Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat pe 6 martie 2025 în cauzele conexate C-647/21 | D.K. and C-648/21 | M.C and M.F. (Withdrawal of cases from a judge) următoarele:
1) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia un organ al unei instanțe naționale, precum colegiul acesteia, poate înlătura un judecător al acestei instanțe de la examinarea tuturor cauzelor care îi sunt atribuite sau a unei părți dintre acestea fără ca această reglementare să prevadă criteriile care trebuie să orienteze organul respectiv atunci când ia o astfel de decizie de înlăturare și să impună motivarea deciziei amintite.
2) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că impun unei instanțe naționale să lase neaplicate o rezoluție a colegiului acestei instanțe de înlăturare a unui judecător al instanței menționate de la examinarea cauzelor care îi sunt atribuite, precum și alte acte subsecvente, cum sunt deciziile referitoare la reatribuirea acestor cauze, atunci când rezoluția respectivă a fost adoptată cu încălcarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Organele judiciare competente în materie de stabilire și de modificare a compunerii acestui complet de judecată trebuie să înlăture aplicarea unei astfel de rezoluții.
Litigiul principal își are originea într‑o procedură penală inițiată împotriva lui D. K. Printr‑o decizie a instanței de prim grad, D. K. a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea. El a declarat apel împotriva acestei decizii la Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk, Polonia), care este instanța de trimitere. În această cauză cu un complet de judecător unic, judecătoarea care a transmis prezentele două cereri de decizie preliminară este în același timp judecătoare raportoare și președintă a completului.
În ceea ce privește cauza C‑648/21, litigiul principal își are originea într‑o procedură penală inițiată împotriva lui M. C. și a lui M. F. Printr‑o decizie a unei instanțe de prim grad, M. C. și M. F. au fost condamnați. Instanța de al doilea grad în fața căreia aceștia din urmă au declarat apel l‑a achitat pe M. C. și a confirmat condamnarea lui M. F. Prokurator Generalny (Procurorul General, Polonia) a formulat recurs împotriva hotărârii instanței de al doilea grad cu privire la M. C. la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia). Aceasta din urmă a anulat hotărârea menționată și a trimis cauza spre rejudecare la Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk), care este instanța de trimitere. În această cauză, completul de judecată de trei judecători este format din președinta completului, președintele instanței de trimitere și un al treilea judecător. Cererea de decizie preliminară a fost formulată doar de președinta completului, care este aceeași judecătoare ca în cauza C‑647/21.
În luna septembrie 2021, într‑o procedură fără legătură cu cauzele principale, judecătoarea care a transmis aceste două cereri de decizie preliminară a pronunțat o decizie prin care a solicitat președintelui secției de apel a Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk) să reatribuie o cauză unui alt judecător sau să îl înlocuiască în completul de judecată din respectiva procedură pe președintele Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk) cu un alt judecător. Ea a motivat această cerere prin faptul că președintele instanței de trimitere a fost numit în funcție în temeiul unei rezoluții a KRS în noua sa compunere. Astfel, prezența unui asemenea judecător în cadrul completului de judecată ar încălca dreptul la o instanță judecătorească constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) TUE, al articolului 47 din cartă, precum și al articolului 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). Vicepreședintele instanței de trimitere, numit de asemenea la propunerea KRS în noua sa compunere, a anulat decizia care conținea cererea menționată a acestei judecătoare.
În luna octombrie 2021, într‑o altă cauză, judecătoarea menționată a anulat o hotărâre a unei instanțe de prim grad pronunțată de o persoană care fusese numită în funcția de judecător pe baza unei rezoluții a KRS în noua sa compunere. Ea și‑a întemeiat decizia de anulare printre altele pe articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și pe articolul 47 din cartă.
La 11 octombrie 2021, colegiul Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk), compus din președintele acestei instanțe și din președinții celor cinci sądy rejonowe (tribunale districtuale) din circumscripția Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk), a adoptat o rezoluție privind înlăturarea judecătoarei care a transmis prezentele două cereri de decizie preliminară de la examinarea a aproximativ 70 de cauze care îi fuseseră atribuite în cadrul Secției a șasea penale de apel, inclusiv cauzele principale (denumită în continuare „rezoluția colegiului”). Potrivit acestei judecătoare, rezoluția respectivă nu îi fusese notificată, iar motivele acesteia nu îi fuseseră aduse la cunoștință. Ea arată că președintele instanței de trimitere a informat‑o pur și simplu cu privire la înlăturarea sa. Ea adaugă că acesta din urmă a refuzat de două ori să admită cererile sale de acces la conținutul rezoluției amintite.
