În Monitorul Oficial Partea I nr. 1047/18.X.2024 a fost publicată Decizia nr. 39 din 16 septembrie 2024 prin care Înalta Curte a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București — Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și, în interpretarea și aplicarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă și prin raportare la dispozițiile art. 74 și 75 din Codul civil.
În consecință Înalta Curte a stabilit că: proba cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între un salariat și un alt salariat sau reprezentant al angajatorului, solicitată într-un litigiu împotriva angajatorului, este admisibilă, chiar dacă înregistrarea a fost efectuată fără acordul și/sau informarea prealabilă a interlocutorului, cu condiția asigurării unui just echilibru între dreptul la probă, pe de o parte, și dreptul la viața privată, pe de altă parte, în sensul că încuviințarea probei trebuie să fie indispensabilă exercițiului dreptului la probă și strict proporțională cu acest scop.
În motivarea hotărârii, Înalta Curte arată că Chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării de față s-a ivit într-un litigiu în care salariatul reclamant a invocat răspunderea patrimonială a angajatorului, solicitând repararea prejudiciului suferit prin conduita necorespunzătoare a acestuia, pârâtul din cauză. Prima instanță a admis cererea de chemare în judecată, considerând că pârâta a comis acte de hărțuire și reținând incidența dispozițiilor art. 5 din Codul muncii, care subsumează hărțuirea la locul de muncă actelor de discriminare1.
Potrivit elementelor furnizate de către instanța de trimitere, conținutul conversației telefonice purtate de către reclamant cu un alt salariat sau cu un reprezentant al angajatorului și înregistrate fără acordul acestuia din urmă a avut o pondere importantă în soluția pronunțată.
De asemenea, angajatorul pârât s-a opus la încuviințarea probei cu mijlocul material de probă și a criticat prin motivele de apel inclusiv această soluție. Este exclusă, așadar, ipoteza unei convenții asupra admisibilității probei, în sensul art. 256 din Codul de procedură civilă, iar din motivarea sesizării rezultă fără echivoc faptul că întrebarea adresată nu vizează o asemenea ipoteză.
În aceste circumstanțe, instanța de trimitere solicită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a se clarifica, în esență, dacă obținerea de către salariatul reclamant a probei „cu încălcarea bunelor moravuri”, respectiv efectuarea înregistrării telefonice fără acordul și informarea prealabilă a interlocutorului, conduce la inadmisibilitatea probei pe temeiul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă într-un litigiu împotriva angajatorului.
Chestiunea de drept presupune a se stabili, în primul rând, circumscrierea unei asemenea manifestări de voință a persoanei cu care s-a purtat conversația telefonică înregistrată sintagmei „cu încălcarea bunelor moravuri” din conținutul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă și relevanța calității interlocutorului de salariat sau de reprezentant al angajatorului, într-un litigiu inițiat împotriva angajatorului.
În al doilea rând, trebuie stabilit dacă lipsa acordului și a informării prealabile este suficientă în sine pentru a atrage, după caz, admisibilitatea ori inadmisibilitatea probei.
Atingerea adusă vieții private
Potrivit art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere”, iar art. 255 alin. (1) din același cod prevede că „Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului”.
În conformitate cu art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă și fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.”
Înregistrarea unei conversații telefonice fixate pe un suport de felul celor menționate cu titlu exemplificativ în alin. (2) al normei citate, indiferent de modul în care a fost făcută înregistrarea, intră, fără echivoc, în categoria mijloacelor tehnice vizate de art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Aptitudinea de a reprezenta mijloc material de probă a suporturilor depinde, în termenii în care norma este formulată, de producerea lor cu respectarea legii ori a bunelor moravuri.
Prima parte a dezlegării preconizate prin sesizarea de față presupune a se stabili dacă existența acordului interlocutorului la înregistrarea conversației telefonice și/sau informarea prealabilă a acestuia despre înregistrare prezintă relevanță pentru calificarea înregistrării telefonice ca fiind licită ori loială, în sensul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, atunci când interlocutorul este un salariat sau un reprezentant al angajatorului.
În reglementarea drepturilor personalității din Codul civil, vocea umană este integrată imaginii persoanei și protejată de imixtiuni în viața privată a titularului prin intermediul dreptului la propria imagine.
Astfel, art. 73 alin. (2) din Codul civil conferă titularului prerogativa ca, în exercitarea dreptului la propria imagine, „să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri”, prevăzând, în același timp, în teza finală, că dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.
De asemenea, potrivit art. 74 din Codul civil, „Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private: (…) b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia; (…)”.
Se observă că, în ambele ipoteze prevăzute de art. 74 din Codul civil, lipsa acordului persoanei este esențială pentru caracterizarea unei fapte drept atingere adusă vieții private, prin coroborare cu prevederile art. 73 alin. (2) din același cod.
