Reglementând o formă particulară a acţiunii pauliene în materie succesorală, dispoziţiile art. 1.122 C.civ. dau posibilitatea creditorilor succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor să ceară revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, urmând ca admiterea acţiunii în revocare să producă efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor, în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia.
În ce priveşte frauda, condiţie de admisibilitate a acţiunii revocatorii, aceasta nu presupune, în mod necesar, o intenţie calificată a debitorului de a crea un prejudiciu creditorului prin încheierea actului atacat, fiind suficientă cunoaşterea că prin perfectarea respectivului act este cauzat un astfel de prejudiciu.
Astfel, cum actul renunţării la succesiune (cu titlu gratuit) a intervenit ulterior trimiterii în judecată a pârâtului – condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înșelăciune în formă continuată, obligat fiind la plata despăgubirilor civile -, aşadar, la un moment când, raportat la natura infracţiunilor ce făcuseră obiect al cercetării, acesta avea reprezentarea faptului că patrimoniul său poate fi grevat de creanţe ale persoanelor care figurau ca părţi civile în procesul penal, condiţia fraudei succesibilului renunţător este îndeplinită.
În ceea ce priveşte condiţia vizând certitudinea creanţei, împrejurarea că la data promovării acţiunii revocatorii nu fusese pronunţată încă hotărârea penală, nu poate avea semnificaţia inexistenţei dreptului de creanţă, câtă vreme acesta este expresie a prejudiciului încercat urmare a săvârşirii unor fapte ilicite anterior învestirii instanței civile. De altfel, existenţa unui titlu executoriu, care să încorporeze ca atare creanţa, nu este o cerinţă a caracterului cert al acesteia în materia acţiunii revocatorii (şi, implicit, a admisibilităţii acesteia), câtă vreme o astfel de acţiune nu reprezintă o măsură de executare silită, ci una care vizează inopozabilitatea actului fraudulos în raport cu creditorul reclamant [iar, în mod particular, în condiţiile art. 1.122 alin. (2) C.civ., efectele admiterii au consecinţa acceptării moştenirii de către succesibilul debitor, în privinţa creditorului reclamant, în limita creanţei acestuia].
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 2 august 2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., ş.a. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul T. şi intervenienţii forțați U. şi V., revocarea actului de opțiune succesorală – declaraţie de renunțare la moştenire autentificată sub nr. 790/14.07.2015 la SNP W., efectuat de pârâtul T.; anularea certificatului de moştenitor nr. 45/19.08.2015 emis de SPN W.; constatarea calităţii de moştenitor a pârâtului T., în calitate de fiu, de pe urma defunctului X., alături de ceilalți moştenitori.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192, 194-195 C.proc.civ., art. 1122, art. 1124 C.civ.
Pârâtul şi intervenienţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesual active şi au solicitat suspendarea, în temeiul art. 413 C.proc.civ., până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/118/2012 al Tribunalului Constanţa.
Prin precizările la acţiune, reclamanţii au arătat, cu privire la primul capăt de cerere, că solicită anularea actului de opţiune succesorală.
Prin sentinţa nr. 2498 din 8.03.2017, Judecătoria Constanţa, Secţia civilă a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Constanţa.
Judecata cauzei au fost suspendată la data de 24.05.2017 până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/118/2012 şi a fost reluată la data de 28.05.2019.
La acelaşi termen de judecată, instanţa a solicitat reclamanţilor precizări cu privire la calitatea procesuală a numiţilor U. şi V. şi temeiul de drept al acţiunii, precizări depuse la data de 12.08.2019, prin care reclamanţii au învederat că înţeleg să se judece cu U. şi V. în calitate de pârâţi, că temeiul de drept al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 1122 C.civ. şi că solicită revocarea actului de opţiune succesorală.
La acelaşi termen de judecată, s-a arătat că nu se mai insistă in excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor şi nici în excepţia prematurităţii.
