Prin Decizia nr. 54/2022, publicată în M.Of. nr. 1055 din 31 octombrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) şi art. 56 alin. (2).
ÎCCJ a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) şi art. 56 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respingerea cererii de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare în procedura revizuirii prevăzută la art. 107 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, atrage aplicarea normelor de drept din Codul civil ce reglementează efectele nulităţii actului juridic, în privinţa deciziei de constatare a cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă emise de angajator în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (2) coroborat cu art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
În motivarea deciziei ÎCCJ arată cu titlu prealabil, că se impune constatarea că încetarea de drept a contractului individual de muncă, în considerarea protecţiei juridice de care beneficiază dreptul la muncă, este reglementată de legiuitor prin norme juridice imperative, a căror aplicare nu poate fi extinsă pe cale de interpretare. În consecinţă, o astfel de măsură poate fi dispusă de angajator exclusiv în situaţia constatării actelor şi faptelor juridice prevăzute limitativ la art. 56 alin. (1) lit. a) -j) din Codul muncii, întrucât, în absenţa acestora, decizia de constatare a încetării contractului individual de muncă ar echivala cu o decizie de concediere.
În acest sens, art. 56 alin. (2) din Codul muncii prevede explicit că angajatorul constată cazul de încetare de drept a contractului individual de muncă în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, printr-o decizie care se comunică persoanelor îndreptăţite în termen de 5 zile lucrătoare.
Rezultă că decizia emisă de angajator în temeiul art. 56 alin. (2) din Codul muncii nu semnifică un act prin care se dispune încetarea de drept a contractului individual de muncă, ci reprezintă, astfel cum prevede explicit norma de drept, un act constatator al intervenirii unuia dintre cazurile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. c) -j) din cod. Emiterea acestei decizii are însă ca efect încetarea raporturilor de muncă dintre angajat şi angajator, astfel cum s-a arătat.
În privinţa cazului de încetare a contractului individual de muncă reglementat la art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, legiuitorul a prevăzut că angajatorul este îndrituit să emită decizia de constatare prevăzută la art. 56 alin. (2) din Codul muncii la data comunicării deciziei de pensionare.
Din economia textelor legale menţionate reiese că faptul juridic ce atrage incidenţa normei de drept prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este pensionarea angajatului pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare, fapt care se probează prin decizia de admitere a cererii de pensionare emisă de casa teritorială de pensii competentă, potrivit dispoziţiilor art. 106 raportat la art. 55 din Legea nr. 263/2010.
Per a contrario, ipoteza în care casa teritorială de pensii emite decizie de respingere a cererii de pensionare nu se circumscrie normei de drept menţionate şi nu atrage încetarea de drept a contractului individual de muncă al angajatului.
Revizuirea deciziei de pensie poate fi dispusă în condiţiile art. 107 alin. (1) şi (11) din Legea nr. 263/2010, anume în situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, respectiv, în situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. IV din aceeaşi lege, care au depus declaraţia individuală de asigurare, dacă la definitivarea anului fiscal, pe baza datelor comunicate de organul fiscal central, se constată diferenţe între venitul lunar asigurat utilizat la stabilirea punctajelor lunare avute în vedere la calculul pensiei şi cel ales de contribuabil în declaraţia individuală de asigurare.
În situaţia sesizată, examinarea circumstanţelor particulare ale cauzei a relevat faptul că angajatul a formulat cerere de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare, ce a fost admisă de casa teritorială de pensii printr-o decizie în baza căreia angajatorul a emis, la rândul său, decizia de constatare a încetării de drept a contractului individual de muncă prin pensionare.
Ulterior, în procedura revizuirii prevăzută la art. 107 din Legea nr. 263/2010, casa teritorială de pensii a emis decizia de revizuire prin care a respins cererea de pensionare, motivat de faptul că reducerea vârstei standard de pensionare pentru condiţii speciale, deosebite ori alte condiţii de care beneficiază angajatul este de 12 ani, şi nu de 13 ani, cum eronat stabilise iniţial, precum şi decizia privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale.
Decizia de revizuire a fost comunicată angajatorului, care, prevalându-se de decizia prin care constatase anterior încetarea de drept a contractului individual de muncă în baza deciziei iniţiale de admitere a cererii de pensionare, a refuzat solicitarea de reluare a raporturilor de muncă formulată de fostul angajat.
