Prin Decizia nr. 222 din 20 aprilie 2023 publicată în Monitorul Oficial nr.441 din 22.05.2023 a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Florin Iorgu Basarab în Dosarul
nr.14461/245/2018 al Judecătoriei Iași – Secția penală și constată că soluția legislativă cuprinsă în art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal, care privește sintagma „și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei”, este constituțională numai în măsura în care nu se aplică în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare a instanței, într-o infracțiune pentru care legea a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea și totodată a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe judecătorești și constată că dispozițiile art.386 alin.(2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Prin Încheierea din 11 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr.14461/245/2018, Judecătoria Iași – Secția penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal și ale art.386 alin.(2) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Florin Iorgu Basarab într-o cauză penală în care autorul excepției a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art.233 alin.(1) și art.234 alin.(1) lit.d) din Codul penal.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susține, în esență, că textele criticate sunt neconstituționale prin aceea că nu permit ca instituția împăcării, intervenită prin
schimbarea încadrării juridice a faptei, să își producă efectele, deoarece, conform art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal, împăcarea poate produce efecte numai dacă are loc „până la citirea actului de sesizare a instanței”. Această sintagmă creează o evidentă discriminare între, pe de o parte, persoanele față de care, în cursul urmăririi penale, procurorii au dat o încadrare corespunzătoare faptelor imputate și, pe de altă parte, persoanele față de care a fost stabilită încadrarea juridică a faptei în mod eronat.
Legiuitorul a urmărit ca prin art.386 alin.(2) din Codul de procedură penală să se corecteze erorile de încadrare juridică din faza de urmărire penală, reglementând instituția schimbării încadrării juridice, carepresupune, însă, anumite schimbări de ordin procedural, cum ar fi cele determinate de schimbarea încadrării juridice de la o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu la o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă. Însă legiuitorul nu a reglementat și situația în care schimbarea încadrării juridice vizează trecerea de la o infracțiune față de care nu acționează împăcarea, drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, la una față de care
împăcarea produce efecte juridice.
Mai mult, punerea în discuție, în cursul judecății, a unei eventuale schimbări a încadrării juridice date faptelor prin actul de sesizare are loc ca moment procesual în cursul cercetării
judecătorești – care este întotdeauna ulterioară momentului citirii actului de sesizare, fiind depășit astfel termenul până la care ar putea interveni împăcarea. Se precizează că, pe parcursul desfășurării procesului penal, nici judecătorul de drepturi și libertăți și nici judecătorul de cameră preliminară nu au competența funcțională de a analiza încadrarea juridică a faptelor. Aceasta se realizează exclusiv în faza de judecată, de către judecătorul de fond, însă numai în cursul cercetării judecătorești, care este ulterior momentului procesual al citirii actului de sesizare.
În consecință, aplicabilitatea instituției împăcării se realizează în faza de urmărire penală, exclusiv de către reprezentanții Ministerului Public, fiind practic tranșat încă din acest moment procesual incipient dacă va fi sau nu incidentă instituția împăcării, iar persoanelor învinuite nu li se acordă posibilitatea ca acest aspect să fie examinat de un magistrat-judecător, ceea ce contravine flagrant prevederilor art.16 și 21 din Constituție.
Or, statul trebuie să adopte reglementări care să asigure o protecție egală drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, mai ales în materie penală, și nu să creeze discriminări între diferite categorii de persoane, în funcție de aprecierea dată faptelor de către reprezentanții Ministerului Public.
Judecătoria Iași – Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.159 alin.(3) din Codul penal este neîntemeiată, indicând jurisprudența în materie a Curții Constituționale (Decizia nr.311 din 9 mai 2017 și Decizia nr.158 din 14 martie 2019).
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.386 alin.(2) din Codul de procedură penală, instanța judecătorească apreciază că și aceasta este neîntemeiată, având în vedere că în urma schimbării încadrării juridice într-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța este obligată să întrebe persoana vătămată dacă formulează plângere prealabilă, manifestarea de voință a acesteia fiind necesară pentru a aprecia asupra continuării cercetării judecătorești sau, dimpotrivă, pentru a dispune încetarea procesului penal pe temeiul lipsei plângerii prealabile. Pe de altă parte, dacă încadrarea juridică menționată în rechizitoriu este schimbată într-o infracțiune pentru care acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, fiind posibilă doar împăcarea părților, această nouă situație juridică nu conferă părților dreptul de a dispune, prin împăcare, cu privire la acțiunea penală pusă în mișcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului.
În concluzie, consideră că textele de lege criticate nu contravin prevederilor art.16 și 21 din Constituție, invocate în motivarea excepției de neconstituționalitate.