Prin încheierea din 25.09.2019, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţia decăderii reclamanţilor din dreptul de a-şi modifica acţiunea şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa din 30.06.2020, Tribunalul Constanţa, Secţia I civilă a admis acţiunea precizată. A revocat renunţarea la moştenirea defunctului X. realizată de pârâtul T. prin declaraţia autentificată sub nr. 790 din 14.07.2015 la SNP W. faţă de creditorii reclamanţi şi în limita creanţelor acestora conform deciziei penale nr. 285 din 26.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/118/2012*. A anulat, în parte, certificatul de moştenitor nr. 45 din 19.08.2015 emis de SPN W. faţă de creditorii reclamanţi şi în limita creanţelor acestora conform deciziei penale nr. 285/2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/118/2012* – doar în ceea ce priveşte calitatea de moştenitori a fiilor defunctului şi în ceea ce priveşte cotele acestora. A constatat calitatea de moştenitor a pârâtului T., în calitate de fiu, de pe urma defunctului X.. A constatat că au calitatea de moştenitori legali ai defunctului X., pârâtul T., cu o cotă de 3/8 din masa succesorală şi pârâtul T., cu o cotă de 3/8 din masa succesorală.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, Secţia I civilă, prin decizia nr. 35 C din 26.02.2021, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile pârâţilor T., U. şi V. împotriva sentinţei tribunalului.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâţii T., U. şi V.
1) Recurentul – pârât T. a criticat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 313 C.proc.civ., motiv subsumat art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., respectiv a apreciat în mod greşit că lipsa nejustificată a martorului Y. la al doilea termen de judecată la care a fost citat este imputabilă apelanţilor, care ar fi trebuit să ia legătura cu acesta pentru a se prezenta la instanţă în vederea audierii.
A arătat că nu aveau niciun mijloc procedural de a obliga un martor să fie prezent în instanţă, cea care trebuia să ia toate măsurile procedurale necesare fiind instanţa de judecată, câtă vreme a apreciat că proba respectivă este utilă pentru aflarea adevărului. Aprecierea instanţei de apel potrivit căreia citarea cu mandat a martorului este doar o posibilitate, iar dacă instanţa nu constată necesitatea unei atare măsuri poate trece la judecarea cauzei reprezintă, în opinia recurentului, o apreciere în contra prevederilor legale, ceea ce impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1122 şi art. 1562 alin. 1 C.civ., motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Astfel, s-a arătat că revocarea renunţării la moştenire este o aplicaţie a acţiunii revocatorii sau pauliene şi pentru a fi admisă, pe lângă prevederile art. 1122 C.civ., trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acţiunea pauliană, respectiv actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, să existe frauda debitorului, creditorul să aibă o creanţă certă la data introducerii acţiunii, să existe complicitatea la fraudă a terţului.
Or, în cauză nu este îndeplinită nici condiţia privind frauda debitorului, nici cea privind existenţa unei creanţe certe la data introducerii acţiunii.
Referitor la condiţia privind frauda debitorului, recurentul a arătat că în speță nu a existat vreo intenţie directă sau indirectă de fraudare a creditorilor, ci o punere în aplicare a dorinţei defunctului X. care îşi dorea să ofere şi celuilalt fiu al său, U., un sprijin financiar similar celui oferit lui T. (căruia i-a suportat toate costurile dosarului penal în care acesta a fost implicat, costuri ce s-au ridicat la valoarea de piaţă a unui imobil din municipiul Constanţa). Lipsa unui testament în acest sens a fost determinată de decesul produs din cauza unor probleme de sănătate având un debut şi o evoluţie extrem de rapide, care nu au permis rezolvarea acestor probleme. Astfel, dreptul de opţiune succesorală exercitat de către recurentul – pârât a avut drept scop, pe de o parte, achitarea obligaţiilor morale pe care acesta le avea faţă de fratele său, U., pe de altă parte, împlinirea dorinţei defunctului de a acorda sprijin financiar celuilalt fiu.
Referitor la condiţia privind existenţa unei creanţe certe la data introducerii acţiunii, recurentul a arătat că în noua reglementare a acţiunii revocatorii nu se mai prevede cerinţa potrivit căreia creanţa creditorului care exercită acţiunea să fie exigibilă, ci doar ca aceasta să fie certă la momentul introducerii acţiunii.
