În Monitorul Oficial 686 din 12 iulie 2021 a fost publicată Decizia 36/25 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respinsă o sesizare prealabilă formulată de Tribunalul Bihor. Aceasta s-a referit la posibilitatea ca organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante să fie ulterior audiat în calitate de martor în aceeaşi cauză.
Sesizarea prealabilă a fost formulată într-un caz de refuz de recoltare a probelor biologice. Printr-o încheiere din octombrie 2020, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Oradea a constatat nulitatea absolută a ordonanței de începere a urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de refuz de recoltare a mostrelor biologice și, în consecință, a tuturor mijloacelor de probă administrate în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea și a dispus excluderea lor juridică și materială.
Cauza a fost restituită Parchetului, cu mențiunea că singurul act valabil întocmit este procesul-verbal de constatarea infracțiunii flagrante. Procurorii au formulat contestație, care le-a fost admisă și a fost dispusă începerea judecății.
În același timp, s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție —Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală și art. 114 alin.(4) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, fiind ulterior audiat în calitate de martor în aceeaşi cauză; în caz negativ, care este sancţiunea procesuală aferentă, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competenţă, în acord cu dispoziţiile art. 281 alin.(1) lit. b) din Codul de procedură penală şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 302/2017, sau nulitatea relativă în baza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală, ca urmare a constatării unui caz de incompatibilitate având în vedere calitatea sa de martor la săvârşirea infracţiunii.
În opinia completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, organul de cercetare penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire. În situația în care acesta dobândește la un anumit moment procesual calitatea de martor (calitate ce poate fi atribuită de organul judiciar care instrumentează cauza, din oficiu sau la cererea părții interesate), el poate fi audiat în calitate de martor în respectiva cauză. În situația în care organul de cercetare penală (care a fost prezent la constatarea infracțiunii)dobândește ulterior calitatea de martor, devine incompatibil să efectueze alte acte de urmărire penală, fiind incident cazul expres de incompatibilitate prevăzut la art. 65 din Codul de procedură penală raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, iar eventualele acte întocmite ar fi lovite de nulitate relativă (nefiind incident cazul de nulitate absolută raportat la nerespectarea dispozițiilor legale privind necompetența materială sau funcțională a organului de urmărire penală).
Extrase din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție:
Se consideră (…) că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative referitoare la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute la art. 475 și art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, ce rezultă pe calea interpretării sistematice, atât cu privire la constatarea existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, cât și a sesizării până la închiderea dezbaterilor. Altfel spus, legiuitorul a reglementat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca un instrument judiciar alternativ la acela al recursului în interesul legii, din cadrul mecanismului privind asigurarea unei practici unitare, statuând o obligație cu caracter imperativ instanței de trimitere, în sensul exercitării acestuia anterior soluționării definitive a cauzei, ceea ce reprezintă o condiție intrinsecă esențială.
Totodată, în conținutul art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost reglementat un caz de suspendare obligatorie a cauzei, în ipoteza în care nu s-a dispus această măsură odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe asupra sesizării, în sensul că instanța suspendă dezbaterile până la pronunțarea deciziei prevăzute la art. 477alin. (1) din același cod. Obiectul cauzei în care a fost exercitată sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție îl constituie o contestație exercitată de parchet, în procedura de cameră preliminară, căreia îi sunt aplicabile normele procedurale referitoare la judecata acesteia, în condițiile art. 347 alin. (3) ce conțin și o normă de trimitere la dispozițiile art. 345 și 346, care se aplică corespunzător, din Codul de procedură penală. În conținutul art. 345 alin. (1) din același cod se face referire expresă la ascultarea concluziilor părților și ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum și ale procurorului, ceea ce echivalează cu faza dezbaterilor din judecata în primă instanță.
Pe calea interpretării sistematice a dispozițiilor art. 347 alin. (3)cu referire la art. 345 alin. (1) și art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, această din urmă normă este incidentă și în procedura de cameră preliminară, ceea ce atrăgea obligația instanței de trimitere să suspende dezbaterile până la pronunțarea hotărârii prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Scopul reglementării acestui instrument judiciar este de a asigura o practică unitară, pe calea hotărârii prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ce realizează dezlegarea de principiu a chestiunii de drept cu care a fost sesizată, aceasta urmând ulterior să fie valorificată în mod efectiv, pertinent și util, de către instanța de trimitere, în judecarea cauzei cu care a fost investită, fiind de esență condiția de interdependență între hotărârea de interpretare și cea de soluționare a cauzei.
Or, în contextul concret al cauzei, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție (…) a fost dispusă (…) de către Tribunalul Bihor — Secția penală prin care a soluționat definitiv cauza. Instanța de trimitere în mod subsecvent a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept asupra căreia trebuia să se pronunțe, făcând inoperant instrumentul judiciar din cadrul mecanismului de asigurare a unei practici unitare. Așadar, nu a fost respectată condiția referitoare la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cursul judecății, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Asupra chestiunilor de drept cu care a fost investită, respectiv întrebările formulate supuse dezlegării pe calea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să fie dată o rezolvare de principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție —Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se mai poate pronunța, întrucât cauza a fost judecată de către instanța de trimitere care a motivat asupra chestiunilor supuse dezlegării, pe calea propriei interpretări date referitoare la acestea, cauza fiind judecată cu caracter definitiv.
DOCUMENT – Decizia nr. 36/25 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală:
