Motivul de revizuire prevăzut de 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai hotărârilor pronunţate în materia contenciosului administrativ, nefiind posibilă interpretarea sa extensivă cu privire la alte materii de drept, pentru cel puţin două considerente.
Primul:în legislaţia română temeiul de drept pentru formularea unei cereri de revizuire a laturii civile dintr-o hotărâre penală definitivă este art. 453 alin. (2) C.proc.pen., potrivit căruia: „Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă.” aplicarea principiului potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală.
Iar al doilea motiv fiind acela că aceste prevederi sunt norme de procedură, de strictă interpretare în ceea ce priveşte domeniul lor de aplicare.
Astfel, formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr.554/2004 cu privire la o hotărâre pronunţată de instanţa penală prin care se soluţionează latura civilă, este inadmisibilă, în cauză nefiind supusă revizuirii o hotărâre în materia contenciosului administrativ. Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare, părţile interesate neavând la îndemână orice cale de atac prevăzută în legislaţia română, dacă nu sunt întrunite premisele de fapt şi de drept ale exercitării acesteia.
La data de 22.06.2020, H. şi societatea A. SRL au formulat cereri de revizuire a soluţiei pronunţate pe latură civilă prin decizia din 16.12.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (art.509 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ.), iar hotărârea atacată încalcă principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României (art. 21 din Legea nr. 554/2004). „Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Craiova şi apelanta – intimată inculpată SC A. SRL împotriva sentinţei penale nr. 254 din data de 8.12.2017 a Curţii de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
156
În motivarea căilor extraordinare de atac, revizuenţii au arătat, în esenţă, următoarele:
-din considerentele Deciziei nr. 45/2016 a Î.C.C.J., reiese faptul că acest motiv de revizuire poate fi invocat ori de câte ori hotărârea atacată este dată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului european, inclusiv din perspectiva interpretării pe care instanţa naţională o conferă unei situaţii în care îşi găseşte aplicabilitatea o normă de drept european, astfel cum este ea circumstanțiată prin deciziile interpretative ale C.J.U.E. Analizând respectarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene în raport de considerentele expuse, se solicită instanţei de control judiciar să constate faptul că hotărârea atacată generează efecte contrare dreptului european întrucât în cauză SC A. SRL, societate administrată de H., a achitat către cei patru furnizori TVA- ul aferent mărfurilor cumpărate, însă organele de urmărire penală nu s-au preocupat să probeze că aceşti furnizori au prejudiciat bugetul de stat prin neplata acestei taxe colectate de la A.
-A. a achitat integral presupusul prejudiciul ce ar fi rezultat din relaţiile comerciale pe care aceasta le-a derulat cu societăţile menţionate anterior, după cum urmează: suma de 1.500.000,00 lei, la data de 12.12.2014, Ordin plată nr. 4802; suma de 50.000 lei, la data de 15.01.2015, Ordin
plată nr. 162; suma de 50.000 lei, la data de 19.01.2015, Ordin de plată nr. 212;suma de 900.000 lei, la data de 26.01.2015, Ordin de plată nr. 319; suma de 1.027.305 lei, la data de 29.09.2015, Ordin de plată nr. 4616. Cu toate acestea, H. a fost obligat în continuare în solidar sub aspectul laturii civile, la plata întregului prejudiciu de 9.238.577 lei, suma de 5.711.272 lei fiind prejudiciu generat exclusiv de relaţiile comerciale aferente palierului nr. 1 şi 2 de către societatea M. S.A., O. SRL şi P. LTD.
Cu privire la latura civilă, în decizia penală nr. 408/2019, a cărei revizuire se solicită, instanţa a reţinut: [În privinţa criticilor formulate de către toţi inculpaţii cu privire la greşita obligare solidară a lor la plata întregului prejudiciu, instanţa de apel apreciază ca acestea sunt nefondate, în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile art. 1382 C.civ.: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.]
Deşi instanţa a analizat criticile prin prisma principiilor răspunderii civile delictuale, nu a analizat şi dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prin raportare la întreg prejudiciul reţinut în sarcina revizuentului- 9.237.577 lei. De vreme ce prejudiciul reţinut în sarcina sa a fost analizat prin prisma răspunderii civile delictuale, se solicită a se constata că instanţa nu a ţinut cont de faptul că, răspunderea civilă delictuală se mărgineşte la fapta proprie.
