Potrivit art. 2531 alin. (1) lit. b) C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune pentru viciile ascunse începe să curgă, în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.
Din economia prevederilor alin. (4) și (5) ale art. 2531 C.civ. rezultă că termenele prevăzute în acest articol sunt termene de garanție înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească, precum și că prin dispozițiile acestui text legal nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanție speciale, legale sau convenționale.
Așadar, termenul de garanție stabilit de Codul civil marchează momentul la care cel mai târziu poate începe să curgă prescripția extinctivă numai dacă, în cazul concret, nu își găsește aplicare un termen special de garanție, indiferent că acesta ar fi legal sau convențional.
Este nelegală hotărârea instanței de apel prin care, în mod necorespunzător, s-a dat valență termenului de prescripție extinctivă stabilit prin art. 29 din Legea nr. 10/1995, ca termen special de garanție, cu ignorarea momentului de la care cel mai târziu poate să înceapă să curgă, în speță, prescripția extinctivă, stabilindu-se că dreptul pârâtei de a acționa în justiție putea apărea numai în măsura în care scrisoarea de garanție executată nu îi acoperea costul reparațiilor, fără a mai avea relevanță momentul de la care a luat cunoștință efectiv de apariția viciilor ascunse obișnuite, în înțelesul normei evocate.
Întrucât părțile au convenit ca scrisoarea de garanție consemnată să aibă o anumită durată de valabilitate, instanța de apel avea obligația de a se apleca asupra incidenței art. 2531 alin. (5) coroborat cu art. 2515 C.civ., termenele de prescripție putând fi reduse sau mărite prin acordul expres al părților, în condițiile stabilite de legiuitor, această din urmă dispoziție legală impunând cercetarea pretențiilor din perspectiva altui termen de garanție.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a civilă la 4 noiembrie 2014 sub nr. x/3/2014, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat să se constate inexistența dreptului de creanţă al pârâtei pentru suma de 151.951,37 euro, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanţie bancară nr. 13/CD738/PB emisă de C. S.A., să se constate că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin Acordul de subcontractare nr. FCC-M 015 din 30 ianuarie 2012 şi să fie obligată pârâta să convoace reprezentantul investitorului centrului D., în vederea efectuării recepţiei la terminarea lucrărilor de construcţie, să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 27 ianuarie 2015, reclamanta S.C. A. S.A. a depus cerere precizatoare a primului capăt de cerere prin care a înlocuit cererea în constatare cu o cerere în realizarea dreptului, respectiv cu obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să plătească suma de 151.951,37 euro pe care a preluat-o în mod abuziv prin executarea scrisorii de garanţie bancară nr. 13/CD738/PB emisă de C. S.A.
După data formulării cererii de chemare în judecată, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat executarea şi a încasat contravaloarea scrisorii de garanţie bancară nr. 13/CD738/PB emisă de C. S.A., astfel încât dreptul reclamantei de a solicita restituirea acestei sume s-a născut.
Prin încheierea din 18 martie 2015 instanţa a luat act că pârâta nu mai susţine excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere (prima teză).
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul aceleiași instanțe la 3 aprilie 2018 sub nr. x/3/2018, reclamanta B. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A. S.A. să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 489.295,39 euro, cu TVA inclus, echivalentul sumei de 2.278.942,21 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de reclamantă datorate defectelor de proiectare și execuție la imobilul D., apărute din culpa pârâtei, precum și la dobânda legală aferentă.
Prin încheierea din 6 septembrie 2018, Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă a admis excepția de conexitate și a dispus conexarea dosarului nr. x/3/2018 la dosarul nr. x/3/2014.
Prin încheierea din 28 noiembrie 2018 s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa cererii conexate (dosar nr. x/3/2018).
Prin sentinţa civilă nr. 1029 din 8 iulie 2020, Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă admite excepţia lipsei de obiect a capătului al doilea de cerere-teza a doua şi respinge acest capăt de cerere, ca rămas fără obiect.
Admite cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 151.951,37 euro în echivalent în lei, raportat la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii.
Respinge cererea conexată (dosar nr. x/3/2018) ca fiind prescris dreptul material la acţiune (ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei prin încheierea din data de 28 noiembrie 2018).
Obligă pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 59.140,19 lei.
Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii din 28 noiembrie 2018, pârâtă B. S.R.L. a declarat apel.
Prin decizia civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 1029 din 8 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.
