Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea unor prevederi din Codul Fiscal. Este vorba despre reglementările care dispun că indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, primite de salariaţi, potrivit legii, pe perioada detaşării în străinătate în interesul serviciului, nu constituie venit impozabil în limita plafonului stabilit, în cazul indemnizațiilor specifice detașării care sunt considerate parte a salariului minim.
Conținutul sesizării prealabile:
,,Cum se interpretează şi se aplică prevederile art. 76 al. 2 lit. k și art. 76 al. 4 lit. h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care dispun că indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, primite de salariaţi, potrivit legii, pe perioada detaşării în străinătate în interesul serviciului, nu constituie venit impozabil în limita plafonului stabilit, în cazul indemnizațiilor specifice detașării care sunt considerate parte a salariului minim, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 344/2006 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale?”
Articolele invocate în cadrul sesizării:
Art. 76 al. 2 lit. k din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal: Definirea veniturilor din salarii și asimilate salariilor
(2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică și următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor:
k) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, altele decât cele acordate pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare, primite de salariați, potrivit legii, pe perioada delegării/detașării, după caz, în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului, pentru partea care depășește plafonul neimpozabil stabilit astfel:
(i) în țară, 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizație, prin hotărâre a Guvernului pentru personalul autorităților și instituțiilor publice;
(ii) străinătate, 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru diurnă prin hotărâre a Guvernului pentru personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar;
Art. 76 al. 4 lit. h din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal:
(4) Următoarele venituri nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit:
h) indemnizațiile și orice alte sume de aceeași natură, primite de salariați, potrivit legii, pe perioada delegării/detașării, după caz, în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului, în limita plafonului neimpozabil stabilit la alin. (2) lit. k), precum și cele primite pentru acoperirea cheltuielilor de transport și cazare;
Art. 9 din Legea nr. 344/2006: indemnizaţiile specifice detaşării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt acordate salariatului pentru acoperirea cheltuielilor generate de detaşare, precum cele de transport, cazare şi masă.
Sesizarea a fost formulată de Curtea de Apel Alba Iulia într-un proces care are ca obiect anularea unui act administrativ, fiind înregistrată la ÎCCJ pe 8 iulie. Procesul a fost deschis de o societate care, timp de aproape doi ani, a detașat în Germania opt muncitori. În urma unei inspecții fiscale, s-a stabilit că sumele reprezentând diferența dintre salariul minim brut cu care erau plătiți angajați în străinătate și veniturile brute din România au fost înregistrate în contabilitate ca diurne.
Reclamanta a formulat acțiune în anulare împotriva deciziilor de impunere prin care organul fiscal a stabilit contribuții suplimentare de aproape 50.000 de lei, raportat la baza impozabilă stabilită suplimentar de peste 94.000 de lei, reprezentând diferența dintre salariul minim brut din Germania și veniturile realizate de salariați în România. În acțiunea în anulare, reclamanta a susținut că există trei acte normative care prevăd clar că indemnizația de deplasare este supusă regulilor de impunere proprii veniturilor din salarii pentru partea care depășește limita de 2,5 ori nivelul legal stabilit. Reclamanta a arătat că a respectat aceste prevederi, astfel că nu poate fi vorba de venituri salariale ale angajaților care au fost în delegație în Germania, ci de un drept al salariatului, dreptul la indemnizația de deplasare.
În schimb, organele fiscale au precizat că sumele reprezentând diferența dintre salariul minim brut din Germania și veniturile brute realizate de salariați în România sunt înregistrate în contabilitate ca diurne, dar sumele plătite salariaților detașați nu pot avea, din punct de vedere juridic și fiscal, o natură în Germania și alta în România.
DOCUMENT – Hotărârea Curții de Apel Alba Iulia prin care ÎCCJ a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile:
