În Monitorul Oficial nr. 1058/22.X.2024 a fost publicată Decizia nr. 15 din 16 septembrie 2024 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală.
În consecință, Înalta Curte a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilește că infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) cu aplicarea art. 308 alin. (1) din Codul penal nu poate fi încadrată în noțiunea de infracțiune contra patrimoniului.
Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a solicitat ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe în legătură cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale ce vizează următoarea problemă de drept: dacă infracțiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, poate fi încadrată în noțiunea de infracțiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) și art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
Scopul metodelor de supraveghere sau cercetare este identificarea de probe, iar potrivit art. 285 alin. (1) din Codul deprocedură penală, urmărirea penală are ca obiect, între altele, strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
În art. 139 alin. (1) lit. a)—c) din Codul de procedură penală se stipulează că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
— există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală;
— măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
— probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Cu privire la faptele ce permit identificarea de probe printr-o astfel de metodă, alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală enumeră infracțiunile pentru care se poate dispune o atare măsură, reținând următoarele:
Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, infracțiunilor la regimul privind substanțele dopante, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Dispozițiile art. 152 din Codul de procedură penală reglementează una dintre metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală, respectiv obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, iar prin condițiile pe care le prevăd asigură garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art. 26 din Constituție, așa cum a reținut și impus și Curtea Constituțională în Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014 (paragraful 80).
Cu referire expresă la această măsură de supraveghere specială prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea Legii nr. 82/2012 și a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 152 din Codul de procedură penală.
Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a constatat însă că prevederile art. 152 din Codul de procedură penală nu reglementează procedura de reținere și stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, ci doar stabilesc procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi și libertăți, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării și utilizării datelor reținute.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar că această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor.
Ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 440 din 8 iulie 2014, prevederile art. 152 din Codul de procedură penală au fost modificate prin introducerea în cuprinsul alin. (1) al articolului anterior menționat a condițiilor ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru dispunerea metodei de cercetare analizată, iar o astfel de măsură poate fi dispusă doar dacă sunt îndeplinite cumulativ următoare condiții:
— există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală sau a unei infracțiuni de concurență neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, a unei infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri, a unei infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, și infracțiuni referitoare la operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanțele și produsele stupefiante sau psihotrope;
— există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;
— probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
— măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii.Interpretarea sistematică, astfel cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, relevă faptul că pentru a fi autorizată această metodă specială de cercetare trebuie îndeplinită în mod neechivoc, alături de celelalte condiții, și cerința ce privește existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele expres prevăzute de articolele indicate sau a unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Or, infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, nu se regăsește și nici nu poate fi încadrată în noțiunea de infracțiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) și art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în considerarea următoarelor argumente:
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că infracțiunea de delapidare este prevăzută în cadrul titlului V al Părții speciale — Infracțiuni de corupție și de serviciu, capitolul II — Infracțiuni de serviciu, art. 295 din Codul penal, și este incriminată într-o variantă-tip, o variantă atenuată și alta agravată și face parte din grupa de infracțiuni de serviciu alături de abuzul în serviciu, purtarea abuzivă, neglijența în serviciu, obținerea ilegală de fonduri, folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, uzurparea funcției, violarea secretului corespondenței și alte infracțiuni apreciate de legiuitor ca aducând atingere relațiilor de serviciu.
Astfel, varianta-tip a infracțiunii de delapidare constă în însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.
Varianta atenuată se referă la săvârșirea faptei de către o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice (art. 308 din Codul penal raportat la art. 295 din Codul penal).
Varianta agravată intervine atunci când fapta a produs consecințe deosebit de grave (art. 309 din Codul penal raportat la art. 295 din Codul penal) și vizează atât forma-tip a infracțiunii, cât și forma atenuată. Urmarea imediată a faptei constă în producerea unor consecințe deosebit de grave și poate fi săvârșită cu praeterintenție.
Valoarea socială principală pe care textul art. 295 din Codul penal o protejează este reprezentată de relațiile de serviciu, conform poziționării infracțiunii de delapidare în capitolul intitulat „Infracțiuni de serviciu”, asigurându-se, în primul rând, o normală desfășurare a serviciului.
Pe plan secundar, norma vine să confere protecție relațiilor de natură patrimonială din cadrul raporturilor de serviciu, împotriva faptelor de însușire, folosire, traficare a bunurilor persoanei juridice publice ori private — subiect pasiv al infracțiunii, de către gestionarii sau administratorii acestora.
Anterior, valoarea socială protejată de norma în discuție era patrimoniul, datorită poziționării sale în cadrul infracțiunilorcontra patrimoniului, și, deși era acceptat în literatura de specialitate că există o a doua valoare socială — relațiile de serviciu —, căreia i se aduce protecție prin incriminarea delapidării, nu a fost încadrată și în altă categorie de infracțiuni9.