Chiar dacă acordul persoanei a cărei voce a fost captată sau utilizată este prevăzut în mod explicit doar în cea de-a doua ipoteză, descrisă la lit. c) a art. 74 din Codul civil, aceeași condiție trebuie reținută și în cazul de la lit. b), cel puțin pentru utilizarea interceptării unei convorbiri private, dacă nu pentru interceptarea în sine. Înregistrarea — care interesează prezenta sesizare —, în sensul de fixare pe un suport a sunetelor, respectiv a vocii, poate fi integrată noțiunii de „reproducere” regăsite în art. 73 alin. (2) din Codul civil, fiind, în același timp, o formă de utilizare a operațiunii de interceptare.
De asemenea, nu este exclusă existența unei atingeri aduse vieții private prin orice altă formă de „reproducere” a vocii, dat fiind că art. 71 alin. (2) din Codul civil interzice orice imixtiune „în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”, iar în alin. (3) al aceluiași articol se prevede că „Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.
Normele ce alcătuiesc reglementarea dreptului la viața privată relevă, fără dubiu, intenția legiuitorului de a condiționa, ca regulă, reproducerea, în orice mod, a vocii sau utilizarea unei asemenea reproduceri de consimțământul titularului ori, cel puțin, de informarea prealabilă a acestuia în legătură cu respectiva operațiune, care prezumă acordul său.
Această din urmă cerință rezultă din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și alibertăților fundamentale, ce reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie.
Potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, comunicările telefonice sunt incluse în noțiunile de „corespondență” și de „viață privată” în sensul art. 8 din Convenție, iar titularul poate reclama o atingere adusă dreptului la respectarea vieții private și a corespondenței, în considerarea interceptării conversațiilor sale, chiar independent de relația profesională cu persoana pentru care exista autorizația legală de interceptare (Hotărârea din 3 februarie 2015 din Cauza Pruteanu împotriva României, paragraful 41).
Această calificare a fost reținută chiar și în cazul în care astfel de comunicări, întocmai ca cele efectuate din domiciliu, sunt efectuate din sau primite în sedii profesionale (Hotărârea din data de 25 iunie 1997, Cauza Halford împotriva Regatului Unit, paragraful 44) ori sunt de natură profesională: criteriul naturii activității nu este relevant, deoarece activitățile profesionale implică, într-un grad mai ridicat ori mai scăzut, elemente confidențiale, iar linia de demarcație ar fi greu de trasat (Hotărârea din 16 decembrie 1992 din Cauza Niemitz împotriva Germaniei, paragrafele 28 și 29).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este consecventă în includerea activității profesionale ca intrând în sfera noțiunilor de „viață privată” și „corespondență” și în contextul dezvoltării mijloacelor tehnice de comunicație, cu referire, de exemplu, la mesajele transmise ori primite prin contul personal de internet, indiferent dacă este vorba despre mesaje personale sau comunicări cu caracter profesional și în pofida faptului că acel cont se află în computerul angajatorului (Hotărârea din 5 septembrie 2017, pronunțată în Cauza Bărbulescu contra României, paragraful 81).
Or, în privința acestor comunicări, s-a reținut, drept factor relevant pentru circumscrierea lor domeniului de aplicare al art. 8 din Convenție, lipsa avertizării prealabile a salariatului de către angajator în privința accesului, monitorizării și a amplorii acesteia (hotărârea pronunțată în Cauza Bărbulescu contra României, paragrafele 77 și 78).
Prin urmare, incidența art. 8 din Convenție poate fi atrasă și în situația înregistrării convorbirii telefonice a unei persoane, fără înștiințarea sa prealabilă, chiar și atunci când are loc la locul de muncă, cu atât mai mult atunci când este o convorbire la domiciliu sau cu caracter exclusiv privat. În cazurile prevăzute în mod expres de art. 74 din Codul civil, astfel cum s-a arătat, este necesar chiar acordul titularului dreptului la viață privată.
Este lipsită de importanță calitatea persoanei care efectuează înregistrarea, respectiv dacă este vorba despre angajator sau despre o altă persoană, întrucât dreptul la viață privată este garantat împotriva oricărei imixtiuni, indiferent de autorul acesteia, rațiunile protecției juridice asigurate fiind aceleași.
Protecția juridică a dreptului la viața privată și la corespondență este acordată oricărei persoane fizice, așadar, inclusiv salariatului sau unui reprezentant al angajatorului.
Activarea acestei protecții juridice nu poate fi împiedicată de împrejurarea că, într-un litigiu privind raporturile de muncă, titularul dreptului la viață privată nu figurează ca parte în proces, atunci când reclamantul urmărește să își probeze pretențiile prin „corespondența” (în sens larg, incluzând înregistrarea convorbirii telefonice) purtată cu acest terț, iar angajatorul, pârât în cauză, se opune administrării probei, chiar dacă acest drept nu îi aparține.
O asemenea constatare nu se bazează pe protejarea angajatorului persoană juridică, care nu poate invoca în persoana sa dreptul la viață privată, ci pe obligația negativă ce revine statului în contextul art. 8 din Convenție, aceea de a se abține a exercita ingerințe arbitrare, dat fiind că, astfel cumCurtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant, consacrarea dreptului la respectarea vieții private și familiale urmărește apărarea individului împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice (Hotărârea din 13 iunie 1979 din Cauza Marckx contra Belgiei, paragraful 31).