Examinând actul de sesizare și celelalte documente aflate la dosarul cauzei, Curtea Constituțională reține că autorul excepției a fost trimis în judecată prin rechizitoriu pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art.233 alin.(1) și art.234 alin.(1) lit.d) din Codul penal. Până la citirea actului de sesizare, acesta a depus la instanță o declarație notarială potrivit căreia persoana vătămată s-a împăcat total, necondiționat și definitiv cu inculpatul (autorul excepției) cu privire la infracțiunea de furt calificat (prevăzută de art.229 din Codul penal), persoana vătămată fiind totodată de acord să își retragă plângerea penală formulată împotriva inculpatului cu privire la infracțiunea de
lovire și alte violențe. Această declarație este menționată în cuprinsul încheierii din ședința publică în care instanța a dat citire actului de sesizare și prin care a stabilit un nou termen pentru efectuarea cercetării judecătorești, cu citarea martorilor în vederea administrării probatoriului.
ÎAnalizând excepția de neconstituționalitate și cadrul legal incident în materie, Curtea constată că noțiunea de „încadrare juridică” nu este definită de legiuitor, aceasta fiind considerată, în literatura de specialitate, ca reprezentând operațiunea de stabilire a concordanței între starea de fapt și normele juridice aplicabile privind incriminarea, precum și dispozițiile generale aplicabile pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului (dispoziții din Partea specială a Codului penal ori din legi speciale cu dispoziții penale, dar și dispoziții din Partea generală a Codului penal referitoare la tentativă, participație, pluralitate de infracțiuni, circumstanțe atenuante sau agravante etc.). Încadrarea juridică a faptei penale se face de către procuror, la începutul urmăririi penale, se aduce la cunoștință suspectului sau inculpatului și poate fi contestată prin plângerea împotriva actelor procurorului. Încadrarea juridică reprezintă un element central al rechizitoriului, deoarece, dacă este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art.16 alin.(1) din Codul de procedură penală (de exemplu, fapta nu este prevăzută de legea penală; există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege etc.), punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia încetează.
După trimiterea în judecată, judecătorul de cameră preliminară nu are competența de a schimba, la cerere sau din oficiu, încadrarea juridică stabilită de procuror prin rechizitoriu, întrucât obiectul acestei proceduri îl constituie verificarea competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală (art.342 din Codul de procedură penală).
Schimbarea de încadrare juridică se dispune fie când a fost realizată o greșită apreciere inițială a încadrării juridice a faptei, fie când intervin sau se descoperă ulterior împrejurări care
conduc la reținerea unei încadrări juridice diferite față de cea inițială. Legislația penală permite judecătorului să schimbe încadrarea juridică atunci când, în cursul judecății, constată că o situație de fapt întrunește elementele constitutive ale altei infracțiuni decât cea indicată de procuror în rechizitoriu.
Așadar, schimbarea încadrării juridice reprezintă reîncadrarea juridică a faptelor penale de care inculpatul este acuzat, pe care instanța o face în cursul judecății, și este definită de
legiuitor în cuprinsul art.386 din Codul de procedură penală, astfel: „(1) Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. (2) Dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.”
Totodată, schimbarea încadrării juridice înseamnă o reconfigurare a întregului cadru procesual, la care părțile procesului trebuie să se adapteze. De aceea, legiuitorul a avut în vedere în mod expres necesitatea pregătirii apărării în acord cu noua configurație a cadrului procesual și a prevăzut expres la alin.(1) al art.386, odată cu obligația instanței de a pune în discuție noua încadrare, și dreptul corelativ al inculpatului de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, dându-se astfel expresie art.21 și 24 din Constituție și art.6 paragraful 3 lit.a) și b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Reîncadrarea juridică a faptei poate duce fie la o încadrare a acesteia într-o infracțiune mai gravă, fie în una mai ușoară din perspectiva pedepsei aplicabile, însă determinant este faptul că, pentru oricare dintre aceste situații, inculpatul se află în fața unei noi acuzații în materie penală, astfel că este necesară o apărare adecvată, adaptată noului cadru procesual. În acest sens, relevantă este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunțată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, nu a admis argumentul conform căruia schimbarea încadrării juridice realizate de instanță i-a fost favorabilă reclamantului, având în vedere pedeapsa mai uşoară prevăzută pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, și a considerat, în consecință, că s-a adus atingere dreptului reclamantului de a fi informat în mod detaliat cu privire la natura şi cauza
acuzaţiei aduse împotriva sa, precum şi dreptului său de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării sale, cu încălcarea art.6 paragraful 3 lit.a) și b) din Convenție, coroborat cu paragraful 1 al aceluiași articol, care prevede o procedură echitabilă (paragrafele 26 și 27).
Din această perspectivă, a unui nou cadru legal procesual incident, legiuitorul a reglementat, la alin.(2) al art.386 din Codul de procedură penală, situația în care, ca urmare a acestei
reîncadrări juridice a faptei, noua infracțiune este printre cele pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, întrucât, în temeiul art.16 alin.(1) lit.e) și g) din Codul de procedură penală, lipsa sau retragerea plângerii prealabile conduce la încetarea procesului penal. În acest sens, Codul de procedură penală instituie o obligație pentru instanță de a chema persoana vătămată și de a-i solicita punctul de vedere cu privire la introducerea unei plângeri prealabile. În fapt, instanța schimbă încadrarea juridică și, la momentul la care persoana vătămată se prezintă, o întreabă dacă formulează plângere prealabilă. Dacă persoana vătămată declară că face plângere prealabilă, instanța ia act de această decizie a persoanei vătămate și continuă procesul judiciar. În cazul în care persoana vătămată declară în fața instanței că nu depune plângere prealabilă sau își
exprimă această opțiune printr-o declarație notarială depusă la dosar, instanța dispune încetarea procesului penal în baza lipsei plângerii prealabile.