Contestaţia formulată de fostul angajat împotriva deciziei de revizuire a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă, reţinându-se că procedura de revizuire prevăzută la art. 107 din Legea nr. 263/2010 poate fi folosită nu doar pentru corectarea erorilor de calcul privind cuantumul pensiei, ci şi a erorilor privind condiţiile de acordare a dreptului la pensie, în speţă apreciindu-se că revizuirea se impunea pentru îndreptarea erorilor materiale generate de sistemul electronic de prelucrare a datelor, care a avut în vedere o formă a legii ce nu mai era în vigoare la data depunerii cererii de pensionare, ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 221/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Se constată că situaţia conflictuală generată de respingerea cererii de pensionare pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare printr-o decizie de revizuire, emisă în temeiul art. 107 din Legea nr. 263/2010 ulterior emiterii de către angajator a deciziei de constatare a încetării de drept a contractului individual de muncă drept urmare a pensionării, nu este reglementată prin normele de drept din legislaţia muncii ori de asigurări sociale.
Codul muncii se completează însă cu normele de drept comun cuprinse în Codul civil. În acest sens, dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii prevăd următoarele: “Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.”
Tot astfel, Legea nr. 263/2010 se completează cu normele de drept comun prevăzute de Codul civil, în aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul civil care prevăd că “Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale” şi ale art. 3 alin. (1) care statuează cu privire la aplicarea generală a Codului civil “raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”.
Jurisprudenţa face trimitere şi la dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: “În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.”
Cu valoare de principiu, se impune şi constatarea că dispoziţiile constituţionale protejează atât dreptul la muncă, ce nu poate fi îngrădit (art. 41 din Constituţia României), cât şi dreptul la pensie, care, potrivit art. 47 alin. (2) din Constituţie, este recunoscut cetăţenilor doar în condiţiile prevăzute de lege, regimul juridic al acestor drepturi fiind reglementat prin norme juridice imperative a căror încălcare, în absenţa unor sancţiuni specifice instituite prin normele din legislaţia specială, atrage aplicarea sancţiunilor din dreptul civil comun.
În acest context, în ceea ce priveşte problema de drept supusă analizei, se constată că divergenţa de opinii şi soluţii vizează instituţia juridică incidentă în privinţa deciziei de constatare a încetării de drept a contractului individual de muncă emise de angajator, respectiv dacă este aplicabilă nulitatea sau caducitatea, chestiunea reluării raporturilor juridice de muncă fiind una subsecventă dezlegării chestiunii de drept enunţate şi care urmează a fi apreciată în concret, în funcţie de particularităţile speţei, de completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei.
În analiza chestiunii de drept propriu-zise mai trebuie observat, în ceea ce priveşte caducitatea, că aceasta este o cauză de ineficacitate a actului juridic (iar nu o sancţiune de drept civil) ce presupune un act juridic valabil încheiat şi o cauză ulterioară încheierii actului juridic şi străină de voinţa autorului acestuia de încetare a consecinţelor în vederea cărora a fost întocmit, care produce efecte numai pentru viitor, deoarece pentru trecut actul juridic respectiv nu şi-a produs niciun efect.
Or, este de necontestat împrejurarea că decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă emisă de angajator a produs efecte juridice încă de la momentul emiterii/comunicării sale, angajatul pierzând această calitate în favoarea calităţii de pensionar dobândite în baza deciziei de pensionare emise iniţial de casa teritorială de pensii.
Actul juridic prin care casa teritorială de pensii recunoaşte angajatului dreptul la pensie (decizia de pensie) este un act juridic unilateral, în înţelesul art. 1.324 şi următoarele din Codul civil, supus însă reglementărilor speciale prevăzute de Legea nr. 263/2010, iar actul juridic de constatare a încetării de drept a contractului individual de muncă este un act juridic unilateral subsecvent, întrucât se întocmeşte de angajator în temeiul legii şi exclusiv în baza comunicării deciziei de pensie.
Decizia de revizuire emisă în procedura prevăzută la art. 107 din Legea nr. 263/2010, prin care este respinsă cererea de pensionare, este, de asemenea, un act juridic unilateral, care stinge retroactiv un drept recunoscut destinatarului, anume dreptul la pensie pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare iniţial stabilit, lipsind de efecte juridice decizia de pensie de la data emiterii sale.
Desfiinţarea retroactivă a deciziei iniţiale de pensionare fundamentează restituirea prestaţiilor executate în baza sa de către angajatul care dobândise anterior calitatea de pensionar. În aplicarea acestui efect se emite de către casa teritorială de pensii, astfel cum s-a procedat şi în speţă, decizia privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale.
În considerarea efectelor juridice pe care le produce decizia de revizuire asupra deciziei prin care anterior fusese admisă cererea de pensionare, anume lipsirea de orice efecte juridice, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, rezultă că, sub acest aspect, revizuirea actelor juridice dispusă de casa teritorială de pensii se aseamănă cu sancţiunea nulităţii din dreptul comun.
În consecinţă, în privinţa efectelor juridice pe care le produce desfiinţarea deciziei de pensie asupra actelor subsecvente întocmite/emise în baza sa, instanţele judecătoreşti trebuie să aibă în vedere dispoziţiile legale ce reglementează efectele nulităţii, potrivit art. 1.325 raportat la art. 1.254 din Codul civil.