Prin întâmpinarea depusă la data de 20.07.2020, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele şi pentru Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a invocat : excepţia inadmisibilităţii cererilor de revizuire raportat la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004; excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarilor celor două cereri de revizuire. De asemenea, la data de 19.08.2020, intimata SC M. SA a depus întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei materiale a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererilor de revizuire. Revizuenta A. SRL a depus răspuns la întâmpinare, la data de 9.09.2020 solicitând respingerea excepţiilor şi apărărilor formulate de cele două intimate.
Prin decizia din 10.09.2020 Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de intimata SC M. SA. A declinat competenţa de soluţionare a cererilor de revizuire formulate de H. şi A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 408/A/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în favoarea Secţiei I civilă din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând cererile de revizuire din perspectiva susţinerilor revizuenţilor şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Un prim aspect ce trebuie avut în vedere este acela al obiectului cererilor de revizuire şi al temeiului de drept al cererilor formulate de revizuenţi, în vederea examinării cerinţelor de admisbilitate ale căii de atac deduse judecăţii.
Cererile conexate formulate de revizuenţii H. şi SC A. SRL au ca obiect revizuirea pe latură
civilă a hotărârii penale definitive nr. 408 din data de 16.12.2019 pronunţată în dosarul penal nr. x/54/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, invocând în drept dispoziţiile art.
21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 509 alin. (1) C.proc.civ. În legislaţia română temeiul de drept pentru formularea unei cereri de revizuire a laturii civile dintr-o hotărâre penală definitivă este art. 453 alin. (2) C.proc.pen., potrivit căruia: „Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă.”
Revizuirea este o cale de atac extraordinară care poate fi exercitată doar pentru motivele
expres prevăzute de legiuitor și doar împotriva hotărârilor judecătorești definitive, hotărâri ce pot cuprinde, pe lângă rezolvarea acțiunii penale, și dezlegări privind raporturi de drept civil. Temeiul de drept al formulării cererilor de revizuire pe latura civilă a unei hotărâri pronunţate de instanța penală este art. 453 alin. (2) C.proc.pen., coroborate cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., ceea ce atrage competenţa instanţei civile cu privire la soluţionarea cererilor de revizuire.
i) Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: „Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.”
Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ prin care se definesc o serie de noţiuni utilizate de actul normativ: „ (…) contencios administrativ – activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;”
În consecinţă, motivul de revizuire este prevăzut de o lege specială care se aplică numai hotărârilor pronunţate în materia contenciosului administrativ, nefiind posibilă interpretarea sa extensivă cu privire la alte materii de drept, pentru cel puţin două considerente: primul ar fi aplicarea principiului potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală şi cel de-al doilea fiind acela că dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 sunt norme de procedură, care sunt de strictă interpretare în ceea ce priveşte domeniul lor de aplicare. Acest aspect de inadmisibilitate nu afectează principiile echivalenţei şi efectivităţii dreptului european: „Dreptul Uniunii, în special principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă.”
Înalta Curte constată, pentru considerentele deja expuse, că formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr.554/2004 cu privire la o hotărâre pronunţată de instanţa penală prin care se soluţionează latura civilă, este inadmisibilă, în cauză nefiind supusă revizuirii o hotărâre în materia contenciosului administrativ. Calea de atac a revizuirii este o cale extraordinară de atac de retractare, părţile interesate neavând la îndemână orice cale de atac prevăzută în legislaţia română, dacă nu sunt întrunite premisele de fapt şi de drept ale exercitării acesteia.
ii) Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1)pct. 1 Cod procedură civilă, cererile formulate de revizuenţi sunt inadmisibile, deoarece în speţă nu sunt întrunite premisele aplicării textului de lege invocat pentru retractarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct.1 C.proc.civ: „Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.”
Susținerile revizuenților că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri formulate în cursul judecării cauzei nu pot fi primite, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a prejudiciului, deoarece pe de o parte se tinde la cenzurarea raţionamentului jurisdicţional al instanţei, iar pe de altă parte, părţile urmăresc reformarea hotărârii penale, luând în considerare faptul că prin modificarea cuantumului prejudiciului se modifică elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, ceea ce ar fi de natură să încalce autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare a inculpaţilor.
Trebuie subliniat că potrivit dispoziţiilor art. 28 C.proc.pen.: „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o (…).”.