Curtea reține că, deși prin schimbarea încadrării juridice se creează o nouă configurare a procesului penal și chiar dacă instituția împăcării părților reprezintă, asemenea lipsei sau retragerii plângerii prealabile, o cauză de încetare a procesului penal [conform art.16 alin.(1) lit.e) și g) din Codul de procedură penală], legiuitorul nu a menționat nimic cu privire la această ipoteză, în care, prin schimbarea încadrării juridice a faptei, noua infracțiune se numără printre cele pentru care tot legiuitorul a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea părților. În această situație, Curtea constată că există o inegalitate de tratament juridic pentru părțile din aceste procese, aducându-se grave prejudicii
drepturilor și garanțiilor lor procesuale.
Art.386 din Codul de procedură penală stipulează la alin.(1) obligația instanței de a pune în discuția părților noua încadrare juridică și dreptul inculpatului de a cere amânarea cauzei ori lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței, pentru a avea timp să își pregătească apărarea. Totodată, la alin.(2), textul de lege nu face mențiune decât despre situația specifică infracțiunilor pentru care, în vederea continuării procesului penal, este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deși, în egală măsură, există posibilitatea reală ca noua configurație juridică să activeze, prin natura noii infracțiuni, o altă cauză de încetare a procesului penal, și anume împăcarea, prevăzută expres la art.16 alin.(1) lit.g) din Codul de procedură penală.
Așadar, schimbarea încadrării juridice atrage o reconfigurare a cadrului procesual și, în același timp, o serie de noi drepturi și obligații pentru părțile din proces. O nouă situație juridică ia naștere și astfel se activează noi drepturi pentru părți, inexistente până la acel moment procesual. Dacă noua infracțiune este pretabilă împăcării, acest drept activează pentru inculpat posibilitatea de a negocia o soluție amiabilă cu persoana vătămată, astfel că el nu va mai fi interesat să depună diligențe pentru a-și pregăti apărarea în proces (așa cum îi indică art.386 din Codul de procedură penală), ci s- ar putea să fie mai interesat să își pregătească o împăcare cu persoana vătămată, scop în care va depune eforturi de returnare a prejudiciilor ori de îndeplinire a altor pretenții ale persoanei vătămate.
Efectul unei împăcări cu persoana vătămată ar fi acela al încetării procesului penal, însă Curtea constată că există o neconcordanță procesuală temporală între termenul până la care poate avea loc împăcarea, prevăzut la art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal, și momentul până la care poate interveni schimbarea încadrării juridice a faptei, așa cum dispune art.386 din Codul de procedură penală.
Astfel, Codul penal instituie un termen-limită până la care împăcarea poate opera, și anume momentul citirii actului de sesizare a instanței, conform art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal. Pe de altă parte, potrivit art.386 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice poate interveni în cursul judecății – inclusiv într-o infracțiune pentru care este posibilă împăcarea – în orice moment al procesului penal, respectiv în cursul judecății în primă instanță, precum și în apel. În situația analizată, cum schimbarea încadrării juridice are loc, de regulă, după citirea actului de sesizare a instanței, Curtea constată că instanța de judecată, chiar dacă schimbă încadrarea într-o infracțiune pentru care există posibilitatea împăcării, nu poate lua act de împăcarea părților, întrucât art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal o obligă să nu dea efecte actului de împăcare decât dacă acesta a intervenit până la citirea actului de sesizare a instanței. Practic, nicio normă din legislația actuală nu permite instanței să ia act de o împăcare survenită după citirea actului de sesizare, nici chiar în situația schimbării încadrării juridice a faptei. Aceasta deoarece art.386 din Codul de procedură penală, care statuează cu privire la situația procedurală în caz de schimbare a încadrării juridice a faptei, nu face nicio mențiune despre acest aspect. Rezultă de aici că legiuitorul a omis să reglementeze astfel de situații, creând o inegalitate de tratament între părțile din procesele în care se dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată pentru o infracțiune pretabilă împăcării (și în care părțile au posibilitatea de a se
împăca până la citirea actului de sesizare) și părțile din procesele în care, în timpul judecății, după citirea actului de sesizare, are loc o schimbare a încadrării juridice a faptei într-o infracțiune pretabilă împăcării, părți față de care, chiar dacă intervine împăcarea, aceasta nu își mai poate produce efecte.
Dacă părțile din prima situație au dreptul la împăcare, părțile din a doua situație nu mai au acest drept, pentru că a fost depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței. În consecință, părți ale aceleiași infracțiuni au mai multe drepturi în prima situație și mai puține în cea de-a doua. Având în vedere și greutatea efectelor unei împăcări în aceste cazuri, mai ales cu privire la încetarea procesului penal, gravitatea situației și a echivocului nu pot trece neobservate.