Or, la momentul exercitării dreptului de opţiune succesorală, cauza penală în care recurentul a fost obligat la despăgubiri civile în favoarea reclamanţilor din prezenta cauză nu fusese soluţionată nici măcar în primă instanţă, nu se prefigura o soluţie de condamnare, astfel încât creanţa invocată de către reclamanţi nu avea caracterul cert cerut de lege.
2) Recurenţii – pârâţi U. şi V. au criticat decizia apelului pentru soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei V., motiv reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Potrivit recurenţilor, ca efect al admiterii acţiunii revocatorii a actului de opţiune succesorală, se schimbă doar cota descendentului U., iar nu şi a soţiei supravieţuitoare, V., care are aceeaşi cotă indiferent de numărul descendenţilor.
Faţă de această situaţie, s-a arătat că V. nu are calitate procesuală pasivă nici în capătul de cerere privind revocarea actului de opţiune succesorală, nici în capătul de cerere privind nulitatea parţială a certificatului de moştenitor.
Au susţinut şi faptul că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei extinctive, motiv de recurs subsumat art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., precizând că reclamanţii au cunoscut ori trebuiau să cunoască existenţa actului de opţiune succesorală din momentul în care s-au efectuat formalităţile de publicitate imobiliară, iar nu de la data de 17.05.2016, data la care aceştia au solicitat şi obţinut extrasul de carte funciară cu privire la imobilul proprietatea părinţilor lui T. Astfel, potrivit art. 1122 C.civ., termenul de exercitare a acţiunii revocatorii este de 3 luni de la data la care reclamanţii au cunoscut actul de opţiune succesorală.
Decizia din apel a fost criticată şi pentru încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1122 şi art. 1562 alin. 1 C.civ., motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pentru aceleaşi motive cu cele prezentate de recurentul – pârât T. în memoriul său.
Intimaţii – reclamanţi au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia de inadmisibilitate a recursurilor, raportat la faptul că susţinerile din memoriile de recurs nu se circumscriu art. 488 C.proc.civ., ci reprezintă o „recapitulare a motivelor de apel”.
Referitor la recursul pârâtului T., intimaţii – reclamanţi au arătat că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 313 alin. 1 C.proc.civ., instanţa având posibilitatea de a emite mandat de aducere pe numele martorului şi de a-l amenda în caz de neprezentare.
Dispoziţiile art. 1222 alin. 1 C.civ. au fost aplicate, de asemenea, în mod corect, iar intimaţii nu figurează părţi în dosarul succesoral pentru a fi trebuit să cunoască despre existenţa actului de opţiune succesorală, ori să li se fi comunicat pentru opozabilitate încheierea de la OCPI.
Potrivit intimaţilor, prevederile art. 1222 C.civ. se completează cu cele referitoare la acţiunea pauliană, care sunt îndeplinite în cauză, existând intenţia recurentului de fraudare a creditorilor.
Au susţinut că instanţele anterioare au analizat toate aspectele deduse judecăţii, probele administrate şi temeiurile de drept invocate, magistraţii au manifestat o atitudine obiectivă şi nepărtinitoare faţă de elementele cauzei şi au arătat pe larg care au fost argumentele ce au conturat soluţia pronunţată.
Au solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în măsura dovedirii acestora, în subsidiar, pe cale separată..
Referitor la recursul pârâţilor U. şi V., intimaţii – reclamanţi au arătat că instanţa de apel a soluţionat în mod corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei V., iar această excepţie nu a fost invocată în faţa primei instanţe.
Potrivit intimaţilor, în mod corect a fost respinsă excepţia dreptului material la acţiune, instanţa de apel reţinând că întrucât încheierea premergătoare nu a fost atacată, soluţia asupra excepţiei nu poate forma obiect de analiză în cadrul apelului.
Referitor la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 1222 alin. 1 C.civ., îndeplinirea condiţiilor acţiunii pauliene, modalitatea în care au fost analizate pretenţiile deduse judecăţii şi în care s-a procedat la motivarea hotărârii, intimaţii au expus apărări identice cu cele formulate în cadrul întâmpinării la recursul recurentului T.
