Titlul problemei de drept: Competența de soluționare a contestațiilor împotriva executărilor silite fiscale demarate de organele fiscale după deschiderea procedurii insolvenței pentru creanțe născute după deschiderea procedurii insolvenței în temeiul art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 (Curtea de Apel Bacău și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție)
- Materia: civil
- Subcategoria: insolvență şi preinsolvenţă
- Obiect ECRIS: contestație executare silită individuală
- Acte normative incidente: art. 143 din Legea nr.85/2014;
- Cuvânt cheie: executare silită individuală, contestație, instanța competentă
Într-o opinie, s-a considerat că sunt inadmisibile cererile prin care se solicită anularea actelor de executare sau suspendarea executării silite fiscale dispuse în temeiul art. 143 alin. 1 din Legea 85/2014, pe temeiuri din legea insolvenţei, nefiind enumerate printre cererile şi acţiunile pe care le judecă judecătorul sindic aşa cum sunt acestea prevăzute la atribuţiile judecătorului sindic în art. 45 din acelaşi act normativ, și nefiind acceptată ideea introducerii pe calea dreptului comun (respectiv pe calea formulării unei contestaţii la executarea silită).
În a doua opinie, ce se regăsește și în soluții pronunțate de instanțe de pe raza Curții de Apel Bacău, s-a reținut că judecătorul sindic nu este competent să analizeze validitatea actelor de executare silită fiscală demarate conform art. 143 alin. 1 din Legea 85/2014. S-a apreciat că judecătorul sindic nu poate cenzura actele creditorului care demarează o executare individuală permisă de legea insolvenţei, acestea fiind susceptibile de analiză exclusiv în faţa instanţelor de executare potrivit dreptului comun, pe calea contestaţiei la executare. Drept consecinţă, cererile având ca obiect anularea actelor de executare silită şi / sau suspendarea executării silite fiscale au fost calificate ca fiind contestaţii la executarea silită şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzelor în favoarea instanţei de executare. În acest sens, au fost pronunţate sentinţa civilă nr. 14/2019 din 17.01.2019 în dosarul nr. 5253/110/2017/a3, sentinţa civilă nr. 287/2019 din 16.05.2019 pronunţată în dosarul nr. 3320/110/2016/a8.
Opinia Institutului Național al Magistraturii
Problema care se impune a fi analizată în cadrul acestui punct privește admisibilitatea cererilor referitoare la anularea actelor de executare silită fiscală demarate conform art. 143 alin. 1 din Legea 85/2014, strâns legată de stabilirea instanței competente să soluționeze cereri cu acest obiect, precum și cereri incidentale privind suspendarea unei asemenea executări silite. Dispozițiile art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 88/2018, au oferit posibilitatea executării silite individuale împotriva debitorului în insolvență pentru creditorii care sunt titularii unor creanțe curente născute în procedura de reorganizare, mai vechi de 60 de zile. Aceasta constituie o excepție de la caracterul colectiv al procedurii insolvenței și de la regula suspendării măsurilor de executare silită asupra averii debitorului, ca efect al deschiderii procedurii insolvenței, conform art. 75 din Legea nr. 85/2014.
Instituirea acestui posibil demers nu lipsește însă creditorul de posibilitatea de a alege să solicite judecătorului sindic trecerea la faliment dacă sunt întrunite condițiile srt. 143 alin. e din Legea nr. 85/2014. Faptul că recunoașterea executării silite individuale nu a fost însoțită de reglementări specifice privitoare la procedura execuțională și judiciară de urmat a generat în mod legitim problema de drept avansată și în cadrul acestei întâlniri. În acest cadru, subliniem cu prioritate, că absența unei norme exprese nu poate lipsi partea de o cale judiciară de contestare a actelor de executare silită realizate în aceste condiții. Problema care rămâne este stabilirea instanței compente să soluționeze o asemenea contestație.
Apreciem că judecătorului-sindic îi revine competența de a soluționa contestațiile și cererile de suspendare a executării silite, întrucât executarea silită la care se referă art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 nu se confundă cu executarea silită de drept comun, ci reprezintă o operațiune prevăzută de Legea nr. 85/2014, aflându-se sub administrarea practicianului în insolvență desemnat și sub controlul de legalitate al judecătorului sindic. Posibilitatea executării silite individuale introdusă de art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 nu poate fi interpretată ca reprezentând un caz de încetare a efectelor procedurii insolvenței, respectiv de executare silită inițiată în paralel cu derularea procedurii de insolvență, ci constituie o ipoteză specială în care creditorii cu creanțe curente își pot recupera individual creanța, în cadrul procedurii colective. Evoluția legislaţiei insolvenței în România a dus la un regim juridic privilegiat în privința creditorilor cu creanțe curente, aceștia având drepturi și o protecție suplimentară în vederea recuperării creanțelor.