Curtea constată, așadar, că norma cuprinsă în art.386 din Codul de procedură penală nu reglementează o astfel de situație specifică și tăcerea ei în privința drepturilor părților din procesele penale ce se referă la infracțiuni pretabile împăcării conduce la privarea de drepturi fundamentale. Curtea a statuat în mod constant în jurisprudența sa că, într-o situaţie de omisiune legislativă, nu se poate vorbi despre o simplă opțiune a legiuitorului dacă prin inacțiunea acestuia sunt încălcate norme constituționale, astfel că viciul de neconstituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat de Curtea Constituțională, care, în virtutea art.142 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei Constituţiei,
ceea ce presupune, printre altele, verificarea conformităţii întregului drept cu Constituţia (a se vedea, de exemplu, Decizia nr.503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.353 din 28 mai 2010, Decizia nr.107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.318 din 30 aprilie 2014, sau Decizia nr.224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.427 din 9 iunie 2017, paragrafele 31 și 32). Așadar, omisiunea legislativă cu relevanţă constituţională atrage competenţa instanţei de contencios constituţional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituţionalitate. Dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil sunt drepturi garantate la nivel constituțional, iar dreptul la împăcare, în cauzele în care legea prevede în mod expres aceasta, este un drept fundamental în legislația penală actuală; or, părțile din cauzele în care se decide schimbarea încadrării juridice a faptei sunt lipsite în mod injust de acest drept.
Curtea observă că nesocotirea drepturilor fundamentale mai sus enunțate este cauzată de lipsa de concordanță dintre noile și vechile norme în materie penală și procesual penală sub aspectul corelării celor două instituții juridice – împăcarea și schimbarea încadrării juridice.
Astfel, Curtea reține că, potrivit art.132 din Cod penal din 1969, împăcarea părților era posibilă până la rămânerea definitivă a hotărârii, fapt ce nu crea probleme privind dreptul la împăcare, astfel că dacă se opera o schimbare a încadrării juridice a faptei, părțile aveau acest drept pe tot parcursul procesului penal, inclusiv în faza de apel. Noua reglementare cuprinsă la art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal, limitând momentul procesual al împăcării la citirea actului de sesizare a instanței, a creat această neconcordanță și acest tratament inechitabil în astfel de procese.
De altfel, examinând comparativ cele trei instituții juridice – împăcarea, plângerea prealabilă și schimbarea încadrării juridice – în legislația penală anterioară și cea actuală, Curtea
observă că doar conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal a fost substanţial reconsiderat faţă de cel din Codul penal din 1969.
În jurisprudența sa referitoare la instituția împăcării părților, Curtea Constituțională a observat că, față de vechea reglementare (art.132 din Codul penal din 1969), noul conținut juridic al instituției împăcării a fost substanțial reconsiderat în noul Cod penal, prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, totodată, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă (Decizia nr.397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.532 din 15 iulie 2016, paragraful 31). Astfel, dacă în vechea reglementare împăcarea producea efecte şi în cazul în care acţiunea penală era pusă în mişcare din oficiu, și nu doar la plângerea prealabilă [art.132 alin.(3) din Codul penal din 1969], noua reglementare răstoarnă această regulă, întrucât împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres [art.159 alin.(1) din actualul Cod penal]. Conform noului Cod penal, instituţia împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni: în temeiul art.231 alin.(2) din Codul penal, infracțiunile de furt [art.228 din Codul penal], furt calificat [art.229 alin.(1) şi alin.(2) lit.b) şi c) din Codul penal], furt în scop de folosinţă [art.230 din Codul penal]; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor [art.243 din Codul penal]; înşelăciunea [art.244 din Codul penal]; înşelăciunea privind asigurările [art.245 din Codul penal]. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidenţiate şi alte incriminări, respectiv cea de la art.199 alin.(2) referitoare la violenţa în familie (conform căreia pentru infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute în art.193 şi de vătămare corporală din culpă prevăzută
în art.196, săvârşite asupra unui membru de familie, atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, împăcarea înlătură răspunderea penală). Totodată, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art.193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art.196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (Decizia nr.397 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 32).
Un alt element de noutate constatat de Curte în jurisprudența sa în materie, introdus prin dispoziţiile art.159 alin.(3) teza a doua din Codul penal, vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, în condițiile în care, în vechea reglementare, aceasta producea efecte dacă intervenea până la rămânerea definitivă a hotărârii. Prin urmare, potrivit noului Cod penal, împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare.