A fost anulată în parte încheierea de şedinţă din 28 noiembrie 2018, în ceea ce privește admiterea excepției prescripţiei dreptului la acţiune, şi, în parte, sentinţa civilă nr. 1029 din 8 iulie 2020, în ceea ce privește soluționarea cererii principale precizate și a cererii conexate și a fost trimisă cauza spre rejudecare, în aceste limite, aceleiaşi instanţe.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A.
Prin memoriul de recurs, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și, în rejudecarea apelului, respingerea apelului şi menţinerea încheierii şi a sentinţei de fond, cu cheltuieli de judecată.
În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta apreciază că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, în argumentarea soluției reţinându-se inițial că nu poate fi acceptată interpretarea, conform căreia termenul de prescripție începe să curgă la expirarea perioadei de garanție, iar în final că începutul termenului de prescripție coincide cu expirarea termenului de garanție. Astfel, cele două argumente ale instanței sunt diametral opuse.
În concret, în prima fază s-a reţinut că raționamentul intimatei este nefondat şi s-au prezentat argumentele care susțin această netemeinicie, bazate pe reglementarea explicită a art. 2531 alin. (1) lit. b) C.civ., pe regula prevăzută de art. 2523 C.civ. şi pe faptul că termenul de garanție nu poate fi în același timp termen de prescripție, o astfel de concluzie făcând ca, în cazul viciilor de rezistenţă, acțiunea să fie imprescriptibilă.
Subsecvent acestei susţineri, motivarea a devenit diametral opusă, iar argumentele instanței contradictorii, abandonându-se teza netemeiniciei apelului şi fiind prezentate o serie de motive care susțin contrariul, în baza cărora s-a concluzionat finalmente că începutul termenului de prescripție este de fapt cel al expirării termenului de garanție.
Cele două teze care se regăsesc în motivarea hotărârii şi care ar trebui să susțină în mod concomitent soluția sunt în realitate contrare, iar această împrejurare determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 6 C.proc.civ., în continuare recurenta făcând referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție pe acest aspect.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta apreciază că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de art. 2531 alin. (1) lit. b) şi art. 2523 C.civ.
În acest context, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că instanța de apel a fost în eroare cu privire la obiectul cererii conexe şi a depășit limitele învestirii, iar această eroare a fost hotărâtoare în pronunţarea unei soluții greșite asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Contrar susținerilor eronate ale instanței de apel, aceasta nu a fost învestită să analizeze pretenții ipotetice ale intimatei S.C. B. S.R.L. şi nici să verifice o prescripție ipotetică, ci să analizeze şi să se pronunțe în legătură cu pretențiile concrete formulate de această parte prin cererea de chemare în judecată, în legătură cu care se pot stabili: momentul descoperirii viciului care stă la baza pretențiilor, în sensul art. 2531 C.civ., şi momentul la care s-a cunoscut nașterea dreptului la acțiune, în sensul art. 2523 C.civ.
Astfel, faptul că urmările viciilor pot continua să apară şi să se manifeste în noi moduri nu prezintă nicio relevanţă în problema prescripției, întrucât intimata nu a emis pretenții în legătură cu manifestări viitoare ale unor vicii care nu au apărut încă, ci în legătură cu manifestări deja concretizate fizic.
Or, dacă viciile în legătură cu care s-au emis pretenții s-au manifestat deja, iar intimata a şi făcut reparațiile subsecvent cărora a emis pretențiile deduse judecății, înseamnă că poate fi stabilit în mod obiectiv un moment temporar la care viciul a fost descoperit.
Momentul descoperirii viciului nu poate fi plasat în timp decât anterior reparației efectuată în legătură cu manifestarea acestuia, fiind evident că dacă manifestarea specifică nu s-ar fi observat reparația nu ar fi avut loc.
În ceea ce privește eventualele vicii care se vor manifesta în viitor, acestea, împreună cu pretențiile aferente lor, vor genera termene de prescripţie distincte, fără legătură însă cu prescripția ce trebuie analizată în cauza de faţă.
În concluzie, pentru că în cauza de faţă se pun în discuție pretenții în legătură cu manifestări concrete ale viciilor, iar nu pretenții ipotetice în legătură cu manifestări potențiale, analizarea prescripției nu trebuia făcută în mod teoretic, ci în mod concret, raportat la datele care rezultă din probele administrate în cauză.