Pe de altă parte, trebuie să se țină cont și de exigențele unui proces echitabil, pentru respectarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare. În situația în care o probă solicitată ar fi încuviințată și administrată pentru unicul motiv că pârâtul nu este îndreptățit să se opună, partea ar fi lipsită, practic, de posibilitatea de a combate un mijloc de probă, care, mai mult decât atât, ar putea fi decisiv în admiterea pretențiilor reclamantului.
În același timp, în măsura în care răspunderea patrimonială a angajatorului a fost stabilită, iar acesta a fost obligat, prin hotărâre judecătorească definitivă, să îl despăgubească pe salariat pentru prejudiciul material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, angajatorul are drept de regres împotriva persoanei vinovate de săvârșirea faptei prejudiciabile, conform art. 254 alin. (3) din Codul muncii.
Or, chiar dacă în acea procedură subsecventă autorul faptei beneficiază, la rândul său, de un drept la apărare, sunt incerte atât readucerea în discuție a înregistrării audio folosite ca probă în procesul anterior, cât și măsurile procesuale pe care instanța de judecată le-ar adopta în acel litigiu, în sensul că ar considera proba ca fiind admisibilă și ar efectua o analiză a ingerinței în exercițiul dreptului la viață privată.
Se impune a se reține, în aceste condiții, că protecția juridică a dreptului la viață privată trebuie asigurată într-un litigiu în care nu figurează însuși titularul dreptului, chiar dacă pârâtul persoană juridică nu poate fi titularul unui asemenea drept, ce aparține exclusiv persoanelor fizice.
Temeiul unei opoziții a pârâtului persoană juridică la încuviințarea probei cu înregistrarea audio rezidă, fără îndoială, în dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dat fiind că atingerea adusă vieții private și riscul unei încălcări a acestui drept intră în conținutul sintagmei „cu încălcarea bunelor moravuri”, în situația efectuării unei înregistrări a unei conversații telefonice fără acordul ori cel puțin informarea prealabilă a interlocutorului, chiar atunci când acesta este un salariat sau un reprezentant al angajatorului.
Prin punctul de vedere exprimat asupra fondului sesizării, instanța de trimitere nu a luat niciun moment în considerare ipoteza unei încălcări a legii, referindu-se exclusiv la noțiunea de „bune moravuri”.
Din acest motiv, dar, mai ales, pentru considerentul că, astfel cum se va arăta în continuare, analiza ingerinței în viața privată este aceeași în cazul obținerii ilicite ori neloiale a probei, nu este necesar a se dezvolta chestiunea dacă, în absența acordului și/sau a informării prealabile a interlocutorului, salariat sau reprezentant al angajatorului, suntem, mai degrabă, în prezența unei încălcări a bunelor moravuri, decât a nerespectării legii.
Este suficient a se menționa că, în circumstanțe particulare, se poate vorbi fie despre o ipoteză, fie despre cealaltă, iar înregistrarea unei convorbiri telefonice chiar de către unul dintre interlocutori, prin mijloace tehnice proprii, se plasează în sfera înfrângerii unor reguli de conduită socială, ce așază demnitatea, respectul reciproc și buna-credință la baza relațiilor interumane. Aceste valori se impun și în raporturile de serviciu, fiind relevante, în acest sens, și dispozițiile art. 8 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora „Relațiile de muncă se bazează pe principiul consensualității și al bunei-credințe”.
Ingerința în exercitarea dreptului la viața privată — încheierea de încuviințare a probei
Textele din Codul civil, citate anterior, care reglementează existența și conținutul dreptului la respectarea vieții private, incluzând dreptul la propria imagine, respectiv art. 73 și 74, dar și art. 71, trimit în egală măsură la dispozițiile art. 75 din cod („sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75”, „dispozițiile art. 75 rămân aplicabile”).
Norma la care se face trimitere consacră limitele exercitării drepturilor din secțiunea dedicată respectului vieții private și al demnității persoanei umane și este formulată astfel: „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.”
Pe acest temei, este posibil ca o atingere adusă unui drept fundamental al individului, de natura celor prevăzute de lege, să nu constituie totuși o încălcare a dreptului, dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a normei ce limitează acel drept fundamental.
Întrucât art. 75 alin. (1) din Codul civil se referă și la atingeri „permise de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte”, se impune a se constata că art. 8 din Convenție consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie ca un drept condițional2.
Potrivit celui de-al doilea paragraf al acestui text, este permisă ingerința unei autorități publice în măsura în care o asemenea ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii publice și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei publice ori protejarea drepturilor și libertăților altor persoane.
Așadar, cel de-al doilea paragraf al art. 8 din Convenție creează cadrul analizei unei restrângeri a exercițiului dreptului la respectarea vieții private și, prin urmare, a constatării inexistenței unei încălcări a acestuia, în aplicarea art. 75 alin. (1) din Codul civil, în pofida unei atingeri aduse dreptului.
Fiind vorba însă despre o situație de excepție, inexistența unei încălcări a dreptului fundamental trebuie să se bazeze pe întrunirea tuturor cerințelor desprinse din art. 8 alin. (2) din Convenție.