Totodată, Curtea observă că actualul alin.(2) al art.386 din Codul de procedură penală conține aceeași soluție juridică de principiu reglementată anterior în art.286 alin.(2) din Codul de procedură penală (forma republicată în 1997, anterioară modificării intervenite prin art.I pct.145 din Legea nr.356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.677 din 7 august 2006). Deși acest text era inclus în Partea specială, titlul I – Urmărirea penală al cap.VIII – Procedura plângerii prealabile din vechiul Cod de procedură penală, conținea (în mod impropriu) prevederi referitoare la schimbarea încadrării juridice în faza de judecată, aspect corectat ulterior de legiuitor, cu prilejul reglementării noului Cod de procedură penală. Așadar, actualul art.386 alin.(2) din Codul de procedură penală, care reglementează în prezent instituția schimbării încadrării juridice în faza de judecată, a preluat soluția legislativă cuprinsă în fostul art.286 alin.(2) din Codul de procedură penală, care
prevedea următoarele: „(2) Când schimbarea încadrării juridice se face în faţa instanţei, aceasta cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau încetează procesul penal.”
În consecință, în ceea ce privește schimbarea încadrării juridice în faza de judecată, Curtea constată că ambele reglementări (vechiul și noul Cod de procedură penală) conțin aceeași
soluție juridică de principiu. Sub aspect temporal, schimbarea încadrării juridice poate interveni, în ambele reglementări, oricând în cursul judecății, legiuitorul prevăzând expres situația în care, în urma reîncadrării juridice, noua infracțiune se numără printre cele pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, astfel că instanța de judecată este obligată să cheme pe persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă, poziție de care depinde continuarea procesului penal.
Curtea constată, așadar, că dintre cele trei instituții juridice în discuție, modificări majore au intervenit numai în cazul instituției împăcării și acestea vizează, în esență, două elemente
de noutate: a) restrângerea sferei infracțiunilor cu privire la care poate interveni împăcarea numai la cele pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres; b) produce efecte numai dacă intervine până la citirea actului de sesizare a instanței.
Curtea urmează să analizeze dacă soluția legislativă de noutate introdusă prin art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal, constând în limitarea perioadei până la care poate interveni
împăcarea, păstrează un just echilibru între, pe de o parte, interesul general, reprezentat de dezideratul general al stabilității procesuale, al evitării incertitudinii în derularea raporturilor juridice și al evitării exercitării abuzive a dreptului inculpatului de a invoca împăcarea părților, și, pe de altă parte, interesul individual al persoanei aflate în ipoteza invocării împăcării la un moment ulterior citirii actului de sesizare, căreia îi sunt refuzate atât dreptul la apărare în urma noii încadrări juridice a faptei penale și
a reconfigurării procesuale, cât și beneficiul legal al înlăturării răspunderii penale, al încetării procesului penal și al stingerii acțiunii civile, ca efecte juridice ale împăcării.
Pentru a constata dacă soluția (măsura) legislativă analizată menține justul echilibru între cele două categorii de drepturi aflate în concurs, Curtea va verifica prin prisma unui test de
proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa dacă adoptarea acestei soluții are o justificare raţională, fără a fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, dacă are un scop legitim şi dacă este proporţională cu acel scop, respectiv dacă este adecvată, necesară şi dacă asigură un just echilibru între interesele concurente menționate anterior (a se vedea, exemplificativ, în acest sens, Decizia nr.266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.443 din 19 iulie 2013, Decizia nr.390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.532 din 17 iulie 2014, Decizia nr.898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.148 din 26 februarie 2016, Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.59 din 29 ianuarie 2020, paragraful 66, Decizia nr.597 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.923 din 9 octombrie 2020, paragraful 26, sau Decizia nr.789 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.59 din 19 ianuarie 2022, paragraful 16).
Cât privește justificarea rațională, Curtea observă, în lipsa unui scop legitim declarat expressis verbis prin instrumentele de prezentare şi motivare a proiectului de act normativ devenit ulterior Codul penal, că aceasta se poate identifica în dezideratul general invocat de Curtea Constituțională prin Decizia nr.508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.843 din 19 noiembrie 2014, paragrafele 21 și 25, și anume cel al asigurării certitudinii cadrului procesual, în sensul limitării în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a dreptului inculpatului de a invoca împăcarea părților.
În condițiile în care numărul infracțiunilor pentru care împăcarea este incidentă s-a restrâns semnificativ în cuprinsul noului Cod penal față de cel corespunzător vechiului Cod penal, acestea fiind limitate doar la anumite infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare numai din oficiu și pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres posibilitatea împăcării cu efectul încetării procesului penal, este de înțeles impunerea unui termen procedural limită până la care părțile se pot împăca, astfel încât să se evite prelungirea inutilă a unui asemenea proces, asigurându-se, totodată, o mai eficientă gestionare a justiției și a tuturor resurselor necesare înfăptuirii justiției. Prin urmare, aceasta este o justificare rațională, iar măsura aplicată este, în mod abstract şi obiectiv, una adecvată, fiind aptă să îndeplinească scopul legitim urmărit, acela al stabilității cadrului procesual necesar desfășurării unui proces penal.
