Doi resortisanți ai unor țări terțe, de cetățenie turcă și, respectiv, nigeriană, locuiesc în mod legal în Ungaria de mai mulți ani. Unul dintre ei este căsătorit cu o resortisantă maghiară, cu care își crește copilul de cetățenie maghiară. Celălalt locuiește împreună cu partenera sa maghiară și cu cei doi copii ai lor, care dețin și ei această cetățenie.
În anii 2020 și 2021, Oficiul pentru Protecția Constituției din Ungaria a declarat, prin două avize nemotivate, că prezența acestor persoane pe teritoriul maghiar aduce atingere securității naționale. De asemenea, a calificat drept confidențiale informațiile pe care s-a bazat pentru a emite aceste avize.
Pe cale de consecință, autoritatea națională de poliție pentru străini a fost obligată să retragă permisul de ședere permanentă al primei dintre aceste persoane, ordonându-i totodată să părăsească teritoriul maghiar. De asemenea, ea a trebuit să respingă o cerere de eliberare a unui permis de stabilire național formulată de al doilea resortisant.
Nici această autoritate, nici persoanele vizate nu au avut acces la informațiile confidențiale pe care se întemeiau avizele inițiale.
Sesizată cu o acțiune introdusă de fiecare dintre cele două persoane împotriva deciziilor autorității naționale de poliție pentru străini, Curtea din Szeged (Ungaria) solicită Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la compatibilitatea reglementării maghiare cu dreptul Uniunii.
„a)Articolul 20 [TFUE] coroborat cu articolele 7 și 24 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că se opune practicii unui stat membru constând în adoptarea unei decizii prin care se dispune retragerea unui permis de ședere eliberat anterior în favoarea unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei unor cetățeni ai Uniunii (copil minor, soție) care au reședința în statul membru a cărui cetățenie o au, fără a se examina în prealabil dacă membrul de familie în cauză, resortisant al unei țări terțe, beneficiază de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE?
b)Articolul 20 TFUE coroborat cu articolele 7 și 24, cu articolul 51 alineatul (1) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care există un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, dreptul Uniunii trebuie aplicat de plin drept de către autoritățile administrative și de către instanțele statului membru atunci când se adoptă o decizie privind regimul străinilor prin care se retrage permisul de ședere permanentă, atunci când se iau în considerare excepțiile referitoare la securitatea națională, la ordinea publică și la siguranța publică pentru justificarea acesteia și atunci când, în cazul în care se poate stabili că o astfel de excepție este aplicabilă, se examinează necesitatea și proporționalitatea pentru a se justifica restrângerea dreptului de ședere?
c)În cazul în care reclamantul [din litigiul principal] este inclus în domeniul de aplicare al articolului 20 TFUE, instanța de trimitere solicită Curții să răspundă de asemenea în lumina articolului respectiv la primele patru întrebări preliminare formulate în decizia de trimitere […]”
Mai întâi, Curtea arată că autoritățile unui stat membru nu pot retrage sau refuza să elibereze un permis de ședere unui membru al familiei unui cetățean al Uniunii fără a evalua în prealabil dacă există o relație de dependență între acest membru de familie și cetățeanul Uniunii, care l-ar obliga pe acesta din urmă să părăsească teritoriul Uniunii pentru a-l însoți pe membrul familiei sale într-o țară terță. În continuare, Curtea consideră că dreptul Uniunii se opune unei reglementări care impune autorităților naționale să retragă sau să refuze să elibereze un permis de ședere unui membru al familiei unui cetățean al Uniunii din rațiuni de securitate națională întemeiate pe un aviz nemotivat al unui organ special, fără ca aceste autorități să poată examina cu atenție împrejurările individuale relevante și proporționalitatea deciziei lor.
În sfârșit, este contrară dreptului Uniunii o lege națională care împiedică să se comunice unui membru al familiei unui cetățean al Uniunii căruia, pe baza unor informații confidențiale, i-a fost retras un permis de ședere sau i-a fost refuzată acordarea acestuia – chiar și conținutul esențial al motivelor care stau la baza acestor decizii și, în orice caz, îl împiedică pe acesta să utilizeze asemenea informații în scopul unor proceduri administrative sau jurisdicționale. În schimb, dreptul Uniunii nu impune ca o instanță competentă în materie de ședere să aibă prerogativa de a verifica legalitatea clasificării informațiilor sau de a autoriza accesul la informații clasificate.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1) Conexează cauzele C‑420/22 și C‑528/22 în vederea pronunțării hotărârii.
2) Articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile unui stat membru să retragă sau să refuze să elibereze un permis de ședere resortisantului unei țări terțe membru al familiei unor cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai acestui stat membru care nu și‑au exercitat niciodată libertatea de circulație, fără să fi examinat în prealabil dacă există între acest resortisant al unei țări terțe și acești cetățeni ai Uniunii o relație de dependență care i-ar constrânge, în fapt, pe respectivii cetățeni ai Uniunii să părăsească teritoriul Uniunii Europene, considerat în ansamblul său, pentru a‑l însoți pe acest membru al familiei lor, atunci când, pe de o parte, respectivului resortisant al unei țări terțe nu i se poate acorda un drept de ședere în temeiul altei dispoziții aplicabile în statul membru menționat și, pe de altă parte, aceste autorități dispun de informații cu privire la existența unor legături de familie între același resortisant al unei țări terțe și aceiași cetățeni ai Uniunii.
3)Articolul 20 TFUE coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune autorităților naționale să retragă sau să refuze să elibereze un permis de ședere, pentru un motiv de securitate națională, resortisantului unei țări terțe care poate beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol, pe baza doar a unui aviz obligatoriu nemotivat adoptat de un organ cu atribuții specializate în domeniul securității naționale, fără o examinare riguroasă a tuturor împrejurărilor individuale și a proporționalității acestei decizii de retragere sau de refuz.
4)Principiul general al bunei administrări și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborate cu articolul 20 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede că, atunci când o decizie de retragere sau de refuz al unui permis de ședere, adoptată în privința resortisantului unei țări terțe care poate să beneficieze de un drept de ședere derivat în temeiul acestui articol 20, se întemeiază pe informații a căror divulgare ar compromite securitatea națională a statului membru în cauză, acest resortisant al unei țări terțe sau reprezentantul său nu poate avea acces la aceste informații decât după ce a obținut o autorizație în acest scop, acestora nu li se comunică nici măcar conținutul esențial al motivelor pe care se întemeiază astfel de decizii și, în orice caz, ei nu pot utiliza, în scopul procedurilor administrative sau jurisdicționale, informațiile la care ar fi putut avea acces.
5) Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborat cu articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu impune ca o instanță, căreia îi revine sarcina de a controla legalitatea unei decizii privind șederea în temeiul acestui articol 20, întemeiată pe informații clasificate, să dispună de competența de a verifica legalitatea clasificării acestor informații, precum și de a autoriza accesul persoanei în cauză la toate informațiile menționate, în ipoteza în care consideră că această clasificare este nelegală, sau la conținutul esențial al acelorași informații, în ipoteza în care consideră că respectiva clasificare este legală. În schimb, această instanță trebuie, pentru a garanta respectarea dreptului la apărare al acestei persoane, să desprindă, dacă este cazul, consecințele unei eventuale decizii a autorităților competente de a nu comunica în tot sau în parte motivele acestei decizii și elementele de probă aferente acestora.