Practic, prin noua reglementare a avut loc o reașezare a acestor două obiecte juridice ale delapidării, așa cum s-a arătat și în cadrul expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pentru că relațiile de serviciu nu sunt de o mai mică importanță față de relațiile care aduc atingere patrimoniului și deci nu pot fi subsumate celor privind patrimoniul persoanei, în considerarea obiectului juridic al delapidării și în considerarea limitelor de pedeapsă mai mari prevăzute pentru delapidare.
Or, toate aceste argumente arată faptul că nu poate fi admis că delapidarea se poate comite pur și simplu ca un furt săvârșit în circumstanțe speciale (în cadrul relațiilor de serviciu), întrucât consecințele ei pot fi de cele mai multe ori mai grave, nu doar în plan economic, ci și în plan social, iar acest aspect se referă atât la forma atenuată, cât și la forma agravată a infracțiunii de delapidare.
Potrivit art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 din Codul penal, constituie varianta atenuată a infracțiunii de delapidare săvârșirea faptei de către persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice.
În acest context, infracțiunea de delapidare este o infracțiune de serviciu întocmai ca și forma de bază a infracțiunii- tip, aspect reținut de altfel și de către Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a statuat prin pronunțarea Deciziei nr. 1 din data de 19 ianuarie 2015 că „dispozițiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal”11, iar pedeapsa prevăzută de lege este mai mică de 5 ani — maximul fiind de 4 ani și 8 luni.
Așadar, fără a face o analiză a condițiilor de tipicitate a infracțiunii de delapidare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că varianta atenuată a infracțiunii de delapidare nu poate fi disociată și analizată în mod distinctiv de forma sa de bază și nici nu urmează un regim juridic diferit care să permită să fie încadrată în noțiunea de infracțiune contra patrimoniului.
Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prin reașezarea textului care incriminează infracțiunea de delapidare în categoria infracțiunilor de serviciu nu se produc efecte doar în plan formal, ci se aduce un plus de rigoare în raport cu condițiile de tipicitate ale textului, în contextul în care pe primul loc se află protejarea unei îndepliniri corecte și oneste a funcției de către funcționarul public sau funcționarul privat, iar în plan secund se situează protejarea patrimoniului persoanei care a dat în administrarea sau în gestiunea autorului bunurile obiect al delapidării.
Acest aspect a fost statuat și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 256 din data de 25 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul altei persoane juridice” raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal și art. 298 din Codul penal, unde a statuat că infracțiunea de delapidare are ca obiect juridic special relațiile de serviciu ale căror formare și desfășurare implică o corectă gestionare și administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar, ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri, fiind vorba despre o infracțiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcționar public în sensul legii penale.
Curtea a constatat că, având în vedere pericolul social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relațiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracțiunea de delapidare atunci când aceasta este săvârșită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal sau în cadrul oricărei persoane juridice.
Prin urmare, pentru configurarea faptei nu mai este necesar să se determine cu o rigurozitate maximă existența unei pagube în patrimoniul victimei, interesând cu precădere conduita abuzivă a funcționarului public sau privat, din perspectiva obligației sale de a-și îndeplini conform funcția.
Infracțiunea de delapidare din Codul penal în vigoare, fiind legată de calitatea de funcționar a celui ce o săvârșește și de comiterea ei în cadrul atribuțiilor funcționale, se caracterizează prin atributele specifice ale infracțiunilor de serviciu.
Activitatea funcționarilor trebuie să se desfășoare potrivit intereselor statului și ale cetățenilor și trebuie să asigure activitatea normală a instituțiilor sau unităților în care sunt încadrați, indiferent dacă este vorba despre sectorul public sau privat.
Încălcarea obligațiilor de serviciu de către funcționari cu ocazia exercitării funcției prezintă o periculozitate socială sporită, mai ales în cazurile când faptele de încălcare sunt comise în mod intenționat.
Înalta Curte de Casație și Justiție constată faptul că, deși infracțiunea de delapidare include în conținutul său atributele de periculozitate socială ale ambelor categorii de infracțiuni — pentru că prin modul în care este reglementată această infracțiune poate tulbura buna desfășurare a activității unităților, poate leza interesele legale ale cetățenilor și poate produce pagube patrimoniale —, aceste aspecte nu fac altceva decât să reliefeze și să accentueze impactul produs prin comiterea unei astfel de fapte și nicidecum să transforme forma atenuată a infracțiunii într-o infracțiune contra patrimoniului.149. Între infracțiunile prevăzute de legea penală sunt o serie de fapte care privesc atingerile aduse relațiilor de serviciu, iar între aceste infracțiuni de serviciu o infracțiune gravă și importantă este delapidarea, care, din cauza trăsăturilor sale, prezintă, în cadrul infracțiunilor de serviciu, cel mai ridicat grad de pericol social generic.
Punctul de plecare în examinarea conținutului infracțiunii de delapidare în forma sa atenuată trebuie să fie același ca și în cazul infracțiunii forma-tip sau varianta agravată, și anume situația-premisă, adică cercetarea condițiilor care alcătuiesc această ipoteză, respectiv condiția ca bunurile care formează obiectul material al infracțiunii să aparțină unității sau aceasta să răspundă de ele și condiția ca făptuitorul să aibă calitatea de funcționar al unității cu atribuții de gestionare sau administrare.