Recurentul – pârât T. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de inadmisibilitate a recursului, acesta fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare pe fondul recursului pentru argumentele conţinute în memoriul de recurs.
În cauză au formulat răspuns la întâmpinare şi recurenţii – pârâţi U. şi V., prin care au solicitat respingerea excepţie de inadmisibilitate a recursului, acesta fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.proc.civ., precum şi respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare pe fondul recursului pentru argumentele conţinute în memoriul de recurs.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.
- Recursul pârâtului T.
Critica referitoare la aspecte formale ale judecăţii, cu incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ., întrucât instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 313 C.pr.civ. – privind aducerea cu mandat a martorului care lipseşte la termenul fixat pentru administrarea probei – nu poate fi primită.
Contrar susţinerii recurentului, instanţa nu a încălcat dispoziţia procedurală menţionată atunci când, constatând (conform încheierii de dezbateri din 26.02.2021), că martorul, deşi citat la două termene consecutive, nu s-a prezentat în vederea audierii, se află în situația în care, prin aplicarea prevederilor alin.(3) ale art. 313 C.pr.civ., îi este permis să procedeze la judecata cauzei.
Aceasta, ţinând seama pe de o parte, de împrejurarea că nu depusese nicio dovadă a imposibilităţii prezentării martorului, că era al doilea termen care ar fi ocazionat amânarea judecății pentru acelaşi considerent (avocatul pârâtului care propusese proba învederând doar existenţa unor motive familiale, neînsoţită de vreo dovadă) şi, pe de altă parte, de faptul că dispoziţiile art. 313 alin. 1 C.pr.civ. lasă la latitudinea instanţei aprecierea asupra necesităţii emiterii unui mandat de aducere pentru astfel de situaţii.
Or, uzând de această prerogativă, instanța de apel, ca instanţă devolutivă a fondului, a considerat că nu e necesară emiterea unui astfel de mandat şi că poate trece la judecata pricinii, pe baza probelor deja administrate.
În acest context şi tot prin raportare la prerogativele recunoscute instanței fondului în evaluarea probelor şi a necesităţii administrării lor, se constată lipsită de temei şi cealaltă argumentaţie adusă de recurent în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs – respectiv, că instanţa „ar fi trebuit să ia aceste măsuri” (citarea cu mandat a martorului) de vreme ce apreciase asupra utilităţii administrării probei la momentul încuviinţării.
Cum s-a arătat, norma de drept nu impune dispunerea acestei măsuri procedurale, lăsând-o în marja de apreciere a instanţei, aşa cum este lăsată, de altfel, şi aprecierea asupra utilităţii administrării probei ce poate fi reevaluată pe parcursul desfăşurării procesului (încheierea de încuviinţare a probelor neavând caracter interlocutoriu, pentru ca instanţa să nu poată reveni asupra acesteia).
Este, de asemenea, lipsită de temei critica recurentului-pârât referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.122 C.civ. coroborate cu cele ale art. 1.562 alin. 1 C.civ. (motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.).
Susţinând greşita aplicare a normelor de drept material menţionate în legătură cu revocarea renunţării la moştenire solicitată de către reclamanţi, recurentul a pretins că nu ar fi fost corect analizate şi aplicate condiţiile referitoare la frauda debitorului şi creanţa certă la data introducerii acţiunii.
Aceasta întrucât reclamanţii nu ar fi dovedit că atitudinea subiectivă a debitorului ar fi îmbrăcat forma intenţiei de fraudare (ci doar o punere în aplicare a dorinţei defunctului ca moştenirea acestuia să revină celuilalt fiu, iar nu recurentului) iar în ce privește creanţa, aceasta nu avea un caracter cert la momentul promovării acţiunii şi, cu atât mai mult, la data exercitării dreptului de opţiune succesorală. Critica este nefondată sub ambele aspecte.
Astfel, dispoziţiile art. 1.122 C.civ., reglementând o formă particulară a acţiunii pauliene în materie succesorală, dau posibilitatea creditorilor succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor să ceară revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, urmând ca admiterea acţiunii în revocare să producă efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor, în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia.