Pentru a reprezenta o ingerință în sensul art. 8 alin. (2) din Convenție, aceasta trebuie să provină din partea unei autorități publice, întrucât textul arată în mod explicit că „nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept”.
După cum s-a arătat deja, cu referire la obligațiile negative sau pozitive ale statului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că reglementarea dreptului la respectarea vieții private și familiale urmărește apărarea individului împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice.
Aceste obligații pot consta în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private (obligații pozitive), chiar în raporturile dintre indivizi, iar nu numai în raporturile cu statul. Deși granița dintre obligațiile pozitive și cele negative ale statului nu se pretează la o definire precisă, principiile aplicabile sunt comparabile, în sensul că, în ambele cazuri, trebuie asigurat un just echilibru între interesul general și interesul individual (de exemplu, Hotărârea din 7 septembrie 2021 în Cauza M.P. împotriva Portugaliei, paragraful 39, cu jurisprudența acolo citată).
Pornind de la această premisă și față de cele deja expuse, se impune a se constata că, într-un litigiu generat de un conflict de muncă, atunci când se înfățișează instanței de judecată o înregistrare telefonică obținută fără acordul și/sau informarea prealabilă a interlocutorului, inclusiv atunci când acesta este un salariat sau un reprezentant al angajatorului, în vederea valorificării conținutului înregistrării ca mijloc de probă, are loc o utilizare de către un particular a unei înregistrări audio produse în condiții neloiale, respectiv cu încălcarea bunelor moravuri.
Întrucât din perspectiva art. 8 alin. (2) din Convenție interesează o ingerință a autorității publice, trebuie stabilit dacă aceasta poate decurge și din hotărârea (respectiv încheierea) prin care instanța de judecată încuviințează un asemenea mijloc de probă, iar nu numai din hotărârea definitivă, pronunțată pe fondul cauzei, în defavoarea titularului la viața privată.
În cazul unui răspuns negativ s-ar ajunge la concluzia că faptul obținerii înregistrării audio cu încălcarea legii sau a bunelor moravuri ar fi suficient pentru respingerea probei ca inadmisibilă, pe temeiul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
În caz afirmativ, încuviințarea probei reprezintă ea însăși o atingere adusă dreptului la viața privată, care este însă permisă de Convenție și nu conduce la încălcarea acestui drept, în aplicarea art. 75 alin. (1) din Codul civil, cu condiția ca această ingerință să fie prevăzută de lege, să îndeplinească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit.
Totodată, ingerința este reprezentată și de hotărârea de încuviințare a probei, potrivit celor ce succedă.
Este adevărat că, în hotărârea pronunțată în Cauza Bărbulescu împotriva României (anterior menționată), în ceea ce privește supravegherea exercitată de către angajator a comunicărilor angajatului la locul de muncă (hotărâre de referință în materie, dezlegările sale fiind aplicate în hotărâri ulterioare — de pildă, în cauzele López Ribalda și alții împotriva Spaniei și Florindo de Almeida Vasconcelos Gramaxo împotriva Portugaliei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat următoarele (paragrafele 109 și 110):
„În speță, Curtea observă că măsura contestată de reclamant, și anume monitorizarea comunicărilor efectuate prin Yahoo Messenger, care a determinat inițierea unei proceduri disciplinare împotriva acestuia și concedierea lui ulterioară, pentru nerespectarea normelor interne de interzicere a utilizării resurselor societății în scopuri personale, stabilite de către angajatorul acestuia, nu a fost luată de o autoritate a statului, ci de o societate comercială de drept privat. Monitorizarea comunicărilor reclamantului de către angajator și consultarea de către acesta din urmă a conținutului lor, în vederea justificării concedierii persoanei în cauză, nu pot fi considerate așadar ca fiind o «ingerință» din partea unei autorități publice în exercitarea dreptului acestuia.
Cu toate acestea, Curtea observă că măsura adoptată de către angajator a fost confirmată de instanțele naționale. Este adevărat că monitorizarea comunicărilor reclamantului nu rezultă dintr-o intervenție directă a autorităților naționale; cu toate acestea, răspunderea acestor autorități ar fi angajată dacă faptele în litigiu ar rezulta din neîndeplinirea de către acestea a obligației de a garanta reclamantului exercitarea unui drept consacrat la art. 8 din Convenție (…)”.
În această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut ingerința din perspectiva măsurilor unei autorități publice, însă a examinat eventuala încălcare a art. 8 din Convenție prin raportare la decizia pe fond a instanței de judecată, prin care s-a confirmat legalitatea măsurii angajatorului. Acest mod de analiză este explicabil în contextul obiectului litigiului național în legătură cu care s-a reclamat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea dreptului la viața privată: titularul dreptului contesta o decizie de concediere ce fusese emisă tocmai pe baza unei monitorizări a corespondenței angajatului la locul de muncă. Soluționarea pretențiilor reclamantului presupunea stabilirea unei încălcări de către angajator a dreptului la viața privată, ca urmare a monitorizării fără acordul și informarea prealabilă a angajatului.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a procedat în acest fel în mod constant, atunci când, în litigiile naționale, contestarea unei înregistrări a comunicărilor titularului dreptului la viața privată (în sens larg, „corespondență”, fie că era vorba despre înregistrarea unor convorbiri telefonice, fie a corespondenței electronice) reprezenta chiar obiectul pretențiilor deduse judecății (după caz, motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată), indiferent de materia litigiului — civil sau dreptul muncii.