Mai susţine recurenta că în cauză nu prezintă relevanţă nici termenul de garanție de 3 ani şi 3 luni prevăzut în procesul-verbal de negociere şi nici termenul de garanție de 10 ani prevăzut de art. 30 din Legea nr. 10/1995, întrucât viciile au fost descoperite înainte de împlinirea acestor termene, astfel că prescripția a început să curgă chiar de la data descoperirii lor.
Practic, regula referitoare la începutul prescripției extinctive în cazul acțiunii în răspundere pentru viciile lucrului, lucrării sau construcției se caracterizează prin aceea că stabilește două momente alternative de la care poate începe să curgă prescripția și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, constând în data descoperirii viciilor, iar, pe de altă parte, un moment obiectiv, constând în data expirării termenului de garanție.
Așadar, dacă înăuntrul termenului (legal sau, după caz, convențional) de garanție partea a descoperit viciul ascuns, atunci de la momentul descoperirii începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Data descoperirii viciilor este o chestiune de fapt care se stabilește prin orice mijloc de probă.
Doar dacă partea nu a descoperit viciul înăuntrul termenului de garanție, termenul de prescripție începe să curgă la expirarea acestuia or, în cauză, intimata nu a pus în discuție nici vicii nedescoperite şi nici manifestări nedescoperite ale unor vicii, astfel încât termenul de început al prescripției să nu fi început să curgă.
În acest sens, recurenta susţine că intimata a pus în discuție vicii pe care le-a descoperit şi manifestări ale viciilor pe care le-a reparat, astfel încât problema prescripției nu poate primi o rezolvare teoretică, ci trebuie să primească o rezolvare concretă, în raport cu data descoperirii viciilor în considerarea cărora s-a formulat cererea de chemare în judecată.
În speță, contrar celor reținute prin hotărârea recurată, intimata a recunoscut că a constatat încă din 27 noiembrie 2013 viciile pentru care solicită despăgubiri, respectiv pretinsa eroare de proiectare a planşeului de la cota – 9,10 m şi fisurile apărute la acest planşeu, întocmind un raport complet cu privire la acestea și la soluțiile de remediere în luna iulie 2014.
Aşadar, întrucât a început să curgă la 27 noiembrie 2013 şi/sau cel mai târziu în luna iulie 2014, dreptul la acțiune al apelantei s-a prescris cu mult înainte de formularea cererii sale în pretenții, aceasta din urmă fiind înregistrată la 2 aprilie 2018.
Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, nu prezintă nicio relevanţă data la care societatea B. S.R.L. pretinde că ar fi cunoscut costurile totale necesare remedierii viciilor, întrucât, referindu-se la începutul prescripției, legiuitorul face referire exclusivă la data descoperirii viciilor, iar nu la data contabilizării pagubelor produse de vicii. În plus, intimata nici nu ar putea să invoce propria culpă de a fi amânat executarea lucrărilor de remediere a viciilor pe care le cunoștea încă din anul 2013, pentru a prelungi în mod artificial durata termenului de prescripție.
Având în vedere că decizia atacată este nelegală, întrucât nesocotește prevederile art. 2531 alin. (1) lit. b) şi art. 2523 C.civ., concluzia instanței de apel în sensul în care „nu poate stabili un moment al descoperirii viciilor care au cauzat fisurile şi infiltrațiile reclamate” nu poate fi primită din moment ce, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulată de intimată, manifestările viciilor reclamate în cauză au fost deja reparate.
Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului, astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.
Prin întâmpinarea depusă la 15 iunie 2022, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 8 iulie 2022, recurenta a solicitat respingerea apărărilor intimatei ca fiind nefondate, cu cheltuieli de judecată.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 22 septembrie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C.proc.civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 10 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 73 din 19 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 15 decembrie 2022, cu citarea părţilor.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate și circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., casarea unei hotărâri judecătorești se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
În cadrul criticilor de nelegalitate subsumate motivului de recurs amintit anterior, recurenta a arătat că motivarea instanței de apel cu privire la momentul de început al termenului de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune aparținând intimatei B. S.R.L. este contradictorie.
Arată recurenta că, în argumentarea deciziei atacate, instanța de apel a reținut inițial că nu poate fi acceptată interpretarea conform căreia termenul de prescripție începe să curgă la expirarea perioadei de garanție, pentru ca în final să concluzioneze că începutul termenului de prescripție extinctivă coincide cu expirarea termenului de garanție.
