipsită de acest rol.
În sensul opiniei exprimate de formatorul INM s-a argumentat suplimentar că, având în vedere controlul de fond – legalitate și temeinicie – exercitat de instanța învestită cu soluționarea plângerii împotriva ordonanței de clasare – rolul comisiei de verificare rămâne unul pur formal, de sesizare a instanței competente. Pentru a preîntâmpina tergiversarea procedurii, s-a invocat posibilitatea aplicării mecanismului din recurs, al indicațiilor date comisiei de verificare a averilor, astfel încât aspectele cu privire la care instanța a statuat deja să nu mai poată fi repuse în discuție.
Referitor la admisibilitatea plângerii împotriva ordonanței de clasare s-a menționat că există practică judiciară constantă (inclusiv la nivelul instanței supreme) în sensul
admisibilității; a fost evocată și o soluție de jurisprudență recentă de la nivelul Curții de Apel București (noiembrie 2018) în sens contrar.
Pentru practica recentă a Înatei Curți de Casație și Justiție în materia plângerilor împotriva ordonanței de clasare au fost invocate deciziile nr. 4513/13.12.2018 și nr. 4147/26.11.2018, care nu vizează însă exact problematica pusă în discuție.
În cadrul dezbaterilor s-a ridicat și problema posibilității instanței sesizate cu acțiunea formulată împotriva ordonanței de clasare de a dispune/de a sesiza instanța competentă pentru a dispune confiscarea averii nejustificate. Participanții au decis prorogarea discutării acestui aspect.
Referitor la problema cadrului procesual în cazul plângerii îndreptate împotriva ordonanţei de clasare, a fost agreat cu unanimitate punctul de vedere al formatorului INM, cu mențiunea referitoare la necitarea procurorului, care are calitatea de participant în proces, conform opiniei SCAF-ÎCCJ.
Cu privire la soluția pe care o poate pronunța instanța învestită cu soluționarea plângerii împotriva ordonanței de clasare, cu majoritate participanții au decis amânarea discutării pentru următoarea întâlnire.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului administrativ și financiar-fiscal – Curtea de Apel Iași, 23-24 mai 2019.