În schimb, atunci când „corespondența” a fost invocată și depusă la dosar ca mijloc de probă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat „ingerința” prin raportare chiar la admisibilitatea probei în proces.
Astfel, în Hotărârea din 10 octombrie 2006 din Cauza L.L. împotriva Franței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că admisibilitatea și utilizarea de către judecătorul cauzei, ca mijloc de probă, a unui înscris (reprezentat, în acea cauză ce avea ca obiect desfacerea căsătoriei, de un act medical obținut cu încălcarea secretului profesional) au constituit o ingerință în dreptul la respectarea vieții private, drept garantat de paragraful 1 al art. 8 din Convenție (paragraful 34).
Din perspectiva acestei ingerințe au fost analizate celelalte condiții prevăzute de art. 8 alin. (2) din Convenție, constatându-se că ingerința era destinată protecției „drepturilor și libertăților altuia”, respectiv a dreptului la probă al părții, cu finalitatea de a avea câștig de cauză pe fondul cauzei, așadar, unui scop legitim.
De asemenea, în Hotărârea din 13 mai 2008, pronunțată în Cauza N.N. și T.A. împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „prezentarea și depunerea la dosar, în cadrul unei proceduri judiciare, a unei corespondențe scrise dintre două persoane, fără acordul lor, de către un terț care nu este nici expeditorul, nici destinatarul, poate fi analizată din perspectiva unei ingerințe în viața privată a acestor persoane. (…). Este nerelevant pe acest aspect dacă terțul este soțul unuia dintre corespondenți, locul și maniera în care acesta a intrat în posesia scrisorilor (…)” (paragraful 36).
Și în acest caz, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că „dreptul părții în proces de a i se oferi o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza — inclusiv probele” reprezintă un scop legitim al ingerinței (paragraful 42), motiv pentru care a procedat la examinarea proporționalității acesteia cu scopul legitim urmărit, arătând următoarele (în paragraful 43):
„(…) Curtea este chemată să tranșeze conflictul dintre, pe de o parte, dreptul uneia dintre părți (…) de a-și afirma argumentele și mijloacele de probă în susținerea pretențiilor, față de dreptul său la un proces echitabil, iar pe de altă parte, dreptul la intimitate al celeilalte părți, care poate impune statului obligația pozitivă de a împiedica utilizarea unor elemente de probă susceptibile să aducă atingere dreptului său la viața privată. Și de o parte, și de cealaltă, este vorba despre drepturi care merită a priori un egal respect, ceea ce conduce Curtea la examinarea ansamblului situației”.
Prin urmare, din jurisprudența C.E.D.O. reiese că la momentul încuviințării probei este necesară efectuarea testului de proporționalitate presupus de art. 8 alin. (2) din Convenție, neputând a se considera că încălcarea dreptului la viața privată interesează doar soluționarea pe fond a cauzei.
În caz contrar, partea care solicită proba ar fi privată de dreptul de a-și dovedi pretențiile, de vreme ce un mijloc de probă esențial pentru soluționarea cauzei nu ar fi încuviințat și administrat. Atare consecință este inacceptabilă, din moment ce dreptul la un proces echitabil, ce include dreptul la probă, este prevăzut, la rândul său, de Convenție, respectiv în art. 6, justificând protecția din partea autorităților publice, inclusiv din partea instanței de judecată.
Dreptul la respectarea vieții private nu este un drept absolut, după cum s-a arătat, iar pe de altă parte, dreptul la probă este considerat de către C.E.D.O. un scop legitim al ingerinței, protecția sa legitimând limitarea dreptului prevăzut de art. 8 din Convenție.
Mai mult decât atât, Curtea de la Strasbourg a statuat în mod constant că Convenția nu reglementează regimul probelor ca atare și, din acest motiv, nu ar putea fi exclusă de principiu și in abstracto admisibilitatea unei probe utilizate fără respectarea normelor naționale în materie. S-a arătat că revine exclusiv jurisdicțiilor naționale sarcina de a aprecia elementele de probă obținute și pertinența celor pe care o parte dorește să le administreze. Curtea cercetează numai caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, inclusiv prin prisma modului de administrare a probelor (Hotărârea din 25 martie 1999 din Cauza Pélissier și Sassi împotriva Franței, paragraful 45, cu trimitere la jurisprudența anterioară). S-ar putea ajunge la concluzia unei încălcări a dreptului fundamental prin aprecierea instanțelor naționale doar dacă atare apreciere este arbitrară sau vădit nerezonabilă (Hotărârea din 5 februarie 2015 din Cauza Bochan împotriva Ucrainei, paragraful 61, cu jurisprudența acolo menționată).
