În Monitorul Oficial al României, PARTEA I, Nr. 771/7.VIII.2024 a fost publicată DECIZIA Nr.34 din 17 iunie 2024 prin care Înalta Curte a admis sesizarea formulată de Tribunalul Mureș — Secția civilă în Dosarul nr. 18/289/2022 pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, stabilește că: dispozițiile art. 452 raportate la cele ale art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 25 iunie 2020, se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării lor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, se poate face, prin înscrisuri noi, această dovadă, în apelul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
În motivarea Deciziei, ÎCCJ arată că se are în vedere interpretarea dispozițiilor art. 452 raportate la cele ale art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020.
Art. 452 din Codul de procedură civilă prevede că „Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.”
Art. 470. — „(1) Cererea de apel va cuprinde:
a) numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) indicarea hotărârii atacate;
c) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul; d) probele invocate în susținerea apelului;
e) semnătura.
(2) La cererea de apel se va atașa dovada achitării taxelor de timbru.
(3) Cerințele de la alin. (1) lit. b) și e) și cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar cele de la alin. (1) lit. c) și d), sub sancțiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în condițiile art. 196 alin. (2), iar lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.
(4) Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e).
(5) În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.”
Pentru argumentele care urmează a fi expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că dispozițiile art. 452 raportate la art. 470 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, se interpretează în sensul că, în ipoteza în care au fost solicitate cheltuieli de judecată în fața primei instanțe, dar nu s-a făcut dovada achitării lor până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, se poate face, prin înscrisuri noi, această dovadă, în apelul declarat împotriva soluției de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Cu titlu prealabil, se observă că dispozițiile art. 452 din Codul de procedură civilă instituie, în privința dovedirii existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, un regim juridic special și derogatoriu de la regimul general al probelor.
Dacă în ceea ce privește probatoriul necesar dovedirii susținerilor făcute pe fondul litigiului, art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel, ele putând fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege, iar potrivit alin. (2), dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile acolo menționate, se constată că legiuitorul instituie un regim mai permisiv pentru administrarea dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, acestea putând fi propuse și administrate inclusiv în timpul sau ulterior cercetării procesului, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Soluția este una tradițională; chiar dacă în Codul de procedură civilă din 1865 nu a existat o reglementare expresă, jurisprudența a consacrat, în urma Deciziei de îndrumare nr. 11/1959 a Plenului Tribunalului Suprem, posibilitatea de a se solicita și dovedi cheltuielile de judecată inclusiv la momentul dezbaterii finale a procesului, rațiunile pornind de la faptul că întinderea cheltuielilor unei faze procesuale cel mai adesea nu poate fi cunoscută și probată de la început: onorariul avocatului poate fi suplimentat în funcție de durata și dificultatea efectivă a procesului, onorariul expertului se stabilește în cursul administrării probelor și poate fi suplimentat în raport cu dificultatea lucrării, pot apărea cheltuieli de transport sau de fotocopiere până la cel din urmă termen de judecată și alte asemenea situații.
Acestea fiind spuse, ceea ce trebuie dezlegat este în ce măsură prevederile art. 452 din Codul de procedură civilă sunt derogatorii doar de la regimul general al administrării probelor în fața primei instanțe, prevăzut de art. 254 din Codul de procedură civilă, în sensul că momentul până la care dovezile pot fi administrate se extinde până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, sau dacă derogarea afectează și regimul admisibilității probelor noi în apel, instituit de art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3) și (4), art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) din Codul de procedură civilă — astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020 — în sensul că expresia „cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei” exclude posibilitatea administrării în faza apelului a probelor referitoare la cheltuielile de judecată, ce nu au fost administrate în fața primei instanțe.
Cu alte cuvinte, fără a fi contestată natura specială și derogatorie a art. 452 din Codul de procedură civilă, trebuie lămurit și care este sensul derogării: derogă norma doar de la reglementarea generală a momentului până la care se pot solicita și administra înscrisurile în fața primei instanțe, pe care îl extinde, sau derogă și de la posibilitatea administrării de înscrisuri noi în apel, pe care o interzice?
Pentru a răspunde acestei probleme de interpretare trebuie avute în vedere, în primul rând, rațiunile pentru care legiuitorul a instituit derogarea prevăzută în textul de lege supus analizei, iar aceste rațiuni vizează faptul că abia după etapa cercetării procesului și la finalul dezbaterilor pe fond din prima instanță partea poate cunoaște, cel mai adesea, întinderea exactă a cheltuielilor unei faze procesuale, fie că este vorba despre cheltuieli făcute cu administrarea probelor, fie că este vorba despre cheltuielile de transport sau cazare, fie că este vorba despre cheltuielile de reprezentare și asistență juridică prin avocat, circumstanță ce a condus la necesitatea stabilirii unui regim mai permisiv și a unei perioade mai extinse în care dovezile referitoare la cheltuieli să poată fi administrate.