Împrejurarea că această infracțiune are drept obiect juridic secundar relațiile privind patrimoniul nu este suficientă pentru a o încadra în categoria infracțiunilor contra patrimoniului și pentru care să poată fi autorizată metoda specială de cercetare; acest lucru ar fi fost permis doar dacă se păstra configurarea Codului penal din 1968.
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că dispozițiile art. 308 din Codul penal nu prevăd o infracțiune de sine stătătoare, structura normei neavând o configurație proprie, ci se face trimitere la dispozițiile cuprinse de alte norme, printre care și cele prevăzute de art. 295 din Codul penal, ceea ce împiedică art. 308 din Codul penal să se constituie ca o infracțiune distinctă, cu o interpretare și reguli diferite, întrucât nu este o normă cu o structură unică care să permită o altfel de interpretare.
Toate considerentele relevă că art. 308 din Codul penal nu poate funcționa independent, ci doar în strânsă legătură cu normele de incriminare la care dispozițiile sale fac referire, or noțiunea de „infracțiuni contra patrimoniului” se referă strict la titlul II — Infracțiuni contra patrimoniului — din Partea specială a Codului penal, iar analiza acestui capitol nu reliefează prezența infracțiunii de delapidare.
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că nu poate fi reținută o altă interpretare prin raportare și la faptul că legiuitorul nu a folosit sintagma de infracțiuni care sunt susceptibile de a produce un prejudiciu și care ar fi creat premisele unei interpretări diferite, sens în care nu poate fi extinsă sintagma „infracțiuni contra patrimoniului” și pentru alte infracțiuni cum este și cea din prezenta sesizare, întrucât nu are un conținut autonom.
Reglementarea expresă prin dispozițiile legale prevăzute de alin. (1) lit. a) din art. 152 din Codul de procedură penală a infracțiunilor cu privire la care se poate solicita și dispune această metodă specială de cercetare este obligatoriu de respectat și reprezintă una dintre garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Din cauza efectului lor extrem de intruziv, aceste măsuri se dispun doar în situația în care probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau când s-ar prejudicia ancheta, astfel că respectarea textului de lege așa cum a fost repoziționat, fără alte interpretări sau analogii, este cu atât mai necesară.
Această interpretare restrictivă se impune cu atât mai mult a fi respectată, cu cât date fiind natura acestei măsuri și condițiile în care ea se poate autoriza, se impune a fi asigurată pe deplin și cerința de previzibilitate și claritate a legii, aspect învederat și de Curtea Constituțională prin deciziile sale.
În ceea ce privește cerința previzibilității legii, Curtea a precizat că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane — care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate — să își corecteze conduita.
Curtea a subliniat importanța acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă. Curtea reamintește că sintagma „prevăzută de lege” nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează și calitatea „legii”; prin această expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenței dreptului, menționat explicit în preambulul Convenției (…). Înseamnă — și aceasta reiese din obiectul și din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecție împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (…). Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, „legea” contravine principiului preeminenței dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului nu este limitată.
Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar și modalitățile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuție, pentru a oferi persoanei protecție adecvată împotriva arbitrarului.
Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie să fie interpretat și aplicat prin raportare strictă la infracțiunile enumerate de textele de lege antereferite, pentru că infracțiunile care justifică ingerința trebuie delimitate precis și trebuie prevăzut un criteriu obiectiv care să permită limitarea numărului de persoane ce dispun de autorizația de acces și de utilizare ulterioară a datelor păstrate la strictul necesar, în lumina caracterului special al procedurii ce nu permite niciun fel de derogări.
Scopul reglementării unei astfel de măsuri este oferirea unei protecții ridicate persoanei vizate de ancheta penală, în considerarea caracterului deosebit de invaziv al metodei de cercetare speciale, astfel cum se relevă și în jurisprudența Curții de la Strasbourg.
Doar respectând întocmai dispozițiile legale sunt asigurate astfel garanțiile necesare protecției dreptului la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței, reglementate la art. 26 alin. (1) și art. 28 alin. (1) din Constituție. Or, atât timp cât infracțiunea de delapidare în forma sa atenuată nu este enumerată în dispozițiile legale obligatoriu de urmat și nici limitele de pedeapsă nu permit dispunerea unei astfel de măsuri, nu se poate extinde cadrul legal instituit prin asimilarea infracțiunilor al căror obiect juridic secundar îl reprezintă relațiile patrimoniale în infracțiuni contra patrimoniului, întrucât ar echivala cu adăugarea la lege.
În raport cu considerentele expuse se va admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, se va stabili că infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) cu aplicarea art. 308 alin. (1) din Codul penal nu poate fi încadrată în noțiunea de infracțiune contra patrimoniului.