Aceste principii au fost confirmate în Hotărârea pronunțată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 17 octombrie 2019 în Cauza López Ribalda și alții împotriva Spaniei (paragraful 149), prin care s-a arătat în continuare (paragrafele 150 și 151):
„Curtea nu are, deci, a se pronunța de principiu asupra admisibilității anumitor mijloace de probă, de exemplu a celor obținute în mod ilegal din perspectiva dreptului intern. Ea trebuie să examineze dacă procedura, inclusiv în ceea ce privește modalitatea în care acele elemente probatorii au fost obținute, a fost echitabilă în ansamblul său, ceea ce implică examinarea nelegalității în chestiune și, în cazul încălcării unui alt drept protejat de Convenție, a naturii acestei încălcări (…).
În ceea ce privește natura nelegalității sau a încălcării constatate a Convenției, pentru a se determina dacă (…) utilizarea ca probe a informațiilor obținute cu ignorarea art. 8 sau cu încălcarea dreptului intern a privat procesul de un caracter echitabil, trebuie luate în considerare toate circumstanțele cauzei și a se clarifica în particular dacă dreptul la apărare a fost respectat, precum și calitatea și importanța mijloacelor de probă respective. Trebuie cercetat în special dacă partea a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea mijlocului de probă și de a se opune utilizării sale. Trebuie, de asemenea, luată în considerare calitatea mijlocului de probă, inclusiv dacă circumstanțele în care a fost obținut induc vreun dubiu în privința fiabilității sau exactității sale (…). Dacă nu există vreo problemă de echitate atunci când proba obținută nu se coroborează cu alte elemente, trebuie observat că, dacă este foarte puternică și neîndoielnică, scade nevoia altor elemente de probă care să o susțină (…).”
Așadar, instanța de judecată într-un litigiu generat de un conflict de muncă în care reclamantul a solicitat proba cu înregistrarea audio efectuată fără acordul și/sau informarea prealabilă a interlocutorului (salariat sau reprezentant al angajatorului pârât) are obligația, pe de o parte, să nu dispună măsuri arbitrare care să conducă la o încălcare a dreptului la respectarea vieții private, dar, pe de altă parte, să asigure dreptul la apărare al reclamantului, inclusiv la momentul încuviințării probei.
În contextul celui de-al doilea paragraf al art. 8 din Convenție, analiza ingerinței, astfel cum aceasta a fost enunțată anterior, presupune a se stabili dacă ingerința este prevăzută de lege, îndeplinește un scop legitim, este necesară într-o societate democratică și este proporțională cu scopul urmărit.
În situația în care aceste cerințe sunt întrunite, proba cu mijlocul material de probă este admisibilă, în considerarea art. 75 alin. (1) din Codul civil și art. 8 alin. (2) din Convenție, chiar dacă obiectul probei a fost obținut în mod neloial.
Mecanismul juridic bazat pe art. 8 alin. (2) din Convenție nu este de natură să valideze caracterul neloial al obținerii probei, întrucât verificările pe care le presupune analiza ingerinței se raportează la cererile și apărările părților și au ca premisă tocmai obținerea obiectului probei cu încălcarea bunelor moravuri.
În schimb, admisibilitatea probei, ca rezultat al acestei analize, presupune inaplicabilitatea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă în situația întrunirii tuturor cerințelor desprinse din art. 8 alin. (2) din Convenție. În acest caz, are loc, practic, un examen de determinare a compatibilității normei interne cu dispozițiile din Convenție, în raport cu situația particulară fiecărei spețe.
În același sens, se poate menționa că prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012, Completul competent să judece recursul în interesul legii a arătat, în considerente, că un asemenea control de convenționalitate poate fi efectuat chiar atunci când Curtea Constituțională a constatat că o normă nu este contrară Convenției: „Așadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.”
Condițiile ingerinței
Cât privește condiția ca ingerința să fie „prevăzută de lege”, potrivit Curții Europene de la Strasbourg, atingerea adusă dreptului trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern și să fie consecința interpretării și aplicării normelor de către instanța națională, ținându-se seama, așadar, de specificul materiei litigiului.
Spre exemplu, instanța europeană a regăsit „baza legală” în modul obișnuit de administrare a probelor într-o procedură de divorț, probe care erau supuse unui regim juridic particular prin dispozițiile Codului civil francez, în sensul că faptele pretinse puteau fi dovedite prin orice mijloc de probă, deși se prevedea, în același timp, că nu pot fi folosite probe obținute prin violarea domiciliului sau prin atingerea ilicită a intimității vieții private (hotărârea din Cauza L.L. împotriva Franței, paragraful 35, anterior menționată).
Stabilirea legii aplicabile într-o anumită cauză, atât a celei de drept material, cât și a celei de drept procesual, relevă, fără dubiu, prerogativa exclusivă a instanței de judecată. Existând un numitor comun în ceea ce privește probațiunea în litigiile ce privesc raporturile de muncă, inclusiv în cel pendinte pe rolul instanței de trimitere, se pot face, totuși, observații cu caracter general cu scopul de a se demonstra existența unei baze legale a „ingerinței” reprezentate de încuviințarea probei cu un mijloc material de probă.
Astfel, în absența unor norme particulare de procedură, sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă, conform art. 275 din Codul muncii, ceea ce înseamnă că dovada unui fapt invocat se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.