Totodată, recurenta subliniază că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează din punct de vedere juridic cu nemotivarea acesteia.
În raport de cele evocate, instanța supremă reține că sub aspectul soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a cererii conexate, formulată în cauză de către intimata-pârâtă B. S.R.L. și dispusă de prima instanță prin încheierea de ședință din 28.11.2018, instanța de apel a considerat corectă interpretarea dată de către tribunal prevederilor art. 2531 alin. (1) lit. b) C.civ., în sensul stabilirii a două momente alternative de la care poate începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în cazul dreptului la acțiune în răspundere pentru vicii ascunse, dar că a mai considerat că termenul legal de garanție de la împlinirea căruia începe să curgă termenul de prescripție, în situația în care viciul nu a fost descoperit înăuntrul perioadei de garanție, este cel de 10 ani reglementat de art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, iar nu cel de trei ani reglementat de Codul civil.
A mai reținut instanța de apel că nu se poate identifica în cauză un moment al descoperirii viciilor care au cauzat fisurile și infiltrațiile reclamate prin cererea conexă câtă vreme viciile ascunse ale construcțiilor nu pot fi reduse la primele efecte exteriorizate ale acestora, iar în ceea ce privește pretențiile deduse judecății de B. S.R.L. a considerat că partea nu putea prezenta un interes mai devreme de 31.10.2014, raportat la reparațiile efectuate de apelantă ulterior datei menționate; pentru viciile descoperite anterior, B. S.R.L. având la dispoziție posibilitatea executării scrisorii de garanție.
Se observă, așadar, că instanța de apel a prezentat un raționament logico-juridic, chiar dacă inadecvat prin raportare la circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, pe care se sprijină decizia recurată și că nu se poate reține o motivare contradictorie sau sumară a hotărârii judecătorești atacate, astfel cum pretinde recurenta, situație față de care criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. apar ca nefondate.
În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la pronunțarea de către instanța de apel a unei decizii prin care s-au încălcat sau aplicat greșit normele de drept material, subsumate motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., se reține că instanța de apel, în mod necorespunzător, a dat valență termenului de prescripție extinctivă stabilit prin art. 29 din Legea nr. 10/1995, ca termen special de garanție, cu ignorarea momentului de la care cel mai târziu poate să înceapă să curgă, în speță, prescripția extinctivă.
Astfel, potrivit art. 2531 alin. (1) lit. b) C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune pentru viciile ascunse începe să curgă, în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.
Potrivit alin. (4) al articolului redat anterior, termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanție înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.
Potrivit alin. (5) al textului de lege enunțat, prin dispozițiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanție speciale, legale sau convenționale.
Așadar, termenul de garanție stabilit de Codul civil marchează momentul la care cel mai târziu poate începe să curgă prescripția extinctivă numai dacă, în cazul concret, nu își găsește aplicare un termen special de garanție, indiferent că acesta ar fi legal sau convențional, spre exemplu: art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, ce instituie un termen determinat de 10 ani de la recepția lucrării, pentru viciile ascunse obișnuite, precum și un termen nedeterminat, pe întreaga durată a construcției, pentru viciile structurii de rezistență.
Prin urmare, instanța de apel a interpretat greșit art. 29 din Legea nr. 10/1995 referitor la termenul special de garanție și, în mod necorespunzător, a stabilit că dreptul apelantei B. S.R.L. de a acționa în justiție putea apărea numai în măsura în care scrisoarea de garanție executată nu îi acoperea costul reparațiilor, fără a mai avea relevanță momentul de la care a luat cunoștință efectiv de apariția viciilor ascunse obișnuite, în înțelesul normei evocate. Pe de altă parte, părțile au convenit și ca scrisoarea de garanție consemnată în baza subcontractului nr. FCC-M 015 201-4601 din 30.01.2012 să aibă o durată de valabilitate cuprinsă între 1.04.2013-30.06.2016, fapt pentru care instanța de apel avea obligația de a se apleca asupra incidenței art. 2531 alin. (5) coroborat cu art. 2515 C.civ., termenele de prescripție putând fi reduse sau mărite prin acordul expres al părților, în condițiile stabilite de legiuitor. Această din urmă dispoziție legală, care își găsește aplicabilitatea în dosar, impunea cercetarea pretențiilor deduse judecății din perspectiva altui termen de garanție.
Față de cele expuse, având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În atare condiții, în temeiul art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de A. S.A., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