La 13 octombrie 2021, președintele Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk) a dat o ordonanță privind transferul judecătoarei menționate de la secția de apel a acestei instanțe, în fața căreia sunt pendinte cauzele principale, la secția care examinează cauze în primă instanță a instanței menționate (denumită în continuare „ordonanța de transfer”). Un alt judecător a fost transferat în locul său pentru a face parte din secția de apel.
Potrivit instanței de trimitere, motivele ordonanței de transfer se limitează în mod laconic la a menționa necesitatea de a asigura buna funcționare a celor două secții. Această ordonanță ar face de asemenea referire la o corespondență neprecizată între președintele Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk) și președintele uneia dintre aceste secții.
La 18 octombrie 2021, ordonanța de transfer a intrat în vigoare. Această ordonanță nu conține nicio informație cu privire la eventualele căi de atac.
În aceste împrejurări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă judecătoarea care a transmis aceste două cereri de decizie preliminară poate continua să facă parte din completul de judecată ce examinează cauza principală corespunzătoare cauzei C‑647/21 în calitate de judecător unic și cauza principală corespunzătoare cauzei C‑648/21 în calitate de președintă a completului de judecată.
Potrivit acestei instanțe, având în vedere împrejurările, astfel cum au fost prezentate la punctele 18-23 din prezenta hotărâre, care au condus la înlăturarea sa de la examinarea cauzelor pentru care această judecătoare era raportoare, inclusiv a cauzelor principale, ea se confruntă cu necesitatea de a soluționa problema dacă astfel de acte încalcă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă. Dacă aceasta ar fi situația, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă este obligată să ignore rezoluția colegiului și celelalte acte subsecvente, precum decizia de reatribuire către un alt judecător a cauzelor de la examinarea cărora a fost înlăturată judecătoarea menționată, inclusiv a cauzelor principale.
Instanța de trimitere consideră că faptul că judecătoarea care a transmis aceste două cereri de decizie preliminară a fost înlăturată de la examinarea cauzelor care i‑au fost încredințate, precum și transferul său încalcă cerințele de independență și de inamovibilitate. În plus, măsurile luate în privința acestei judecătoare ar constitui o reacție la încercările sale care urmăreau să verifice dacă instanța de prim grad îndeplinea cerința de a fi o instanță judecătorească constituită prin lege și ar avea ca obiect prevenirea unor viitoare încercări în acest sens.
În aceste împrejurări, Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk) a hotărât să suspende executarea rezoluției colegiului, să suspende judecarea cauzelor și să adreseze Curții, în fiecare dintre cauzele principale, următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum articolul 47b alineatele 5 și 6 coroborat cu articolul 30 alineatul 1 și articolul 24 alineatul 1 din [Legea privind organizarea instanțelor de drept comun], potrivit căreia un organ al unei instanțe naționale precum colegiul instanței are competența de a dispune înlăturarea unui judecător de la respectiva instanță de la examinarea tuturor cauzelor care îi sunt atribuite sau a unei părți dintre acestea, în condițiile în care:
a) în compunerea colegiului instanței intră, de drept, președinții de instanțe, numiți în aceste funcții de o autoritate executivă, precum ministrul justiției, care este și procuror general;
b) judecătorul este înlăturat fără acordul său de la examinarea cauzelor care i‑au fost atribuite;
c) dreptul intern nu prevede criteriile care trebuie să orienteze colegiul instanței atunci când înlătură un judecător de la examinarea cauzelor care îi sunt atribuite, nici obligația de motivare și controlul judiciar ale unei astfel de decizii de înlăturare;
d) unii membri ai colegiului instanței au fost numiți judecători în împrejurări similare celor menționate în Hotărârea Curții din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor) (C‑791/19, EU:C:2021:596)?
