Prin Decizia nr. 21/2021, publicată în M .Of. nr. 1114 din 23 noiembrie 2021 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 din Codul de procedură civilă.
În consecință, Curtea a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 din Codul de procedură civilă stabileşte că sintagma „loc al producerii prejudiciului” în acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remuneraţiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerţ sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, corespunde locului săvârşirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plăţii prejudiciului.
În motivarea Deciziei, Înalta Curte arată că identificând în mod unitar materia litigioasă, ca fiind una a răspunderii pentru fapta ilicită constând în folosirea neautorizată – adică fără solicitarea şi eliberarea prealabilă a licenţei care dă dreptul la utilizarea fonogramelor sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual de către organismele de gestiune colectivă [respectiv CREDIDAM şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR)] desemnate de ORDA – şi fără plata remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi ori producătorilor de fonograme, în acelaşi timp, instanţele au făcut aprecieri diferite asupra locului producerii prejudiciului care, alături de locul săvârşirii faptei, este criteriu de determinare a competenţei alternative [în afara instanţelor enumerate la art. 107-112 din Codul de procedură civilă, conform normei de trimitere din art. 113 alin. (1) din Codul de procedură civilă].
În legătură cu această apreciere, unele hotărâri reţin că locul producerii prejudiciului este acela unde s-a săvârşit fapta ilicită, în timp ce, în orientarea jurisprudenţială contrară, acest loc al producerii prejudiciului este considerat cel în care ar trebui să se efectueze plata, respectiv sediul reclamantei (în speţă, al CREDIDAM sau UPFR, organismele care acţionează în numele titularilor drepturilor conexe) sau al băncii la care are deschis contul reclamanta şi în care urma să fie virate sumele de bani.
Faţă de modalitatea de săvârşire a faptei ilicite şi de felul în care se produce prejudiciul în astfel de speţe care au generat practica neunitară, locul în care apare consecinţa negativă asupra patrimoniului supus reparaţiei nu poate fi înţeles decât în sensul locului săvârşirii faptei vătămătoare.
În primul rând, trebuie subliniat că finalmente prejudiciul se reflectă în patrimoniul titularilor de drepturi conexe (artişti interpreţi sau executanţi, respectiv producători de fonograme), chiar dacă în numele acestora acţionează organismele de gestiune colectivă (care au atribuţii de a colecta remuneraţiile şi de a le repartiza apoi titularilor, proporţional cu repertoriul utilizat), dar o fac în baza unui mandat legal, iar nu ca persoană îndreptăţită la plata remuneraţiei.
În acelaşi timp, locul producerii prejudiciului nu poate fi acela în care pierderea pecuniară, ca urmare a neplăţii remuneraţiilor de către un utilizator neautorizat, este resimţită de organismul de gestiune colectivă (pus astfel în imposibilitate de a repartiza drepturile cuvenite titularilor), ci acela în care se săvârşeşte fapta ilicită, întrucât aceasta este însoţită de un prejudiciu produs instantaneu, iar nu de un prejudiciu care ar urma să fie produs în viitor, în mod succesiv sau colateral (prin ricoşeu), pentru a se pune problema unei disocieri între locul faptei ilicite şi acela al producerii consecinţelor păgubitoare.
Astfel, comunicarea publică de fonograme sau a reproducerilor acestora ori a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, fără a exista în prealabil autorizaţia/licenţa pentru o astfel de operaţiune, şi în mod subsecvent (şi implicit) neplata remuneraţiilor cuvenite titularilor înseamnă, deopotrivă, că s-au produs faptul ilicit şi rezultatul păgubitor (în acelaşi loc). Existenţa acestui din urmă element (prejudiciul) este certă din chiar momentul săvârşirii faptei, iar determinarea întinderii lui este doar o chestiune de probaţiune şi de rezolvare a fondului raportului juridic, iar nu una care să influenţeze criteriul competenţei teritoriale.
Sub acest aspect, al modalităţii în care se produce prejudiciul, cu repercusiuni în ce priveşte localizarea lui, în doctrină s-a făcut diferenţa între prejudiciul instantaneu, ca fiind acela ale cărui consecinţe se produc dintr-odată sau într-o perioadă de timp foarte scurtă, şi cel succesiv, adică acela care se produce continuu, într-o perioadă îndelungată de timp (când s-ar putea pune problema manifestării consecinţelor negative în alt loc decât acela în care a fost săvârşită fapta ilicită).
