În Monitorul Oficial PARTEA I, Nr. 503/30.V.2024 a fost publicată Hotărârea din 18 aprilie 2023 în Cauza Csata împotriva României.
Problema (ridicată) în cauză este dacă, prin refuzul de a recunoaște juridic identitatea de gen a reclamantei, au fost încălcate art. 8 și art. 14 din Convenție.
Reclamanta este o femeie transgen, care s-a născut în 1982. Deși, la naștere, i s-a atribuit sexul masculin, aceasta s-a identificat drept fată de la o vârstă fragedă și a preferat să se comporte și să se prezinte în societate așa cum societatea se așteaptă de la fete. Odată cu apariția caracteristicilor sexuale secundare în perioada adolescenței, aceasta a experimentat o reacție adversă puternică față de sexul care i-a fost atribuit la naștere. În 2013 și 2014, ea a fost diagnosticată cu „tulburare de identitate sexuală” și a început un proces psihoterapeutic de integrare și o terapie de substituție hormonală. De atunci, reclamanta trăiește ca femeie și este recunoscută ca atare la locul său de muncă actual.
La 10 octombrie 2016, aceasta a depus o cerere la Judecătoria Timișoara pentru a obține încuviințarea de a suferi o operație de schimbare de sex și de a modifica indicatorul (său) legal de gen, prenumele și codul numeric personal în actele sale de stare civilă. Ulterior, ea și-a retras cererea privind operația, deoarece nu mai dorea să fie supusă la aceasta. Un raport de expertiză medico-legală psihiatrică, emis în septembrie 2017 de Institutul de Medicină Legală Timișoara, la cererea instanței, a constatat că reclamanta îndeplinea „criteriile de diagnostic pentru tulburarea de identitate sexuală — transsexualism” și că avea „capacitatea mintală de a înțelege consecințele identificării cu un alt gen decât cel din documentele sale legale”.
La 19 octombrie 2017, Judecătoria Timișoara a admis, în parte, cererea reclamantei și a încuviințat modificarea indicatorului său legal de gen din masculin în feminin. Aceasta s-a întemeiat pe dispozițiile legislației interne și ale art. 8 din Convenție, precum și pe jurisprudența Curții. Instanța a respins celelalte capete de cerere ale reclamantei, constatând că încuviințarea pentru modificarea prenumelui și a codului numeric personal trebuia să fie obținută printr-o procedură administrativă separată.
Atât reclamanta, cât și autoritățile pârâte au atacat această hotărâre la Tribunalul Timiș, care a anulat-o printr-o hotărâre definitivă din 23 mai 2019; tribunalul a respins cererea în totalitate pentru motivul că reclamanta nu a suferit și nu
intenționa să sufere o operație de schimbare de sex. Tribunalul a motivat că obiectivul reclamantei era acela de a înscrie o stare de natură predominant psihologică, ce corespunde identității sale de gen, în actele sale de stare civilă care privesc caracteristicile sexuale atribuite la naștere. Această „afișare publică a unei tulburări interioare” ar determina terții să creadă că interacționează cu o femeie, în vreme ce „persoana (în cauză) este, în realitate, bărbat din punct de vedere biologic”. Cele mai grave consecințe ar putea să apară în caz de căsătorie sau de deces; reclamanta ar putea ajunge să se căsătorească cu un bărbat, încălcând astfel legislația internă, care interzice căsătoria între persoane de același sex. În plus, dacă ar fi necesară identificarea acesteia ulterior decesului, genul său ar putea fi stabilit greșit, din cauza „caracteristicilor sale biologice”; prin urmare, drepturile potențialilor moștenitori și activele acestora ar rămâne incerte. Decizia tribunalului a fost redactată la 21 iunie 2019.
Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 8 și art. 14 din Convenție, că nu a putut obține recunoașterea juridică a genului său din cauză că nu a suferit și nu intenționa să sufere o operație de schimbare de sex. În plus, aceasta a susținut, pe baza acelorași fapte, că a fost discriminată.