Cât privește caracterul necesar al măsurii legislative analizate, Curtea consideră că acesta nu poate fi afirmat în mod categoric, în lipsa unei explicații a inițiatorului Codului penal și în
condițiile în care, față de vechea reglementare a Codului penal – care permitea ca împăcarea să intervină în tot cursul judecății, până la rămânerea definitivă a hotărârii -, nu au fost pronunțate soluții de constatare a neconstituționalității și nici nu s-au înregistrat dificultăți sistemice în procesul de interpretare și aplicare. Legiuitorul are dreptul, în temeiul art.126 alin.(2) din Constituție, să impună diferite termene procedurale și modalități de exercitare a drepturilor, chiar și restrângeri ale exercițiului acestora, având atributul exclusiv de opțiune și reglementare în cadrul unei largi marje de apreciere asupra politicii penale, singura sa limitare fiind dată de menținerea unui just echilibru între respectarea intereselor generale ale statului, pe de o parte, şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalți titulari, pe de altă parte, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (în acest sens, a se vedea Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.853 din 2 decembrie 2011). Curtea conchide, în consecință, că măsura legislativă analizată nu poate fi caracterizată drept una necesară într-o societate democratică sau indispensabilă pentru ordinea de drept și înfăptuirea justiției.
În condițiile în care necesitatea măsurii legislative nu este una evidentă, Curtea constată că aceasta nici nu poate fi proporțională cu scopul propus, de vreme ce scopul este unul
general, de principiu, iar consecințele aplicării respectivei măsuri sunt evidente, efective și negative, constând în suprimarea unor drepturi fundamentale în desfășurarea procesului penal. Prin urmare, se constată un dezechilibru între scopul legitim și soluția legislativă analizată, generat prin omisiunea legiuitorului de a corela termenul-limită al citirii actului de sesizare a instanței, impus de art.159 alin.(3) teza finală din noul Cod penal pentru ca împăcarea să producă efecte juridice, cu instituția schimbării încadrării juridice, care se poate aplica în tot cursul judecății în concepția Codului de procedură penală, cu consecința neasigurării dreptului inculpatului de a-și adecva apărarea la noua configurație procesuală și de a beneficia de efectul legal al împăcării. În noua configurație juridică creată ca urmare a reîncadrării juridice a faptei, noua infracțiune nu doar că impune o nouă strategie de apărare, ci oferă, prin natura ei, o nouă perspectivă, și anume beneficiul legal al încetării procesului penal, prin apelarea la instituția împăcării părților – efecte juridice care pentru inculpatul în cauză sunt inaccesibile, refuzate, fiind doar iluzorii și teoretice, deoarece la momentul reîncadrării juridice este depășit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanței.
Este de precizat, totodată, că, prin Decizia nr.508 din 7 octombrie 2014, precitată, Curtea Constituțională nu a analizat o problemă de drept similară celei de față, respectiv nu s-a exprimat asupra constituționalității termenului impus de art.159 alin.(3) din Codul penal, ci a rezolvat, printr-o decizie interpretativă, lipsa unei norme tranzitorii care să permită incidenţa împăcării în cauzele aflate în curs de judecată, dar în care s-a depăşit momentul citirii actului de sesizare la data intrării în vigoare a noului Cod penal. Prin această decizie, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.159 alin.(3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. În raționamentul său, Curtea a luat act de modificarea legislativă operată cu privire la noul termen impus pentru intervenirea împăcării și a constatat că vechea reglementare reprezenta norma penală mai favorabilă în contextul în care situațiile tranzitorii (între vechiul Cod penal și noul Cod penal) nu erau însă reglementate printr-o normă tranzitorie. În acest context, Curtea a reținut că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, „este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept”, sens în care a reamintit considerentul jurisprudențial de principiu potrivit căruia instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru
valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (de exemplu, Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, anterior citată). Prin urmare, în prezenta cauză nu se aplică soluția de drept pronunțată prin Decizia nr.508 din 7 octombrie 2014, care vizează o anumită situație tranzitorie generată de intrarea în vigoare a noului Cod penal, astfel că situația analizată în cauza de față nu cunoaște precedent constituțional, iar prezenta decizie nu poate fi calificată drept un reviriment jurisprudențial.
În acest sens, este de menționat că nici deciziile anterioare prin care Curtea a analizat pe fond excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal (cu excluderea soluțiilor de respingere ca inadmisibilă sau de respingere ca devenită inadmisibilă a excepției) nu au antamat o problematică similară celei din prezenta cauză (Decizia nr.158 din 14 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.495 din 19 iunie 2019, Decizia nr.872 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.105 din 11 februarie 2019, Decizia nr.311 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.634 din 3 august 10 2017, Decizia nr.445 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.702 din 9 septembrie 2016, Decizia nr.214 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.407 din 30 mai 2016, și Decizia nr.18 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.182 din 10 martie 2016).