Este adevărat că, în ceea ce privește sarcina probei în conflictele de muncă, aceasta revine angajatorului, conform art. 272 din același cod, însă propunerea și administrarea probelor se circumscriu principiilor ce guvernează orice litigiu civil, inclusiv principiilor contradictorialității și dreptului la apărare. Angajatul, la rândul său, pe lângă faptul că este îndreptățit să combată probele propuse de partea adversă, nu este scutit de a proba propriile susțineri, potrivit principiului actori incumbit probatio.
În același timp, în cazul particular al hărțuirii la locul de muncă, se poate aminti faptul că, în anul 2020, au fost introduse, concomitent, prevederi specifice referitoare, în principal, la definirea hărțuirii la locul de muncă, drept formă de discriminare, precum și extinderea criteriilor de identificare a unei conduite discriminatorii, atât în Codul muncii (prin Legea nr. 151/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 — Codul muncii), cât și în legea-cadru privind discriminarea, respectiv Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (prin Legea nr. 167/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și pentru completarea art. 6 din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați).
Așa cum reiese din expunerea de motive a modificărilor propuse3, legiuitorul a urmărit armonizarea reglementărilor naționale în materie, prin unificarea acestora, dar și prin corelarea lor cu instrumentele juridice internaționale de la nivelul Consiliului Europei și al Uniunii Europene, menționate în propunerile legislative.
Fără a constitui o preocupare eventualul paralelism legislativ în planul dreptului substanțial ori al celui procesual, aspect ce nu face obiectul sesizării, este de semnalat că, potrivit art. 2 alin. (57) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 (introdus prin Legea nr. 167/2020), „Angajatul, victimă a hărțuirii morale la locul de muncă, trebuie să dovedească elementele de fapt ale hărțuirii morale, sarcina probei revenind angajatorului, în condițiile legii. Intenția de a prejudicia prin acte sau fapte de hărțuire morală la locul de muncă nu trebuie dovedită.”
De asemenea, art. 27 alin. (4) din aceeași ordonanță prevede că „Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.”
Așadar, în litigiile în care instanța de judecată consideră că sunt aplicabile prevederile citate, salariatul care se pretinde victimă a hărțuirii morale la locul de muncă are sarcina de a dovedi, totuși, elementele de fapt ale hărțuirii morale, prin orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video, dar cu respectarea drepturilor fundamentale, ceea ce înseamnă, de fapt, atunci când se pune problema respectării vieții private, o analiză similară cu cea propusă prin prezentul raport, în interpretarea și aplicarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Cele expuse sunt suficiente pentru demonstrarea existenței unei baze legale pentru ingerința reprezentată de încuviințarea probei.
În ceea ce privește celelalte condiții ale ingerinței s-a arătat deja că protecția drepturilor și libertăților altora, respectiv a dreptului la un proces echitabil, ce implică dreptul părții de a-și proba pretențiile, reprezintă un scop legitim.
Acesta nu este, însă, suficient în sine, analiza ingerinței presupunând stabilirea caracterului necesar și a proporționalității cu scopul urmărit.
Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că o ingerință este considerată ca fiind „necesară într-o societate democratică”, pentru un scop legitim, atunci când răspunde „unei nevoi sociale imperioase” și, în particular, dacă este proporțională cu scopul urmărit.
Proporționalitatea ingerinței este, așadar, strâns legată de condiția ca măsura autorității statale să fie necesară într-o societate democratică, de aceea se analizează în cadrul acesteia, iar îndeplinirea acestei condiții se apreciază în funcție de situația concretă din fiecare cauză4.
În conformitate cu principiul subsidiarității, statelor membre ale Convenției le revine prioritar obligația de a garanta respectarea drepturilor și libertăților definite în Convenție și în protocoalele adiționale, sens în care dispun de o marjă de apreciere supusă controlului Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel cum s-a arătat în mod constant de către aceasta, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional de a se pronunța asupra nevoilor și contextelor locale. Marja de apreciere lăsată autorităților naționale, fie că este vorba despre obligațiile negative, fie despre cele pozitive ale statului, variază în funcție de natura chestiunii litigioase și de gravitatea intereselor aflate în conflict. Marja este mai restrânsă atunci când se relevă un aspect important al existenței sau al identității individului, în special de ordin intim (de exemplu, Hotărârea din 9 martie 2023 din Cauza L.B. împotriva Ungariei5, paragrafele 115, 118 și 124, cu jurisprudența acolo menționată).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează doar dacă argumentele invocate de către instanța națională sunt pertinente și suficiente, însă este esențial ca ingerința să se limiteze la ceea ce este strict necesar în raport cu specificitatea procedurii, pe de o parte, și de datele litigiului, pe de altă parte (de exemplu, Hotărârea din 13 octombrie 2020 din Cauza Frâncu împotriva României, paragraful 55, cu jurisprudența arătată).