După eșecul negocierilor pentru soluționarea pe cale amiabilă, la 18 februarie 2022 Guvernul a prezentat o declarație unilaterală în care a recunoscut încălcarea drepturilor reclamantei protejate de art. 8 și art. 14 din Convenție și s-a oferit să îi plătească acesteia o sumă care să acopere toate prejudiciile materiale și morale, precum și toate cheltuielile de judecată efectuate. De asemenea, acesta a solicitat Curții să scoată cererea de pe rol.
Printr-o scrisoare din 18 martie 2022, reclamanta a solicitat examinarea fondului capetelor sale de cerere, în vederea obținerii unei reparații adecvate; aceasta a subliniat că nu a obținut încă recunoașterea juridică a genului și că doar o hotărâre a Curții, de constatare a încălcării art. 8 și art. 14 din Convenție, i-ar permite să beneficieze de drepturile sale pe plan intern.
Curtea observă că, în anumite circumstanțe, poate fi necesar să scoată de pe rol o cerere în temeiul art. 37 § 1 lit. c) din Convenție, pe baza unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să fie continuată. Totuși, depinde de circumstanțele specifice ale cauzei dacă declarația unilaterală oferă sau nu oferă un temei suficient pentru a constata că respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în Convenție, nu impune Curții să continue examinarea cauzei [a se vedea Tahsin Acar împotrivaTurciei (aspect preliminar) (MC), nr. 26.307/95, pct. 75, CEDO 2003—VI, și Angelov și alții împotriva Bulgariei,nr. 43.586/04, pct. 12, 4 noiembrie 2010].
Prezenta cauză privește imposibilitatea reclamantei de a obține recunoașterea juridică a genului. Declarația Guvernului nu conține niciun angajament de a aborda această chestiune de fond în temeiul Convenției.
Chiar presupunând că actuala jurisprudență internă oferă unei persoane perspectiva de a obține efectiv recunoașterea juridică a genului, fără (să fie necesar) ca aceasta să se supună unei operații de schimbare de sex, Curtea observă că declarația unilaterală nu conține niciun angajament din partea Guvernului de a redeschide procedura în plan intern. Curtea observă, de asemenea, că legislația internă prevede redeschiderea unei proceduri civile în cazul în care Curtea constată o încălcare a Convenției. Prin urmare, în aceste circumstanțe, nu s-a stabilit cu suficientă certitudine că reclamanta putea solicita și obține redeschiderea procedurii în cauza sa doar pe baza unei decizii de scoatere de pe rol (a cauzei), adoptată de Curte (a se vedea Bocu împotriva României, nr. 58.240/14, pct. 27, 30 iunie 2020).
În consecință, Curtea consideră că, în circumstanțele specifice ale cauzei, declarația unilaterală nu oferă un temei suficient pentru a se constata că respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt definite în Convenție și în protocoalele la aceasta, nu impune Curții continuarea examinării cauzei. În aceste condiții, Curtea respinge cererea Guvernului de scoatere de pe rol a cererii, în temeiul art. 37 din Convenție, și, în consecință, va continua să examineze admisibilitatea și fondul cauzei.
Referitor la încălcarea art. 8 Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Așadar, trebuie să fie declarat admisibil.
Principiile generale privind recunoașterea juridică a identității de gen a persoanelor transgen, inclusiv a celor care nu au suferit sau nu doresc să sufere o operație de schimbare de sex, au fost rezumate în hotărârea X și Y împotriva României (nr. 2.145/16 și 20.607/16, pct. 106—108 și 146—148, 19 ianuarie 2021).
În speță, instanțele naționale au constatat că reclamanta era o persoană transgen pe baza unor informații medicale detaliate și a modului în care aceasta se prezenta în societate. Acestea au refuzat să admită cererea sa de recunoaștere juridică a genului pentru motivul că aceasta nu suferise o operație de schimbare de sex. Curtea observă că reclamanta nu dorea să se supună unei astfel de operații și că aceasta a invocat, în esență, atât în fața instanțelor interne, cât și în fața Curții, dreptul său la autodeterminare.