Prin urmare, câtă vreme intenția legiuitorului a fost aceea de a deroga de la un regim general mai strict al probatoriului cauzei, printr-un regim special mai permisiv în materia dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, nu se poate considera că o normă care s-a dorit a fi în favoarea părții ar trebui să fie interpretată ca având un caracter restrictiv, în sensul de a răpi acesteia posibilitatea de a aduce probe noi în apel cu privire la cheltuielile de judecată — fie când acestea au fost omise la prima instanță, fie când au fost considerate incomplete — în condițiile în care celelalte aspecte ale cauzei, deseori mai importante decât problema cheltuielilor de judecată, pot face obiectul probelor noi în calea ordinară de atac.
Este adevărat că interpretarea literală a textului, care cere ca dovezile privitoare la cheltuielile de judecată să fie făcute „cel mai târziu” la data închiderii dezbaterilor, ar putea sugera o limită temporală maximă care nu mai poate fi depășită în proces, însă accentul trebuie pus pe faptul că textul extinde această limită, față de regimul general al probelor, iar nu că o face mai restrictivă.
Legea prevede limite temporale maxime nu doar pentru administrarea dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată, ci inclusiv pentru celelalte probe referitoare la fondul litigiului — chiar mult mai restrictive, conform art. 254 din Codul de procedură civilă — ceea ce nu înseamnă că limitarea momentului solicitării și administrării acestora din urmă în prima instanță exclude posibilitatea administrării sau completării lor ca probe noi în faza apelului, calea devolutivă ordinară de atac, după cum s-a stabilit deja, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020.
În acest sens, trebuie remarcat că art. 452 din Codul de procedură civilă în discuție se regăsește în cartea a II-a, titlul I al Codului de procedură civilă, ce reglementează procedura în fața primei instanțe, neputând afecta regimul judecății apelului, situat în titlul II, și nici deroga de la normele specifice care reglementează administrarea probelor în apel. O interpretare contrară ar duce la concluzia că judecății apelului formulat împotriva soluției privitoare la cheltuielile de judecată i se vor aplica toate prevederile legale din titlul II, mai puțin cele care permit administrarea de probe noi. Or, nu există nicio rațiune pentru ca aceste prevederi legale, referitoare la probațiunea în apel, să fie excluse de la aplicare în situația în care apelul privește soluția pronunțată asupra cheltuielilor de judecată.
Singura modalitate în care efectele reglementării art. 452 din Codul de procedură civilă pot fi extinse asupra judecății în apel este aceea a aplicării normei în mod corespunzător în instanța de apel, cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în calea de atac, dar nu și în sensul aplicării ei în mod derogatoriu și potrivnic regulilor specifice apelului, întrucât nu permite art. 482 din Codul de procedură civilă, conform căruia „dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol”.
Așadar, se regăsesc întru totul, inclusiv în cazul art. 452 din Codul de procedură civilă, rațiunile pentru care, prin Decizia nr. 9 din 30 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat, în privința art. 254 din Codul de procedură civilă, că „73. Limitările aduse de dispozițiile art. 254 din Codul de procedură civilă nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, câtă vreme regulile privind judecata în primă instanță se aplică în apel doar în măsura compatibilității cu art. 479 din Codul de procedură civilă, care acordă posibilitatea instanței ca, în mod necondiționat, să refacă și să completeze probe administrate la prima instanță, dar și să administreze probe noi.
Rezultă deci că instanța de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în fața primei instanțe, cerința impusă de către legiuitor pentru etapa procesuală a apelului fiind ca acestea să se fi propus în condiții procedurale prin cererea de apel sau prin întâmpinare, iar instanța de apel să aprecieze că sunt necesare soluționării cauzei.”
Natura juridică devolutivă a căii de atac a apelului dă părții posibilitatea unei noi judecăți în fond cu privire la pretențiile sale; scopul apelului nu se reduce la a cenzura activitatea primei instanțe în raport cu probele administrate exclusiv în acea fază procesuală, ci și de a da părții posibilitatea de a-și completa și remedia situația probatorie, în raport cu cele reproșate prin sentința primei instanțe, obiectivul avut în vedere de legiuitor fiind cel al aflării adevărului și al justei soluționări a cauzei, în conformitate cu art. 22 din Codul de procedură civilă, chiar și atunci când nu există o culpă a instanței supuse controlului judiciar pentru neadministrarea sau administrarea incompletă a probelor de către parte.
Scopul modului în care legiuitorul a ales să reglementeze calea de atac a apelului este corecta soluționare a cauzei, chiar și atunci când nu se poate reproșa nimic judecății primei instanțe, dar situația de fapt a fost reținută greșit în urma unei omisiuni a părții de a-și administra complet probele.