Așadar, problema de drept analizată în prezenta cauză este una de noutate și vizează o situație specială, deoarece trebuie cumulate o serie de condiții specifice care decurg din coroborarea celor două instituții juridice – împăcarea și schimbarea încadrării juridice, reglementate de art.159 din Codul penal și, respectiv, de art.386 din Codul de procedură penală –, și anume: trimiterea în judecată prin rechizitoriu pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care nu este prevăzută împăcarea, reîncadrarea juridică a faptei într-o infracțiune pentru care Codul penal prevede posibilitatea împăcării, părțile să își exprime acordul pentru împăcare. Practica judiciară a relevat că această situație este posibilă, având în vedere că în cursul judecății în primă instanță și în apel pot apărea probe noi care, în final, să formeze convingerea instanței pentru o reîncadare juridică a faptei inițiale într-una față de
care împăcarea este aplicabilă. În acest sens, într-o speță similară, aparent, celei de față, o instanță a apreciat că împăcarea este posibilă, chiar dacă în cauză s-a dat citire actului de sesizare, în speță instanța dispunând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie calificată, faptă prevăzută de art.233 și art.234 alin.(1) lit.a) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art.41 din Codul penal, în infracţiunea de furt calificat, faptă prevăzută de art.228 alin.(1) și art.229 alin.(1) lit.b) din Codul penal, cu aplicarea art.41 din Codul penal, infracțiune pentru care era posibilă împăcarea părților. Argumentul invocat de instanța de judecată a fost aplicarea mutatis mutandis a considerentelor Deciziei Curţii
Constituţionale nr.508 din 7 octombrie 2014, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.159 alin.(3) din Codul penal (Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Sentința penală nr.2512 din 8 decembrie 2015, nepublicată). O situație similară, în care instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei după momentul citirii actului de sesizare, ulterior această sentință fiind desființată prin admiterea apelului, a fost consemnată și în Decizia nr.329 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.738 din 14 septembrie 2017, prin care Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.159 alin.(3)
teza a doua din Codul penal, întrucât acestea nu aveau legătură cu soluționarea cauzei.
Prin urmare, în lipsa unei reglementări exprese a situației analizate în cauza de față și în raport cu actualul cadru legal incident, instanțele sunt obligate fie să refuze aplicarea împăcării, deși, ca urmare a reîncadrării juridice a faptei, se află în fața unei infracțiuni care o permite, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege în acest sens, fie, în considerarea rolului instanței de judecată prevăzut de art.349 din Codul de procedură penală, să judece prin interpretare și adaptare, în sensul producerii de efecte juridice, al eficientizării normei juridice, și nu al negării ei. Omisiunea legislativă are o evidentă relevanță constituțională, iar rezultatul acestei omisiuni nu poate fi conform literei și spiritului
Constituției, care garantează egalitatea de tratament juridic și o procedură echitabilă în demersurile judiciare.
În urma celor mai sus analizate, Curtea constată că rezultă fără echivoc lipsa de corelare între instituția împăcării părților, reconfigurată în optica noului Cod penal, cu instituția
schimbării încadrării juridice a faptei, nemodificată, în sensul că impunerea termenului-limită al citirii actului de sesizare a instanței împiedică producerea de efecte juridice proprii împăcării, atunci când ulterior acestui moment procesual, intervine situația specifică a schimbării încadrării juridice a faptei într-una pentru care împăcarea părților este posibilă, ceea ce contravine prevederilor art.16, 21 și 24 din Constituție.
Fiind vorba despre o lipsă de corelare normativă într-o situație specifică, rezultată din coroborarea art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal cu art.386 din Codul de procedură penală, se ridică problema localizării exacte a viciului de neconstituționalitate la nivel normativ, astfel încât soluția pronunțată de Curtea Constituțională să ducă la restabilirea stării de legalitate și constituționalitate.
Astfel, cu privire la momentul citirii actului de sesizare a instanței, prevăzut de art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal, până la care împăcarea părților poate interveni și produce efecte juridice, Curtea s-a pronunțat în precedent, așa cum s-a arătat mai sus, prin Decizia nr.508 din 7 octombrie 2014, însă în mod subsidiar, deoarece nu justificarea acestui termen a reprezentat problema de drept analizată prin această decizie, ci una diferită, constând în situația tranzitorie generată de intrarea în vigoare a noului Cod penal și aplicarea legii penale mai favorabile, reprezentată de vechea normă penală, care permitea împăcarea pe tot parcursul procesului penal. Curtea s-a referit, în acel context, la justificarea rațională a termenului procesual impus pentru aplicabilitatea instituției împăcării, considerente reluate și în prezenta cauză și apreciate ca îndeplinind prima condiție – cea a justificării
obiective – din ansamblul celor trei cerințe ce configurează reperele testului de proporționalitate. Or, dintre cele trei condiții, s-a demonstrat, în cadrul testului de proporționalitate, că doar prima este îndeplinită, în timp ce condiția necesității acestei măsuri și cea a proporționalității sale cu scopul propus nu au fost satisfăcute, ceea ce a dus la concluzia unei ingerințe a legiuitorului asupra dreptului individual la apărare și asupra efectelor juridice ale împăcării, în ipoteza în care instituția împăcării părților devine incidentă prin schimbarea încadrării juridice a faptei la un moment ulterior citirii actului de sesizare a instanței.