În speţă, promovarea acţiunii în revocarea actului de opţiune succesorală, autentificat sub nr. 790 din 14.07.2015 SNP W. (de renunţare, cu titlu gratuit, de către pârâtul T., la moştenirea tatălui), s-a făcut de către reclamanţi, având în vedere calitatea acestora de părţi civile în dosarul penal nr. x/118/2012* al Curţii de Apel Constanţa, în care pârâtul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înșelăciune în formă continuară şi asociere pentru săvârşirea de infracțiuni, fiind obligat la despăgubiri civile (reţinându-se un prejudiciu material de 1.824.801 eu, 3.345 USD, 79.460 Chf şi 32.726 lei).
În ce priveşte frauda, condiţie de admisibilitate a acţiunii revocatorii de față, separat de faptul că ea nu presupune, în mod necesar, o intenţie calificată a debitorului de a crea un prejudiciu creditorului prin încheierea actului atacat, fiind suficientă cunoaşterea că prin perfectarea respectivului act este cauzat un astfel de prejudiciu, ea a fost corect reţinută de către instanţele fondului, pe baza elementelor de fapt ale pricinii.
Astfel, s-a constatat că actul renunţării la succesiune (cu titlu gratuit) a intervenit ulterior trimiterii în judecată penală, aşadar, la un moment când, raportat la natura infracţiunilor ce făcuseră obiect al cercetării (înşelăciune în formă continuată), pârâtul avea reprezentarea faptului că patrimoniul său poate fi grevat de creanţe ale persoanelor care figurau părţi civile în procesul penal.
Lipsa unei reprezentări a diminuării patrimoniului său, ca urmare a opțiunii succesorale în forma arătată, a fost corect cenzurată de către instanță, din coroborarea celorlalte elemente de fapt, referitoare la propriile susţineri ale pârâtului – respectiv, faptul că în procesul penal cheltuielile judiciare cu onorariile avocaţilor au fost suportate de către tatăl acestuia, ceea ce înseamnă invocarea unei situaţii financiare precare, care ar fi fost accentuată prin actul renunţării la moştenire.
La fel, conduita anterioară a pârâtului – de a proteja patrimoniul părinţilor în detrimentul dreptului de creanţă al reclamanţilor – a fost circumscrisă aceleiaşi manifestări de fraudare, atunci când s-a constatat că, prin contract de vânzare-cumpărare autentificat la 13.08.2008, pârâtul a înstrăinat părinţilor săi, la un preţ subevaluat, apartamentul inclus apoi în masa succesorală a tatălui (în contextul în care faptele infracţionale pentru care a fost condamnat a vizat perioada 13.02.2007 – 28.03.2009).
De aceea, susţinerea recurentului-pârât, conform căreia actul său de opţiune succesorală, constând în renunţarea cu titlu gratuit la moştenirea tatălui, ar fi unul care, în realitate, ar fi dat eficienţă voinţei defunctului, de a-l lăsa succesor pe celălalt fiu, este una care contrazice întregul context factual menţionat anterior, care se circumscrie noţiunii de fraudă la adresa creditorilor.
Aşa cum a reţinut instanța de apel, dacă ar fi existat o astfel de intenţie din partea autorului defunct (care să anihileze intenţia de fraudare a pârâtului), ea putea fi concretizată într-un testament, ca act de ultimă voinţă, ce poate fi întocmit oricând în timpul vieţii.
Acesta fiind sensul reglementării în materia liberalităţilor pentru cauză de moarte, testatorul putând dispune oricând, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă (art. 1.034 C.civ.), rezultă că în mod corect a constatat instanţa de apel că nu poate fi primită apărarea pârâtului conform căreia semnificaţia actului de opţiune succesorală ar fi fost respectarea unei anumite voinţe a defunctului – neexprimată ca atare, în condițiile legii – iar nu fraudarea creditorilor.
Referitor la cealaltă condiţie,vizând certitudinea creanţei, critica este, de asemenea, aşa cum s-a arătat, nefondată.