2) Dispozițiile menționate la prima întrebare, precum și principiul supremației [dreptului Uniunii] trebuie interpretate în sensul că abilitează (sau obligă) o instanță națională, sesizată cu o cauză în cadrul unei proceduri penale care intră în domeniul de aplicare al Directivei [(UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1)], în cadrul căreia un judecător a fost înlăturat de la examinarea unor cauze în modul descris în prima întrebare, precum și orice autoritate de stat să lase neaplicate actul colegiului instanței și alte acte subsecvente, cum ar fi ordonanțele de reatribuire a cauzelor, inclusiv a [cauzelor] principale, cu excluderea judecătorului înlăturat, astfel încât acesta să poată continua să facă parte din completul care examinează cauza respectivă?
3) Dispozițiile menționate la prima întrebare și principiul supremației [dreptului Uniunii] trebuie interpretate în sensul că impun ca în ordinea juridică națională să se prevadă, în cadrul unor proceduri penale care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2016/343, măsuri care să garanteze că părțile din procedură, precum inculpații din cauza principală, au posibilitatea de a controla și a contesta deciziile menționate [la prima întrebare], care urmăresc să conducă la modificarea compunerii completului de judecată al instanței sesizate cu soluționarea cauzei și, pe cale de consecință, să înlăture judecătorul desemnat anterior de la examinarea cauzei în modul descris la prima întrebare?”
Instanța de trimitere a solicitat ca prezentele trimiteri preliminare să fie judecate potrivit procedurii accelerate, în temeiul articolului 105 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea acestor cereri, ea a arătat în esență că aplicarea respectivei proceduri se justifica, având în vedere faptul că întrebările preliminare privesc chestiuni fundamentale de drept polonez, în special de drept constituțional, și anume principiul inamovibilității judecătorilor și dreptul părților din procedură la o instanță judecătorească constituită prin lege, imparțială și independentă. Ea a adăugat că existau motive întemeiate să se creadă că adoptarea altor acte în procedurile principale ar conduce la dispariția motivelor pentru care a fost necesar să se adreseze întrebări Curții și că punerea în aplicare a răspunsurilor date de Curte ar putea fi blocată, împiedicând astfel garantarea efectivității dreptului Uniunii și a unei protecții jurisdicționale efective.
Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate să decidă, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt.
Trebuie amintit că o astfel de procedură accelerată constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinară (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 37 și jurisprudența citată).
În speță, președintele Curții a decis la 29 noiembrie 2021, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, că nu era necesar să admită cererile de judecare a prezentelor trimiteri preliminare potrivit procedurii accelerate. Astfel, argumentele invocate de instanța de trimitere pentru a justifica aceste cereri sunt de ordin general și nu precizează motivele specifice care să justifice examinarea respectivelor trimiteri preliminare în termen scurt. În special, împrejurarea că întrebările adresate se referă la chestiuni fundamentale de drept polonez, în special de drept constituțional, nu caracterizează o situație de urgență extraordinară, condiție necesară pentru a justifica o examinare pe cale accelerată. În sfârșit, faptul că respectivele cauze principale țin de dreptul penal nu justifică, în sine, examinarea accelerată a acestora.
Cu titlu introductiv, trebuie să se observe mai întâi că, deși, prin intermediul primei întrebări preliminare din ambele cauze, instanța de trimitere ridică în mod formal problema dacă este compatibil cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE faptul că un organ al unei instanțe naționale, precum colegiul acesteia, este competent să înlăture un judecător al acestei instanțe de la examinarea tuturor cauzelor care îi sunt atribuite sau a unei părți dintre acestea, din dosarul de care dispune Curtea reiese că această primă întrebare din ambele cauze privește în esență reglementarea națională care guvernează procedura în temeiul căreia un judecător poate fi înlăturat de la examinarea cauzelor sale.
În schimb, chiar dacă transferul judecătoarei care a transmis cele două cereri de decizie preliminară de la secția de apel a instanței de trimitere, în fața căreia cauzele principale sunt pendinte, la secția de prim grad a instanței menționate constituie un element important care trebuie luat în considerare pentru a înțelege situația avută în vedere de instanța de trimitere în întrebările sale, același dosar nu permite să se considere că prima întrebare din ambele cauze ar trebui interpretată în sensul că privește de asemenea compatibilitatea cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE a unei decizii de transfer sau, mai general, a unei reglementări care guvernează procedura de transfer, precum cele în discuție în litigiile principale.