Conform art. 19 alin. (1) C.proc.pen., acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar, în conformitate cu art. 27 alin. (2) din acelaşi cod, persoana vătămată sau succesorii săi, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Înalta Curte reţine că în materia evaziunii fiscale ”fapta” include și prejudiciul cauzat statului prin neplata impozitelor sau taxelor, de vreme ce acest aspect face parte din latura obiectivă a infracțiunii, în lipsa căruia nu ar primi această încadrare juridică. sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale face parte din latura obiectivă a infracțiunii, având drept consecință păgubirea statului cu suma de bani ce ar fi trebuit să fie plătită de subiectul de drept fiscal cu titlu de taxe și impozite, ceea ce înseamnă că producerea unui prejudiciu este urmarea imediată a infracțiunii. De existenţa prejudiciului şi de cuantumul acestuia depinde încadrarea juridică a infracţiunii, întrucât evaziunea fiscală este o infracţiune de rezultat.
Înalta Curte reţine, aşa cum s-a arătat anterior, că pronunțarea unei hotărâri definitive în materie penală, hotărâre prin care au fost condamnaţi cei doi revizuienţi pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, are autoritate de lucru judecat în materie civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, în temeiul dispozițiilor art. 28 C.proc.pen.
Susținerile revizuenţilor privesc, în esenţă, nemulțumiri de fond ale acestora cu privire la soluția pronunţată de instanța de apel în analiza laturii civile or, soluția pronunțată în apel, din perspectiva rezolvării date criticilor de netemeinicie, nu mai poate fi examinată în prezenta cale extraordinară de atac, întrucât ar însemna deschiderea unei noi judecăți; or, legiuitorul, prin limitarea câmpului de aplicare a dispozițiilor art. 509 C.proc.civ. la cazurile expres prevăzute, a avut în vedere ca revizuirea să nu se transforme într-o veritabilă cale de atac de reformare. De altfel, aşa cum s-a statuat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o rejudecare a cauzei.
În al doilea rând, trebuie arătat că argumentele referitoare la aplicarea dreptului european nu pot fi primite, deoarece reglementările invocate şi cauzele relevante ale Curţii de la Luxembourg nu sunt incidente în cauza dedusă judecăţii.
Astfel, pentru a invoca aplicarea jurisprudenţei CJUE în dreptul intern în materia aplicării TVA, este necesar a se stabili dacă în cauză se regăsesc premisele aplicării directivelor ce reglementează taxa pe valoare adăugată. Or, în speţă, având în vedere că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală pronunţată în apel că operaţiunile derulate de persoanele trimise în judecată au caracter fraudulos, nu pot fi invocate hotărârile Curţii Europene de Justiţie, de pildă, hotărârea în cauza C-273/18.
În al treilea rând, nu exista niciun impediment pentru revizuienţi (inculpaţi în procesul penal) să invoce în faţa instanţei penale jurisprudenţa CJUE, cu scopul exonerării de la reţinerea în sarcina acestora a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, mai ales în contextul în care hotărârile invocate erau deja pronunţate la data judecării cauzei penale.
Trebuie subliniat că toate susţinerile revizuenţilor, inclusiv cele referitoare la stabilirea răspunderii civile delictuale, a prejudiciului, a persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului şi a solidarităţii în materie civilă, a raportului dintre legea civilă şi legea fiscală, precum şi toate elementele de detaliu prezentate în cererile de revizuire privind efectuarea plăţilor, evidenţierea circuitului fiscal şi comercial al operaţiunilor efectuate de societăţile implicate şi de persoanele fizice, vizează raţionamentul jurisdicţional efectuat de instanţa de judecată, fiind evident că ceea ce urmăresc revizuenţii este reformarea hotărârii atacate, pe latura civilă, cu consecinţe asupra laturii penale, ceea ce nu este admisibil în cadrul unei cereri de extraordinare de atac de retractare, aşa cum este revizuirea. De asemenea, susținerile revizuenţilor referitoare la faptul că, în mod nelegal, instanţa de apel nu a analizat susţinerile ce vizau efectuarea unui anumit probatoriu, constituie critici de netemeinicie ale deciziei atacate, care vizează situația de fapt și tind la reformarea hotărârii.
Înalta Curte, analizând susţinerile revizuentei, constată că situația invocată în cuprinsul cererii de revizuire nu poate fi subsumată niciuneia dintre ipotezele reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., respectiv minus petita, întrucât instanța de apel și-a motivat soluția, răspunzând criticilor formulate în apel de partea civilă.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 513 coroborate cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., a respins, ca inadmisibile, cererile conexate de revizuire, formulate de revizuentul H. şi de revizuenta S.C. A. S.R.L împotriva deciziei penale nr. 408 din 16.12.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, pe aspectul laturii civile a acesteia.