Prin urmare, la momentul încuviințării probei cu un mijloc material de natura celor prevăzute de art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța de judecată învestită cu soluționarea unui conflict de muncă, atunci când cântărește, pe de o parte, dreptul la apărare, iar pe de altă parte, dreptul la viața privată, trebuie să aibă în vedere că este vorba despre o situație excepțională, vizând o „nevoie socială imperioasă”, în care este posibilă limitarea exercițiului dreptului la viața privată doar pentru a nu priva partea care a propus proba de orice mijloc de a-și dovedi pretențiile sau apărările, cu asigurarea unui proces echitabil în ansamblul său, atât în ceea ce privește propunerea, cât și administrarea probatoriului.
Această situație de excepție permite părților să surmonteze dificultăți de ordin probator, dar nu este menită ascuti partea de efortul pe care l-ar presupune procurarea unor mijloace de probă accesibile, în condiții licite sau loiale, compatibile cu faptul ce constituie obiect al probei și în limitele motivelor și apărărilor formulate.
În acest sens, nu este suficient a se verifica dacă proba este admisibilă (din altă perspectivă decât aceea care interesează prezenta sesizare — de exemplu, dacă se tinde la a se dovedi un act juridic) ori nu duce la soluționarea procesului, în termenii art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât acestea relevă condițiile de admisibilitate ale oricărei probe.
Se impune suplimentar ca proba să fie determinantă și imperios necesară pentru partea care înțelege să o folosească, în raport cu obiectul și sarcina probei, cu alte cuvinte, încuviințarea ei să fie indispensabilă pentru exercitarea dreptului, în circumstanțele particulare ale speței, care se apreciază de la caz la caz.
O asemenea exigență specifică nu este întrunită în special în cazurile în care fie partea a formulat mai multe motive ori apărări, dar nu propune mijloace de probă admisibile — în sensul art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă — și pentru dovedirea altor fapte invocate, fie faptul vizat de solicitarea părții poate fi dovedit prin alte mijloace de probă.
Totodată, s-ar putea constata că admiterea probei nu este proporțională cu scopul legitim și în cazurile în care nu este strict necesară, în raport cu reguli particulare privind sarcina probei, precum în cazul actelor discriminatorii, în măsura în care acestea sunt reținute a fi incidente în cauză.
În toate cazurile, trebuie asigurat un proces echitabil în ansamblul său, atât în ceea ce privește propunerea, cât și administrarea probatoriului, pentru toate părțile în proces.
Din acest punct de vedere, este importantă și calitatea mijlocului de probă, urmând a se determina, astfel cum a arătat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv dacă circumstanțele în care proba a fost obținută induc vreun dubiu în privința fiabilității sau exactității sale.
Totodată, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, este necesar ca partea interesată să aibă posibilitatea de a contesta autenticitatea mijlocului de probă. Fiind vorba despre un incident procedural vizând administrarea probei, o asemenea contestare nu împiedică încuviințarea probei, dar poate reclama, în circumstanțele speței, verificările pe care instanța de judecată le apreciază ca fiind necesare.
Drept comparat
Și în alte state, în cadrul proceselor civile, un mijloc de probă obținut în mod ilicit sau neloial este considerat admisibil, în situațiile de excepție în care se pun în balanță drepturi fundamentale ale părților cu interese contrare.
Astfel, în Franța, o decizie recentă a Curții de Casație a marcat un reviriment jurisprudențial prin consacrarea unui drept la probă autonom, care justifică administrarea unei probe obținute în mod neloial.
În anul 2011, Curtea de Casație consacrase principiul loialității administrării probelor6, care presupunea că este inadmisibilă utilizarea unei probe obținute fără înștiințarea persoanei sau ca urmare a unei manopere dolozive ori a unei stratageme.
În anul 2023, însă, printr-o decizie pronunțată în Plen7, Curtea de Casație franceză a statuat, la paragrafele 8, 9 și 12, următoarele:
„Aplicarea acestei jurisprudențe (conform principiului loialității administrării probelor) poate, totuși, să conducă la privarea unei părți de a face dovada drepturilor sale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu reține de principiu inadmisibilitatea probelor considerate drept neloiale. Ea apreciază că, atunci când dreptul de a proba, astfel cum este garantat de art. 6 (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, intră în conflict cu alte drepturi și libertăți, în special dreptul la respectarea vieții private, instanța trebuie să pună în balanță respectivele drepturi și interese. Ea adaugă că «egalitatea armelor implică obligația de a oferi, în litigiile între particulari, fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul său». Ea subliniază că acest text implică mai ales obligația judecătorului de a face un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și propunerilor de probe ale părților, pentru a le aprecia pertinența pentru decizia ce urmează a fi pronunțată (…).
Astfel, trebuie să se considere că, într-un proces civil, ilicitatea sau lipsa de loialitate în obținerea sau utilizarea unui mijloc de probă nu conduce în mod necesar la înlăturarea sa din dezbateri. Judecătorul trebuie, atunci când i se solicită, să aprecieze dacă o asemenea probă aduce atingere caracterului echitabil al procedurii în ansamblul său, punând în balanță dreptul la probă și drepturile contrare respective, dreptul la probă putând justifica folosirea unor elemente probatorii care aduc atingere altor drepturi, cu condiția ca această utilizare să fie indispensabilă exercițiului dreptului, iar atingerea strict proporțională cu scopul urmărit”.