Împrejurarea că la data promovării acţiunii revocatorii nu fusese pronunţată încă hotărârea penală (procesul civil fiind, de altfel, suspendat la 24.05.2017, până la soluţionarea dosarului penal) n-are semnificaţia pretinsă, a inexistenţei dreptului de creanţă, câtă vreme acesta este expresie a prejudiciului încercat urmare a săvârşirii unor fapte ilicite în perioada 13.02.2007 – 28.03.20093, aşadar, anterior învestirii instanței civile, la 2.08.21016.
De altfel, existenţa unui titlu executoriu, care să încorporeze ca atare creanţa, nu este o cerinţă a caracterului cert al acesteia în materia acţiunii revocatorii (şi, implicit, a admisibilităţii acesteia), câtă vreme o astfel de acţiune nu reprezintă o măsură de executare silită, ci una care vizează inopozabilitatea actului fraudulos în raport cu creditorul reclamant (iar, în mod particular speţei, în condiţiile art. 1.122 alin. 2 C.civ., efectele admiterii au consecinţa acceptării moştenirii de către succesibilul debitor, în privinţa creditorului reclamant, în limita creanţei acestuia).
De asemenea, susţinerea recurentului-pârât, conform căreia caracterul cert al creanţei ar fi trebuit verificat încă de la momentul exercitării dreptului de opţiune succesorală, este una care ignoră dispoziţia expresă a normei art. 1.563 C.civ. („creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii”), ce trebuie văzută în corelare cu art. 1.122 C.civ., sub aspectul condiţiilor de admisibilitate a acţiunii revocatorii, în partea referitoare la natura/calitatea creanţei, obiect al sancţiunii juridice prin intermediul acestei căi procedurale.
În consecinţă, criticile recurentului-pârât T. fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.pr.civ. nu pot fi primite, recursul acestuia având, ca atare, caracter nefondat.
- Recursul pârâţilor U. şi V.
În primul rând, se constată, în analiza memoriului de recurs al acestor pârâţi, caracterul nefondat al criticii referitoare la constituirea cadrului procesual pasiv cu invocarea greșitei rețineri a poziției procesuale a pârâtei V. şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.
Pe acest aspect, s-a susţinut că, urmare a admiterii acţiunii revocatorii, faţă de dispoziţiile art. 1.122 C.civ., consecinţele s-ar produce numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia, fără a afecta în vreun fel cota soţiei supravieţuitoare, care rămâne aceeaşi, indiferent de faptul că sunt unul sau mai mulţi descendenți.
Formulând în aceşti termeni critica legată de cadrul procesual pasiv, recurenta-pârâtă ignoră impedimentul de ordin procedural al aducerii în faţa instanţei de recurs, spre dezbatere, a chestiunii legate de legitimarea sa în proces, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut instanţa de apel, nu a invocat la fond apărări legate de calitatea sa de parte în proces.
Apărările invocate în faţa primei instanţe – şi care şi-au găsit rezolvare, conform încheierii de şedinţă din 25.09.2019 – au fost cele referitoare la decăderea reclamanţilor din dreptul de a-şi modifica acţiunea şi respectiv, prescripţia extinctivă a dreptului de a cere revocarea actului de opţiune succesorală.
Ca atare, în mod corect a constatat instanța de apel că, într-o astfel de situaţie, se opun dispoziţiile art. 478 alin. 1 şi art. 478 alin. 2 C.proc.civ. invocării altor mijloace de apărare decât cele care au făcut obiectul judecății în primă instanţă.
Statuarea instanței de apel este corectă cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 247 alin. 3 C.proc.civ., „părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute”.
Or, fundamentându-și apărarea referitoare la nejustificarea prezenței sale în proces pe împrejurarea că efectul admiterii acţiunii revocatorii nu ar putea modifica în niciun fel cota sa succesorală, recurenta-pârâtă nu poate susţine că nu a cunoscut dintru început acest aspect, că el ar fi fost unul intervenit ulterior, pe parcursul desfășurării judecății, pentru a putea fi invocat direct în faţa instanţei de apel, trecând peste faza primei judecăţi de fond. În realitate, pârâta a tins la o devoluare a fondului în afara a ceea ce făcuse obiect al învestirii primei instanțe, cu nesocotirea principiului tantum devolutum quantum iudicatum.