Având în vedere aceste constatări, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări din ambele cauze, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia un organ al unei instanțe naționale, precum colegiul acesteia, poate înlătura un judecător al acestei instanțe de la examinarea tuturor cauzelor care îi sunt atribuite sau a unei părți dintre acestea fără ca această reglementare să stabilească criteriile care trebuie să orienteze organul respectiv atunci când ia o asemenea decizie de înlăturare, să impună obligația de motivare a acestei decizii și să prevadă posibilitatea unui control jurisdicțional al deciziei menționate.
În această privință, trebuie amintit că, deși organizarea justiției în statele membre, cu precădere instituirea, compunerea, competențele și funcționarea instanțelor naționale, intră în competența acestor state, ele sunt totuși ținute, în exercitarea acestei competențe, să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii, în special din articolul 19 TUE (Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 44, precum și jurisprudența citată).
Principiul protecției jurisdicționale efective la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE constituie un principiu general al dreptului Uniunii care a fost consacrat printre altele la articolul 6 alineatul (1) din CEDO, căruia îi corespunde articolul 47 al doilea paragraf din cartă. Această din urmă dispoziție trebuie, prin urmare, să fie luată în considerare în mod corespunzător în vederea interpretării acestui articol 19 alineatul (1) al doilea paragraf (Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 45, precum și jurisprudența citată).
Pe de altă parte, în măsura în care carta prevede drepturi care corespund celor garantate de CEDO, articolul 52 alineatul (3) din cartă urmărește să asigure coerența necesară între drepturile cuprinse în aceasta și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, fără ca aceasta să aducă atingere autonomiei dreptului Uniunii. Potrivit Explicațiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17), articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO. În consecință, Curtea trebuie să se asigure că interpretarea pe care o realizează în prezentele cauze oferă un nivel de protecție care nu îl încalcă pe cel garantat la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 46, precum și jurisprudența citată).
Acestea fiind precizate, este necesar să se amintească, în primul rând, că orice stat membru trebuie, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, să se asigure că autoritățile care, în calitate de „instanță” în sensul dreptului Uniunii, sunt chemate să se pronunțe în chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea acestui drept și care fac parte astfel din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective, printre care cea de independență (Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 47, precum și jurisprudența citată).
Această cerință de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, ține de conținutul esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și al dreptului fundamental la un proces echitabil, care au o importanță esențială în calitate de garanții ale protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și ale menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept (Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 49, precum și jurisprudența citată).
Cerința de independență menționată cuprinde două aspecte. Primul aspect, de ordin extern, impune ca autoritatea respectivă să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă niciunei legături ierarhice sau de subordonare față de nimeni și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să le influențeze deciziile. Al doilea aspect, de ordin intern, este legat de noțiunea de „imparțialitate” și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele fiecăreia dintre ele din perspectiva obiectului acestuia. Acest din urmă aspect impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afară de stricta aplicare a normei de drept (Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctele 50 și 51, precum și jurisprudența citată).
Deși componenta „externă” a independenței urmărește în principal prezervarea independenței instanțelor în raport cu puterea legislativă și cea executivă conform principiului separării puterilor care caracterizează funcționarea unui stat de drept, ea urmărește de asemenea să protejeze judecătorii împotriva influențelor nejustificate care provin din interiorul instanței în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 54, precum și jurisprudența citată).
Trebuie subliniat de asemenea că exercitarea funcției de judecată trebuie să fie protejată nu numai de orice influență directă, sub formă de instrucțiuni, ci și de formele de influență mai indirectă susceptibile să orienteze hotărârile judecătorești [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 53 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2024, S. (Modificarea completului de judecată), C‑197/23, EU:C:2024:956, punctul 62 și jurisprudența citată].
Aceste garanții de independență și de imparțialitate postulează existența unor norme referitoare printre altele la compunerea autorității în discuție, care să permită înlăturarea din percepția justițiabililor a oricărei îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea instanței respective față de elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă (Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 52).
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat de asemenea că importanța primordială în special a independenței judiciare și a securității juridice pentru statul de drept impune o claritate deosebită a normelor aplicate în fiecare caz și garanții clare pentru a asigura obiectivitatea și transparența, precum și, mai ales, pentru a evita orice aparență de arbitrar în atribuirea anumitor cauze unor judecători (Curtea EDO, 5 octombrie 2010, DMD GROUP, a.s. împotriva Slovaciei, CE:ECHR:2010:1005JUD001933403, § 66).
