Potrivit art. 2321 C. civ., scrisoarea de garanție este angajamentul irevocabil și necondiționat prin care o persoană, denumită emitent se obligă, la solicitarea unei persoane, denumită ordonator, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.
Scrisoarea de garanție bancară, având caracter autonom, nu este accesorie unui alt raport juridic, respectiv aceluia care determină și stă la baza emiterii sale, raportul juridic dintre persoana care solicită garanția și persoana beneficiară a acesteia. În consecință, în cadrul raportului juridic de credit dintre ordonator și banca emitentă, scrisoarea de garanție bancară devine un instrument de sine stătător, care nu mai poate fi influențat de niciunul dintre raporturile juridice care i-au stat la bază sau de apariția unor eventuale evenimente adverse, cum ar fi insolvența solicitantului sau chiar desființarea actelor preexistente, pe care se întemeiază emiterea sa.
Caracterul autonom al scrisorii de garanție bancară are ca efect faptul că normele juridice care reglementează această instituție nu vin în conflict cu dispozițiile legii insolvenţei și, prin urmare, nu sunt influențate de această procedură. Scrisoarea de garanție bancară, ca instrument de garantare are ca element specific faptul că garanția nu este constituită în patrimoniul debitorului, ci al unui terț, respectiv banca, astfel încât starea de insolvență a debitorului nu poate împiedica sau proroga executarea acesteia.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 28.09.2018 reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta C. SA, a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 9.877.176 lei, compusă din suma de 8.300.148 lei, reprezentând daune-interese generate de denunţarea de către pârâtă, contrar dispoziţiilor exprese prevăzute de art. 123 din Legea nr. 85/2014, a contractului de distribuţie bere și cidru nr. 1681017337, înregistrat de pârâtă în data de 18.03.2016, precum şi din suma de 1.577.028 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată (TVA); cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pe calea unei cereri modificatoare, reclamanta a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 9.877.176 lei, din care 8.300.148 lei reprezentând daune-interese generate de denunţarea de către pârâtă, contrar dispoziţiilor exprese prevăzute de art. 123 din Legea nr. 85/2014, a contractului de distribuţie bere şi cidru nr. 1681017337, înregistrat de pârâtă în data de 18.03.2016 și 1.577.028 lei TVA aferent acestora, precum şi obligarea pârâtei la restituirea în contul de lichidare al reclamantei a sumei de 1.550.000 lei, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție bancară nr. 450/25.03.2016, executată de către pârâtă în data de 15.06.2018 cu încălcarea dispoziţiilor legale; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă din 15.09.2020, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.677,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului ales.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă din 08 octombrie 2021, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SRL, prin lichidator B. SPRL, împotriva sentinţei civile din 15.09.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul 3/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.
Împotriva deciziei civile din 08 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta A. SRL, prin lichidator B. SPRL, a declarat recurs.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de nelegalitate recurenta arată că, caracterul independent al scrisorii de garanție reținut de instanța de apel nu poate fi opus normelor imperative ale legii insolvenței, ci instanța trebuia să se raporteze la conduita intimatei-pârâte după deschiderea procedurii de insolvență.
Recurenta susține că la momentul introducerii scrisorii de garanţie bancară, intimata-pârâtă nu avea un drept de creanţă, întrucat nu formulase cerere de admitere a creanţei în tabelul creditorilor.
Scrisoarea de garanţie bancară nr. 450/25.03.2016 putea fi executată doar în anumite condiții, prin urmare, creanţa era sub condiţie suspensivă, creditorul unei astfel de creanţe fiind obligat să se înscrie la masa credală sub sancţiunea decăderii, iar formularea unei declaraţii de creanţă constituia unica modalitate de conservare de către pârâtă a dreptului de creanţă.
Potrivit art. 102 din Legea nr. 85/2014, creditorii ale căror creanţe sunt anterioare deschiderii procedurii sunt obligați să depună cererea de admitere a creanţei în termenul stabilit prin sentinţa de declanşare a procedurii, fiind admise provizoriu la masa credală și creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii.