Legat de momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanței trebuie amintită și instituția acordului medierii, care, alături de retragerea plângerii prealabile și de împăcare, reprezintă cauze care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, înlăturând răspunderea penală, potrivit art.16 alin.(1) lit.g) din Codul de procedură penală. Această instituție a fost examinată de Curtea Constituțională sub aspectul interpretării date dispoziţiilor art.67 din Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.441 din 22 mai 2006, prin Decizia nr.9 din 17 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.406 din 9 iunie 2015, interpretare potrivit căreia încheierea unui acord
de mediere constituie o cauză sui generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare, ce poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Analizând această excepție, Curtea, prin Decizia nr.397 din 15 iunie 2016, precitată, a constatat că efectul juridic al interpretării date de instanța supremă conduce la eludarea finalităţii urmărite de legiuitorul noului Cod penal prin reglementarea termenului citirii actului de sesizare a instanţei ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea – finalitate care vizează limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice -, aducându-se atingere prevederilor art.124 alin.(2) din Constituţie care consacră
unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. În consecință, Curtea Constituțională a admis excepția și a constatat că dispoziţiile art.67 din Legea nr.192/2006, în interpretarea dată prin Decizia nr.9 din 17 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. Art.67 din Legea nr.192/2006 a fost modificat în acord cu Decizia Curții Constituționale nr.397 din 15 iunie 2016, prin art.II din Legea nr.97/2018 privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.376 din 2 mai 2018, astfel că, în prezent, atât împăcarea, cât și încheierea acordului de mediere produc efecte juridice numai dacă intervin până la citirea actului de sesizare a instanţei.
Considerentele anterior formulate nu pot fundamenta concluzia neconstituționalității pure și simple a tezei finale/sintagmei „și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei” din cuprinsul dispozițiilor art.159 alin.(3) din Codul penal, instituirea acestui termen fiind opțiunea justificată a legiuitorului, astfel cum s-a arătat în cele două decizii, Decizia nr.508 din 7 octombrie 2014 și Decizia nr.397 din 15 iunie 2016. Viciul de neconstituționalitate relevat prin argumentele expuse anterior se raportează la o situație specifică, rezultată din coroborarea art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal cu art.386 din Codul de procedură penală, în sensul că, drept urmare a operării schimbării încadrării juridice a faptei într-o infracțiune pentru care este aplicabilă împăcarea părților, are loc, în realitate, o reconfigurare a întregului cadru procesual, care, pentru egalitate de tratament, trebuie să lase deschisă posibilitatea împăcării părților, atunci când această instituție devine incidentă, chiar dacă a fost depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței.
Prin urmare, nu instituirea, în sine, a termenului citirii actului de sesizare a instanței în cuprinsul art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal este neconstituțională, acest termen fiind necesar, ca regulă, pentru asigurarea unui cadru procesual stabil și previzibil, ci impedimentul procesual pe care acesta îl reprezintă în producerea de efecte juridice specifice împăcării părților, în ipoteza de excepție în care această instituție devine incidentă ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare.
Așadar, remediul reprezentat de soluția Curții Constituționale nu poate să constea decât într-o decizie interpretativă, care să reflecte interpretarea constituțională rezultată din
coroborarea celor două texte penale, respectiv art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal și art.386 din Codul de procedură penală, aceasta urmând să fie singura interpretare obligatorie, în virtutea art.147 alin.(4) din Constituție, în procesul de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale. Privite individual, fiecare dintre cele două texte corespund exigențelor de constituționalitate examinate în prezenta cauză, însă doar coroborate și aplicate în ipoteza schimbării încadrării juridice într-o faptă pretabilă împăcării părților, ulterior citirii actului de sesizare a instanței, acestea capătă, prin interpretare sistematică, valențe neconstituționale. Prin urmare, Curtea va pronunța o soluție prin care va constata că soluția legislativă cuprinsă în art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal, care privește sintagma „și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei”, este constituțională numai în măsura în care nu se aplică în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare a instanței, într-o infracțiune pentru care legea a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea.
În condițiile în care prezenta decizie stabilește interpretarea constituțională a soluției legislative cuprinse în art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal, în urma admiterii acestei excepții, Curtea constată că prevederile art.386 alin.(2) din Codul de procedură penală nu conțin, în sine, niciun element de neconstituționalitate, impunându-se, prin urmare, o soluție de respingere a acestei din urmă excepții, ca neîntemeiată, în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate. Fiind vorba despre o interpretare sistematică a celor două texte de lege analizate prin prezenta excepție, interpretarea constituțională a dispozițiilor art.159 alin.(3) teza finală din Codul penal este suficientă pentru îndepărtarea viciului de neconstituționalitate constatat și care vizează ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei, ulterior citirii actului de sesizare a instanței, într-o infracțiune pentru care legea a prevăzut în mod expres că este posibilă împăcarea, astfel că nu este necesară nicio intervenție asupra instituției schimbării încadrării juridice a faptei, astfel cum este reglementată de art.386 din Codul de procedură penală.
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2023/05/Decizie_222_2023.pdf