Așa cum s-a reținut în Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 5/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 237 din 27 martie 2019: “62. Titularii creanțelor curente sunt, în acord cu prevederile art. 5 pct. 21, creditori curenți, adică acei creditori ce dețin creanțe certe, lichide și exigibile, născute în timpul procedurii de insolvență, și care au dreptul de a li se achita cu prioritate creanța, integral și imediat, conform documentelor din care rezultă. 63. Această regulă rezultă atât din art. 5 pct. 21, cât și din art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare, vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. 64. Prin urmare, titularii acestui tip de creanțe au prioritate la plată și nu intră în concurs cu creditorii îndreptățiți să participe la procedură (titularii creanțelor anterioare deschiderii procedurii contra debitorilor, înscriși în tabelele de creanțe), art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 preluând principiul plății imediate și integrale consacrat de art. 64 alin. (6) din vechea Lege a insolvenței nr. 85/2006. 65. Regimul juridic privilegiat aplicabil creanței curente, care derogă de la principiile fundamentale ale procedurii insolvenței (procedură colectivă, concursuală și egalitară), se justifică prin imperativul continuării activității debitorului după data deschiderii procedurii insolvenței, pentru evitarea intrării debitorului în faliment”.
Acest regim juridic privilegiat este însă subsumat prevederilor Legii nr. 85/2014 și drepturile creditorilor cu creanțe curente pot fi valorificate doar în cadrul procedurii insolvenței, sub controlul de legalitate al judecătorului sindic, și nu în afara acestuia, prin raportare la prevederile Codului de procedură fiscală și cu soluționarea contestațiilor la executare de către instanța de drept comun. Raportat la prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 („atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”) considerăm că suntem în situaţia unei cereri aferente procedurii insolvenţei, dat fiind că executarea silită formulată de creditor a fost iniţiată în baza art. 143 din Legea nr. 85/2014.
Ori de câte ori măsurile de executare individuală ale deținătorilor de creanțe curente, care pot proceda la executare silită individuală în condițiile art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, vizează bunurile debitoarei ne aflăm în prezența unei acțiuni care se desfășoară în procedura de insolvență a debitorului. Aceste acțiuni pot fi contestate de către participanții la procedură în condițiile Legii nr. 85/2014, acțiuni care se subsumează sintagmei „procese și cereri de natură judiciară aferente procedurii insolvenței“ care revin, în temeiul art. 45 alin. (2) din lege, în competența judecătorului-sindic.
În acest sens, prin Decizia nr. 28/2018 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj – Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 506 din 20 iunie 2018, ÎCCJ a reținut că: “Recuperarea creanțelor împotriva unui debitor în insolvență este guvernată de dispozițiile legii speciale, care reglementează o procedură colectivă, concursuală și egalitară care are în vedere recuperarea tuturor creanțelor, inclusiv recuperarea creanțelor fiscale. Atât legea insolvenței, cât și codul fiscal conțin dispoziții cu caracter special, fiecare având însă propriul domeniu de reglementare, dar, în condițiile în care la procedura colectivă, egalitară și concursuală a insolvenței participă toți creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceștia trebuie să se supună prevederilor legii insolvenței în procesul de realizare a creanței”.
Astfel, judecătorul sindic, în baza art. 45 (1) lit. r), art. 45 alin. 2 și art. 342 din Legea nr. 85/2014 este competent să soluționeze asemenea cereri, întrucât acestea derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvență și se află în strânsă legătură cu aceasta. Din perspectiva competenței, este de observat că judecătorul‑sindic are competența de a suspenda o cerere de executare silită în baza art. 66 alin. (11) din Legea nr. 85/2014, care prevede că, „după depunerea cererii de deschidere a procedurii, în cazuri urgente, care ar pune în pericol activele debitorului, judecătorul‑sindic poate dispune de urgență, în camera de consiliu și fără citarea părților, suspendarea provizorie a oricăror proceduri de executare silită a bunurilor debitorului până la pronunțarea hotărârii cu privire la respectiva cerere”.
În condițiile în care judecătorul-sindic deține această competență chiar înainte de a dobândi deplină competență cu privire la supravegherea procedurii insolvenței debitorului, el, cu atât mai mult, rămâne cu această competență pe toată durata procedurii insolvenței, pentru că ulterior deschiderii procedurii insolvenței devine deplin învestit, iar starea de fapt de insolvență devine și stare de drept.