109
Pârâta avea obligaţia de a depune o declaraţie de creanţă în termenul stabilit de judecătorul sindic, urmând ca valorificarea scrisorii de garanţie să se facă potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (7) din Legea nr. 85/2014.
În condiţiile în care nu a avut un drept de creanţă constituit printr-o declaraţie de creanţă la dosarul insolvenței, cererea de plată a scrisorii de garanţie bancară s-a efectuat abuziv cu eludarea prevederilor imperative ale Legii insolventei.
Sub un alt aspect, se arată că scrisoarea de garanţie bancară are caracter de titlu executoriu conform art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. Pentru a da eficiență reglementărilor prevăzute de art. 75 din Legea nr. 85/2014 și a întări caracterul de ordine publică al acestor reglementari, art. 84 alin. (l) din Legea nr. 85/2014 prevede că, în afară de cazurile prevăzute la art. 87, de cele autorizate de judecătorul-sindic sau avizate de către administratorul judiciar, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule de drept.
Prin urmare, orice diminuare a activului care nu este consecinţa firească a continuării activităţii debitorului atrage sancţiunea nulităţii absolute.
În raport cu dispoziţiile menţionate mai sus, valorificarea scrisorii de garanţie bancară fără autorizarea judecătorului sindic este lovită de nulitate.
Cu suma aferentă Scrisorii de Garanţie Bancară nr. 405/25.03.2016, Banca D. s-a înscris la masa credală a A. S.R.L. Este evident că modificarea totalului valoric al masei credale determină modificarea stării averii debitorului. În altă ordine de idei, Banca D. este creditor garantat, iar potrivit art. 163 alin. (l) din Legea nr. 85/2014: „Titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art. 161”.
Valorificarea scrisorii de garanţie bancară în afara cadrului legal al Legii insolvenței a modificat nu numai starea averii debitoarei, dar a și compromis şansele unui plan de reorganizare. Raţiunea dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 și a derogărilor de la Codul civil pe care acestea le conţin este specifică procedurii insolvenței prin care se acordă prioritate reorganizării prin redresare față de faliment și lichidare, pentru că, fără continuarea executării contractelor în curs, nu există şanse de redresare și, chiar și în situaţia în care redresarea nu reuşeşte, există motive temeinice ca în anumite situaţii să fie acceptată ideea de maximizare a
averii debitorului în perioada în care vor fi menţinute contractele.
Executarea scrisorii de garanţie bancară se putea face doar în ipoteza încetării contractului
de distribuţie. Prin urmare, intimata-pârâtă nu se poate prevala de propria culpă determinată de nerespectarea condiţiilor contractuale în care putea fi executată scrisoarea de garanţie bancară pentru a-și susţine excepţia de neexecutare a contractului.
Recurenta face trimitere şi la decăderea din dreptul de a beneficia de un expert consilier, arătând că a fost încălcat dreptul la apărare și, în consecinţă, a fost afectat caracterul echitabil al procesului.
Intimata-pârâtă C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La 07.03.2022 recurenta-reclamantă A. SRL, prin lichidator B. SPRL, a formulat cerere prin care a solicitat sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 31.03.2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin încheierea din data de 19.05.2022 a fost admis în principiu recursul. La termenul din data de 29 septembrie 2022, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul și a reținut următoarele:
Recurenta critică reținerea de către instanța de apel a caracterului independent al scrisorii de garanție în raport cu normele imperative ale legii insolvenței arătându-se că pârâta nu s-a înscris la masa credală cu creanța reprezentând valoarea scrisorii de garanței bancară, ci a executat-o încălcând astfel dispozițiile legii insolvenței.
Recurenta mai susține că, la momentul introducerii scrisorii de garanţie bancară, intimata- pârâtă nu avea un drept de creanţă, întrucât nu formulase cerere de admitere a creanţei în tabelul creditorilor, aceasta fiind unica modalitate de conservare de către pârâtă a dreptului de creanţă.
Criticile sunt nefondate raportat la regimul juridic al scrisorii de garanție reglementat de Codul civil.