În al doilea rând, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune de asemenea existența unei instanțe judecătorești „constituite în prealabil prin lege”, având în vedere legăturile indisociabile care există între accesul la o asemenea instanță judecătorească și garanțiile de independență și de imparțialitate ale judecătorilor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 55 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2024, S. (Modificarea completului de judecată), C‑197/23, EU:C:2024:956, punctul 63 și jurisprudența citată].
Or, referirea la o „instanță judecătorească constituită prin lege”, care figurează și la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, reflectă în special principiul statului de drept și privește nu doar temeiul juridic al existenței instanței judecătorești înseși, ci și compunerea completului de judecată în fiecare cauză, precum și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea cauzei (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 martie 2022, Getin Noble Bank, C‑132/20, EU:C:2022:235, punctul 121 și jurisprudența citată).
Astfel, normele de atribuire și de reatribuire a cauzelor fac parte din noțiunea de instanță judecătorească „constituită în prealabil prin lege”, aceasta impunând nu numai un temei juridic al existenței înseși a instanței judecătorești, ci și respectarea compunerii completului de judecată în fiecare cauză, precum și existența oricărei alte dispoziții de drept intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea cauzei.
În consecință, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune în acest sens și ca normele care reglementează compunerea completelor de judecată să fie de natură să excludă orice ingerință nejustificată, în procesul decizional aferent unei anumite cauze, a unor persoane din afara completului de judecată învestit cu această cauză și în fața cărora părțile nu au putut să își susțină argumentele (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest ș.a., C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 59).
În speță, rezultă, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, că articolul 47b alineatul 1 din Legea privind instanțele de drept comun prevede că modificarea compunerii unei instanțe poate avea loc în cazul în care există un „obstacol de durată care împiedică instanța să examineze cauza în compunerea sa actuală”, fără altă precizare. Or, deși alineatul 4 al acestui articol 47b prevede în esență că un judecător continuă să fie sesizat cu cauzele care i‑au fost atribuite în pofida schimbării locului în care acesta își desfășoară activitatea sau a detașării sale la o altă instanță, până la soluționarea acestor cauze, alineatul 5 al articolului 47b enunță că acestuia îi pot fi retrase cauzele prin decizia colegiului instanței în discuție fără a prevedea criterii în acest scop. În sfârșit, în conformitate cu alineatul 6 al aceluiași articol 47b, colegiul instanței dispune de asemenea de posibilitatea de a înlătura un judecător de la examinarea unor cauze în cazul transferului acestuia din urmă la o altă secție, această posibilitate nefiind totuși însoțită, nici în acest caz, de niciun criteriu precis.
Prin urmare, este necesar să se constate că o reglementare națională precum cea descrisă la punctul precedent nu numai că nu prevede criterii obiective care să încadreze posibilitatea de a înlătura un judecător de la examinarea uneia sau a mai multe dintre cauzele sale, ci permite de asemenea colegiului instanței în cauză să înlăture un judecător de la examinarea cauzelor sale fără ca o asemenea decizie să fie motivată. Astfel, referirea la existența unui „obstacol de durată care împiedică instanța să examineze cauza în compunerea sa actuală” este prea vagă pentru a se putea considera că poate evita orice arbitrar în decizia de modificare a compunerii unui complet de judecată. În plus, guvernul polonez a confirmat în ședința în fața Curții că dreptul polonez nu impune nicio obligație de motivare a înlăturării unui judecător în temeiul articolului 47b alineatele 5 și 6 din Legea privind instanțele de drept comun.
De altfel, în ceea ce privește înlăturările în discuție în litigiile principale, din dosarul de care dispune Curtea reiese că rezoluția colegiului prin care judecătoarea în discuție a fost înlăturată de la examinarea cauzelor principale este lipsită de orice motivare.
În plus, această rezoluție a colegiului nu poate fi justificată prin ordonanța de transfer, prin care președintele Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk) a decis, la 13 octombrie 2021, în temeiul articolului 22a alineatul 4 din Legea privind instanțele de drept comun, transferul la o altă secție a aceleiași instanțe a judecătoarei care a efectuat trimiterea prezentelor cereri.