Deşi instanţa de apel foloseşte şi un argument de fond în respingerea criticii – în sensul că prezenţa în proces a pârâtei este justificată prin aceea că are calitatea de moștenitor în certificatul a cărui anulare se cere şi că renunţarea făcută de un succesibil este opozabilă tuturor moştenitorilor – acesta este un considerent subsidiar, subsecvent celui de ordin procedural care a vizat regimul invocării acestei apărări direct în apel.
De asemenea, are caracter nefondat critica referitoare la greşita rezolvare a excepţiei prescripţiei extinctive, cu afirmarea incidenţei art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Pe acest aspect, instanţa de apel a constatat că pârâţii nu au atacat încheierea din 25.09.2019, conţinând soluţia de respingere a acestei excepţii. Având în vedere dispoziţiile art. 466 alin. 4 C.proc.civ. care permit exercitarea apelului, odată cu fondul, şi împotriva încheierilor premergătoare s-a concluzionat, a contrario, că, în absenţa atacării unei astfel de încheieri, soluţia asupra excepţiei a rămas definitivă.
Chiar în contextul în care, în conţinutul memoriului de apel, sunt identificabile susţineri de nelegalitate cu privire la modalitatea de rezolvare a excepţiei prescripţiei extinctive – fără a fi indicat, într-adevăr, în contra dispoziţiilor art. 470 alin. 1 lit.b) C.proc.civ., actul procedural care conţine soluţia – ceea ce ar fi permis şi o cenzură a fondului criticii, nu doar sub aspect formal, decizia din apel nu este nici din această perspectivă una lipsită de fundament şi caracter legal (nefiind, ca atare, susceptibilă de reformare).
Aceasta întrucât recurenţii pretind eronat că termenul de 3 luni prevăzut de art. 1.122 alin. 1 C.civ. pentru promovarea acţiunii revocatorii, ar fi început să curgă din momentul în care reclamanţii „au cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa actului de opţiunea succesorală”, adică de la data la care s-au efectuat formalităţile de publicitate imobiliară, iar nu de la data (17.05.2016) când aceştia au solicitat şi obţinut extrasul de carte funciară.
Introducând un criteriu obiectiv în determinarea momentului de începere a cursului termenului de prescripţie extinctivă (data la care reclamanţii trebuia să cunoască existenţa actului de renunţare), recurenţii denaturează conţinutul şi sensul normei art. 1.121 alin. 1 C.civ. care stabilește un singur reper (cel subiectiv) în marcarea începutului cursului prescripţiei.
Potrivit textului menţionat „creditorii succesibilului (…) pot cere revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea”.
Rezultă că este irelevant, sub aspectul regimului prescripţiei extinctive (începutul acesteia), alt moment decât acela al luării la cunoștința efectivă de existenţa actului fraudulos, teza avansată de recurenţi, a necesităţii cunoaşterii de la data realizării formalităţilor de publicitate imobiliare (cunoaşterea obiectivă) fiind în afara ipotezei normei.
De aceea, promovarea acţiunii la 2.08.2016, în contextul în care reclamanţii au aflat de actul de opţiune succesorală la 17.05.2016 (când le-a fost eliberat extras de carte funciară) s-a realizat în interiorul termenului de prescripţie.
Criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la greşita rezolvare a fondului cauzei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.122 C.civ., art. 1.562 alin. 1 C.civ., reiau aceleaşi argumente expuse în recursul celuilalt pârât, T., referitoare la inexistenţa intenţiei fraudării creditorilor-reclamanți întrucât demersul întocmirii actului de opţiune succesorală ar fi vizat, în realitate, respectarea voinţei defunctului ca bunurile succesorale să revină unuia dintre fii, precum şi la inexistenţa creanţei certe.
Pentru considerentele arătate deja, în analiza recursului pârâtului T., criticile sunt lipsite de fundament legal, bazându-se pe o interpretare denaturată a textelor. Reţinând toate aceste argumente, ambele recursuri au fost respinse ca nefondate.