Astfel, potrivit art. 2321 C. civ., scrisoarea de garanție este angajamentul irevocabil și necondiționat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane, denumită ordonator, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.
Ca specie a garanțiilor personale, scrisoarea de garanție bancară, având caracter autonom, nu este accesorie unui alt raport juridic, respectiv aceluia care determină și stă la baza emiterii sale, raportul juridic dintre persoana care solicită garanția și persoana beneficiară a acesteia.
În consecință în cadrul raportului juridic de credit dintre ordonator și banca emitentă, scrisoarea de garanție bancară devine un instrument de sine stătător, care nu mai poate fi influențat de niciunul dintre raporturile juridice care i-au stat la bază sau de apariția unor eventuale evenimente adverse, cum ar fi insolvența solicitantului sau chiar desființarea actelor preexistente, pe care se întemeiază emiterea sa.
Contrar susținerilor recurentei, caracterul autonom al scrisorii de garanție bancară are ca efect faptul că normele juridice care reglementează această instituție nu vin în conflict cu dispozițiile legii insolvenţei, ca atare, nu sunt influențate de această procedură.
În acest sens vor fi înlăturate și criticile conform cărora art. 102 din Legea nr. 85/2014 obligă creditorii ale căror creanţe sunt anterioare deschiderii procedurii să depună cererea de admitere a creanţei în termenul stabilit prin sentinţa de declanşare a procedurii. Exercitarea dreptului de a cere plata scrisorii de garanție bancară nu este un act juridic aferent procedurii insolvenței, raporturile juridice fiind stabilite între emitent, adică banca, și beneficiarul scrisorii de garanție bancară.
Scrisoarea de garanție bancară, ca instrument de garantare, are ca element specific faptul că garanția nu este constituită în patrimoniul debitorului ci al unui terț, respectiv banca, prin urmare starea de insolvență a debitorului nu poate împiedica sau proroga executarea acesteia.
În considerarea acestui raționament, va fi înlăturată și critica prin care se susține că pârâta avea obligaţia de a depune o declaraţie de creanţă în termenul stabilit de judecătorul sindic, iar valorificarea scrisorii de garanţie trebuia să se facă potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că decizia de plată a garanței bancare se află la latitudinea băncii, emitenta acesteia.
Sunt nefondate și criticile prin care se susține nelegala executare a scrisorii de garanţie bancară, în cauză nefiind încălcate dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea insolvenței deoarece acesta vizează acțiunile și măsurile de executare silită aferente raporturilor dintre debitor și creditor. Or, în cauză executarea scrisorii de garanție bancară este acțiunea unui terț în cadrul unei proceduri căreia nu i se aplică regulile procedurii insolvenței.
Calificarea scrisorii de garanţie bancară ca fiind titlu executoriu nu schimbă caracterul autonom al garanței și nu o include în categoria titlurilor executorii la care face referire art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Așadar, valorificarea scrisorii de garanţie bancară nu implică autorizarea judecătorului sindic și nu face parte din categoria actelor lovite de nulitate, menționate de textul de lege indicat anterior întrucât executarea garanției bancare nu vizează realizarea creanţelor asupra averii debitorului.
Înscrierea ulterioară a băncii la masa credală reprezintă o acțiune distinctă față de cea privind executarea scrisorii de garanție bancară și nu are consecințe în planul nulității valorificării acesteia prin aplicarea procedurii de drept comun, având în vedere calitatea participanților în cadrul procedurilor menționate. Criticile recurentei vizând incidența dispoziţiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 vor fi înlăturate întrucât vizează aspecte pe fondul cauzei privind aplicabilitatea contractului, iar nu aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate. De asemenea, pentru același motiv, vor fi înlăturate și criticile prin care recurenta face trimitere şi la decăderea din dreptul de a beneficia de un expert consilier, arătând că a fost încălcat dreptul la apărare, acestea fiind critici de netemeinicie întrucât privesc modul de administrare a probelor.
Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. SPRL, lichidator judiciar al A. S.R.L., împotriva deciziei civile din 08 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A