Astfel, pe de o parte, această ordonanță a fost justificată în mod laconic prin necesitatea de a „asigura buna funcționare a Secției a șasea penale de apel și a Secției a doua penale” a Sąd Okręgowy w Słupsku (Tribunalul Regional din Słupsk).
Pe de altă parte, rezoluția colegiului a fost adoptată cu două zile înainte de ordonanța de transfer.
De altfel, în ceea ce privește transferul unui judecător fără acordul acestuia la o altă instanță sau transferul unui judecător fără acordul acestuia între două secții ale aceleiași instanțe, Curtea a statuat deja că asemenea transferuri pot constitui un mijloc de exercitare a unui control asupra conținutului deciziilor judiciare, întrucât pot nu doar să afecteze întinderea atribuțiilor magistraților în cauză și examinarea dosarelor care le‑au fost încredințate, ci și să aibă consecințe notabile asupra vieții și carierei acestora și, astfel, să producă efecte analoge celor ale unei sancțiuni disciplinare [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 115].
Or, în mod similar, înlăturarea unui judecător de la examinarea cauzelor care îi sunt atribuite, fără ca reglementarea națională în cauză să stabilească criterii obiective care să permită încadrarea unei astfel de posibilități de înlăturare și, în plus, fără chiar ca o decizie de a proceda la o asemenea înlăturare să trebuiască să fie motivată, nu permite să se excludă că respectiva înlăturare este arbitrară sau constituie o sancțiune disciplinară deghizată. Această situație se regăsește cu atât mai mult atunci când o atare înlăturare este urmată de transferul judecătorului în cauză la o altă secție a aceleiași instanțe.
Prin urmare, măsurile organizatorice de înlăturare precum cele în discuție în litigiile principale, a căror punere în aplicare nu este încadrată de criterii suficient de precise și nu este supusă unei obligații de motivare suficiente, pot genera întrebări cu privire la eventualitatea ca înlăturarea de la examinarea unor cauze, urmată de un transfer, să fi intervenit ca răspuns la acte anterioare ale judecătorului în cauză.
Așadar, pentru a evita să se lase loc arbitrarului care ar putea decurge dintr‑o procedură netransparentă, care poate aduce atingere principiilor independenței și inamovibilității judecătorilor, trebuie ca normele naționale care reglementează înlăturarea de la examinarea unor cauze să prevadă criterii obiective clar enunțate pe baza cărora un judecător poate fi înlăturat de la examinarea cauzelor sale, precum și obligația de motivare a deciziilor de înlăturare, în special în cazul unor înlăturări efectuate fără acordul judecătorului în cauză, pentru a se garanta că independența judecătorilor nu este compromisă de influențe externe nejustificate.
Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare adresată în ambele cauze că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia un organ al unei instanțe naționale, precum colegiul acesteia, poate înlătura un judecător al acestei instanțe de la examinarea tuturor cauzelor care îi sunt atribuite sau a unei părți dintre acestea fără ca această reglementare să prevadă criteriile care trebuie să orienteze organul respectiv atunci când ia o astfel de decizie de înlăturare și să impună motivarea deciziei amintite.
Prin intermediul celei de a doua întrebări din ambele cauze, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că impun unei instanțe naționale și oricărei alte autorități a statului membru în cauză să lase neaplicate, pe de o parte, o rezoluție a colegiului acestei instanțe de înlăturare a unui judecător al instanței menționate de la examinarea cauzelor care îi sunt atribuite, precum și, pe de altă parte, alte acte subsecvente, precum deciziile referitoare la reatribuirea acestor cauze, atunci când respectiva rezoluție a fost adoptată cu încălcarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.
În această privință trebuie să se amintească astfel că, în temeiul unei jurisprudențe constante, principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre. Principiul amintit impune, prin urmare, tuturor instanțelor statelor membre să confere efect deplin diferitelor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor norme pe teritoriul statelor menționate [Hotărârea din 13 iulie 2023, YP ș.a. (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție), C‑615/20 și C‑671/20, EU:C:2023:562, punctul 61, precum și jurisprudența citată].
Principiul amintit impune astfel între altele oricărei instanțe naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația de a asigura efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând dacă este necesar neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică națională care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [Hotărârea din 13 iulie 2023, YP ș.a. (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție), C‑615/20 și C‑671/20, EU:C:2023:562, punctul 62, precum și jurisprudența citată].