Este adevărat că în baza art. 260 alin. (4) C. proc. fiscală şi în baza art. 651 alin. (1) C. proc. civ. instanţa competentă în cazul contestației la executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul debitorului, însă aceasta este competenţa de drept comun în cazul contestaţiilor la executările silite realizate în procedurile comune. În ipoteza de faţă suntem însă în prezenţa aplicării unei executări silite speciale, reglementate de legea specială, adică de Legea nr. 85/2014. În acest context, plasarea unei eventuale contestații la executare în afara cadrului jurisdicțional al judecătorului‑sindic, în fața instanței de drept comun, care nu are la dispoziție informații esențiale referitoare la creditori și la stadiul procedurii insolvenței, iar judecătorii acesteia nu sunt specializați, ar fi generatoare de haos și ar afecta tot echilibrul procedurilor de insolvență, afectând iremediabil drepturilor celorlalți participanți la procedura insolvenței.
În ce priveşte admisibilitatea cererilor de ordonanță președințială având ca obiect ridicarea, anularea ori suspendarea actelor de executare silită efectuate de creditorii bugetari, această problemă derivă din cea dintâi, opinia noastră fiind că aceste cereri sunt admisibile, ele urmând a fi soluționate de către judecătorul-sindic. În măsura în care se admite că executarea silită permisă de art. 143 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 se realizează în cadrul procedurii insolvenței și nu separat de aceasta, este evident că, în toate ipotezele respective, cererile de ordonanță președințială, formulate în temeiul art. 997 C. pr. civ., sunt admisibile.
Astfel, în principiu, prevederile art. 997 C. pr. civ. sunt compatibile cu prevederile Legii nr. 85/2014, deoarece art. 342 din această lege stabilește că dispozițiile ei se completează cu prevederile Codului de procedură civilă. De altfel, chiar în Legea nr. 85/2014 există prevederi legale care permit folosirea procedurii speciale a ordonanței președințiale în procedurile deschise potrivit prevederilor acestui act normativ (ex. art. 34 alin. 3, art. 70 alin. 5), deci nu există incompatibilitate între cele două proceduri. Cu privire la competenţa de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială, potrivit prevederilor art. 998 C. proc. civ. „cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului”.
În condițiile în care, așa cum am opinat cu privire la competența de a soluționa contestațiile și cererile de suspendare a executării silite, judecătorul-sindic este cel care va judeca acțiunile privind fondul pretențiilor, tot judecătorul-sindic va fi competent să soluţioneze cererea de ordonanţă preşedinţială prin care se cer măsuri vremelnice până la soluţionarea cauzelor pe fond, întrucât regula stabilită de legiuitor în materie de competenţă în ceea ce privește cererile de ordonanță președințială a fost de raportare la competenţa instanţei care judecă fondul.
Menționăm că, prin Decizia ICCJ RIL nr. 17/20.07.2020, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 41 alin. (1) și art. 45 alin. (2) teza I din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, art. 260 alin. (1) și (4) din Codul de procedură fiscală, art. 651 alin. (1), art. 714 alin. (1) și art. 719 alin. (1) și (7) din Codul de procedură civilă, precum și a dispozițiilor art. 997 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 233 alin. (1) lit. a) și art. 260 din Codul de procedură fiscală, s-a decis că:
– competența materială de soluționare a contestațiilor privind executarea silită începută de creditorii bugetari în temeiul dispozițiilor art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 aparține judecătorului-sindic învestit cu procedura de insolvență în care se formulează respectivele contestații, potrivit art. 45 alin. (1) lit. r) și alin. (2) din Legea nr. 85/2014;
– sunt admisibile cererile adresate judecătorului-sindic pe calea ordonanței președințiale având ca obiect măsuri vremelnice privind ridicarea, suspendarea și suspendarea provizorie a măsurilor de executare silită luate de organele de executare fiscală, în cazurile în care executarea silită a fost începută de acestea în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.
De asemenea, prin Legea nr. 113/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 600 din 8 iulie 2020, a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88 din 27 septembrie 2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative, cu mai modificări și completări, fiind modificat și textul art. 143 din Legea nr. 85/2020, în sensul înlăturării posibilității executării silite individuale împotriva debitorului în insolvență pentru creditorii care sunt titularii unor creanțe curente.
Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia formatorilor INM, luând în considerare atât Decizia RIL nr. 17/2020 pronunţată în materie, cât şi faptul că, prin dispoziţiile Legii nr. 113/2020 s-a înlăturat această posibilitate de executare silită în cadrul procedurii de insolvenţă.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii preşedinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, întâlnire dedicată discutării aspectelor de practică judiciară neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței – București, 15 decembrie 2020.