În hotărârea X și Y împotriva României (citată anterior, pct. 151—157), Curtea a constatat că, deși legislația românească nu consacră o procedură specifică cererilor de recunoaștere juridică a identității de gen, aceasta conține o bază legală pentru soluționarea unor astfel de cereri. În urma unei examinări aprofundate a jurisprudenței interne relevante, Curtea a concluzionat că respectivul cadru juridic din România referitor la recunoașterea juridică a genului nu este clar și previzibil în aplicarea sa.
În ceea ce privește cerința de a suferi o operație de schimbare de sex, impusă pentru a obține recunoașterea juridică a genului, care a fost invocată pentru a justifica respingerea cererilor reclamantei, Curtea reiterează că admite pe deplin faptul că protejarea principiului indisponibilității stării civile a persoanelor, garantarea coerenței și fiabilității actelor de stare civilă și, mai general, necesitatea de a asigura securitatea juridică constituie aspecte de interes general și justifică instituirea unor proceduri riguroase al căror scop principal este să asigure verificarea motivației care stă la baza cererilor de schimbare a identității juridice (a se vedea mutatis mutandis, S.V. împotriva Italiei, nr. 55.216/08, pct. 69, 11 octombrie 2018).
Cu toate acestea, raționamentul rigid al autorităților a pus reclamanta, pe parcursul unei perioade nerezonabile și continue, într-o situație anormală, din cauza căreia a experimentat sentimente de vulnerabilitate, umilire și anxietate (a se vedea X și Y împotriva României, citată anterior, pct. 165). Aceasta s-a confruntat cu o dilemă imposibil de rezolvat, fiind obligată fie să se supună operației în cauză și să renunțe la exercitarea deplină a dreptului său la respectarea integrității sale fizice, fie să renunțe la recunoașterea identității sale de gen, care este o componentă a dreptului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea constată că autoritățile nu și-au respectat obligația de a garanta un just echilibru pe care trebuie să îl asigure între interesul general și interesele persoanei (a se vedea A.P., Garçon și Nicot împotriva Franței, nr. 79.885/12 și alte 2 cereri, pct. 132, 6 aprilie 2017).
Astfel cum s-a stabilit deja în hotărârea X și Y împotriva României (citată anterior, pct. 163), legislația internă nu prevedea cerința ca o persoană să sufere o operație de schimbare de sex pentru a putea obține recunoașterea juridică a genului. Guvernul a susținut că jurisprudența internă referitoare la recunoașterea juridică a genului s-a dezvoltat din 2019, când a fost soluționată cauza reclamantei, în sensul că instanțele nu mai impun obligația de a se supune unei astfel de operații. Acest lucru confirmă, de asemenea, că realizarea unei astfel de operații nu poate fi considerată un aspect relevant atunci când trebuie să se asigure un just echilibru între interesele publice și cele private concurente aflate în joc.
Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curții să concluzioneze că refuzul autorităților interne de a recunoaște juridic identitatea de gen a reclamantei, în lipsa unei operații de schimbare de sex, a încălcat dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private.
În consecință, a fost încălcat art. 8 din Convenție.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenție 22. Reclamanta a invocat, pe baza acelorași fapte, încălcarea art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție.
Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Așadar, trebuie să fie declarat admisibil. Cu toate acestea, având în vedere constatarea sa referitoare la art. 8 (a se vedea supra, pct. 13—21), Curtea apreciază că nu este necesar să examineze dacă, în speță, a existat o încălcare a dispoziției invocate (a se vedea X și Y împotriva României, citată anterior, pct. 171).
În unanimitate, Curtea a declarat admisibilă cererea, a hotărât că a fost încălcat art. 8 din Convenție, că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
(i) 7.500 EUR (șapte mii cinci sute de euro), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(ii) 810 EUR (opt sute zece euro), pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu titlu de impozit;
(b) că, de la expirarea termenului de trei luni menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată anuală egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale.