Or, Curtea a statuat deja că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, care stabilește în sarcina statelor membre o obligație de rezultat clară și precisă și care nu este însoțită de nicio condiție, în special în ceea ce privește independența și imparțialitatea instanțelor chemate să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii și cerința ca acestea să fie stabilite în prealabil prin lege, beneficiază de un asemenea efect direct care implică să se lase neaplicată orice dispoziție națională, jurisprudență sau practică națională contrară acestor dispoziții ale dreptului Uniunii, astfel cum au fost interpretate de Curte [Hotărârea din 13 iulie 2023, YP ș.a. (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție), C‑615/20 și C‑671/20, EU:C:2023:562, punctul 63, precum și jurisprudența citată].
Reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că, chiar și în lipsa unor măsuri legislative naționale prin care s‑a pus capăt unei neîndepliniri a obligațiilor constatate de Curte, este de competența instanțelor naționale să ia toate măsurile pentru a facilita realizarea efectului deplin al dreptului Uniunii în conformitate cu concluziile cuprinse în hotărârea de constatare a acestei neîndepliniri a obligațiilor. Pe de altă parte, instanțele menționate sunt ținute, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, să elimine consecințele ilicite ale unei încălcări a dreptului Uniunii [Hotărârea din 13 iulie 2023, YP ș.a. (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție), C‑615/20 și C‑671/20, EU:C:2023:562, punctul 64, precum și jurisprudența citată].
În vederea îndeplinirii obligațiilor amintite la punctele 88-91 din prezenta hotărâre, o instanță națională trebuie, prin urmare, să înlăture aplicarea unui act precum o rezoluție a colegiului acestei instanțe prin care s‑a dispus, cu încălcarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, înlăturarea unui judecător al acestei instanțe de la examinarea cauzelor sale, atunci când acest lucru este indispensabil având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii [a se vedea par analogie Hotărârea din 13 iulie 2023, YP ș.a. (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție), C‑615/20 și C‑671/20, EU:C:2023:562, punctul 65, precum și jurisprudența citată].
Întrucât aprecierea finală a faptelor, precum și aplicarea și interpretarea dreptului național revin, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 267 TFUE, exclusiv instanței de trimitere, este în sarcina acesteia să determine în mod definitiv consecințele concrete care decurg în procedurile principale din principiul amintit la punctul anterior. Totuși, conform unei jurisprudențe constante, Curtea, plecând de la elementele dosarului, poate furniza acestei instanțe elementele de interpretare a dreptului Uniunii care i‑ar putea fi utile în acest scop [Hotărârea din 13 iulie 2023, YP ș.a. (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție), C‑615/20 și C‑671/20, EU:C:2023:562, punctul 66, precum și jurisprudența citată].
În această privință, din răspunsul la prima întrebare din ambele cauze rezultă că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se opune unei legislații naționale care reglementează înlăturarea de la examinarea cauzelor, precum cea descrisă de instanța de trimitere.
Or, într‑o asemenea situație, un complet de judecată trebuie să fie îndreptățit să înlăture aplicarea oricărei rezoluții adoptate în temeiul acestei reglementări și, prin urmare, să examineze în continuare, în aceeași compunere, procedurile principale, fără ca organele judiciare competente în materie de stabilire și de modificare a compunerii completelor de judecată ale instanței naționale să poată împiedica acest lucru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, YP ș.a. (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție), C‑615/20 și C‑671/20, EU:C:2023:562, punctul 72, precum și jurisprudența citată].
În aceeași situație, organele competente în materie de stabilire și de modificare a compunerii acestui complet de judecată trebuie să înlăture aplicarea unei astfel de rezoluții [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, YP ș.a. (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție), C‑615/20 și C‑671/20, EU:C:2023:562, punctul 80].
Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare din ambele cauze că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că impun unei instanțe naționale să lase neaplicate o rezoluție a colegiului acestei instanțe de înlăturare a unui judecător al instanței menționate de la examinarea cauzelor care îi sunt atribuite, precum și alte acte subsecvente, cum sunt deciziile referitoare la reatribuirea acestor cauze, atunci când rezoluția respectivă a fost adoptată cu încălcarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Organele judiciare competente în materie de stabilire și de modificare a compunerii acestui complet de judecată trebuie să înlăture aplicarea unei astfel de rezoluții.