În astfel de speţe, cum sunt cele care fac obiect de analiză pentru stabilirea competenţei teritoriale, prejudiciul este unul instantaneu şi cert din chiar momentul săvârşirii faptei ilicite, întrucât acela este momentul în care se aduce atingere drepturilor patrimoniale ale altor persoane prin utilizarea lucrărilor acestora fără autorizaţie şi fără plata remuneraţiei corespunzătoare.
În plus, strâns legat de locul unde se săvârşeşte fapta ilicită este şi determinarea cuantumului acestui prejudiciu (fiind irelevant, ca atare, locul unde se efectuează plata), câtă vreme potrivit normelor metodologice (aprobate prin decizii ale ORDA), această cuantificare se realizează prin luarea în considerare a suprafeţei spaţiului în care a avut loc utilizarea neautorizată.
Astfel fiind, raportat la aceste reglementări în materie, raţiunea identificării, în modalitatea menţionată, a locului producerii prejudiciului, ca fiind acela al săvârşirii faptei ilicite, îşi are fundamentul şi în considerente de bună administrare a justiţiei, respectiv a probelor necesare soluţionării cauzei, regăsite ca atare acolo unde s-a produs comunicarea publică neautorizată.
Împrejurarea că, spre deosebire de vechile dispoziţii procedurale [art. 10 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă de la 1865], care stabileau doar locul săvârşirii faptei drept criteriu de luat în considerare pentru determinarea competenţei teritoriale, noul Cod de procedură civilă reglementează, prin prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9, şi locul producerii prejudiciului nu înseamnă că, ori de câte ori este vorba despre o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, este posibil sau trebuie stabilite în mod distinct două locuri – al săvârşirii faptei ilicite şi respectiv al producerii prejudiciului – pentru a face aplicabilă norma procedurală. Dimpotrivă, decelarea celor două criterii trebuie realizată în mod particular, pentru fiecare caz în parte, în funcţie de conţinutul şi circumstanţele săvârşirii faptei ilicite, care pot însemna o suprapunere a locului săvârşirii faptei ilicite cu cel al producerii prejudiciului sau, dimpotrivă, existenţa lor separată.
Extinderea, potrivit noului Cod de procedură civilă, a reperelor competenţei teritoriale alternative, în materia răspunderii civile delictuale, a fost determinată de necesitatea acoperirii acelor situaţii în care în mod evident locul producerii consecinţelor păgubitoare nu se suprapune cu acela al săvârşirii faptei ilicite (de exemplu, în cazul unui prejudiciu viitor, dar cert ca realizare ori succesiv, cu întindere mare în timp sau în cazul unui prejudiciu colateral, când o terţă persoană faţă de victima directă este cea care suportă consecinţele ilicitului săvârşit – art. 1.390 din Codul civil) şi care astfel rămânea în afara unei statuări a normei pozitive.
A considera însă că loc al producerii prejudiciului este locul unde ar trebui să se facă plata remuneraţiilor înseamnă deopotrivă a adăuga un criteriu la textul de lege şi a confunda locul producerii (naşterii) prejudiciului cu acela al stingerii (prin plată) a acestuia.
De aceea, nici sediul creditorului şi nici sediul unităţii bancare unde acesta are cont deschis nu se pot constitui în criterii legale din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, de luat în considerare la determinarea competenţei teritoriale.
În acelaşi sens, trimiterea la dispoziţiile art. 1.494 alin. (1) lit. a) din Codul civil nu poate susţine respectiva interpretare, pentru a atrage o competenţă în funcţie de locul plăţii.
Pe de o parte, pentru că, aşa cum s-a arătat, locul plăţii (adică al stingerii prejudiciului) nu este un criteriu prevăzut de lege pentru stabilirea competenţei teritoriale şi, pe de altă parte, întrucât norma de drept material menţionată este incidentă, în principiu, în materia răspunderii contractuale, iar în materia răspunderii delictuale doar în măsura în care există o obligaţie de plată deja stabilită, care trebuie executată. Separat de faptul că norma are în vedere executarea obligaţiei (adică stingerea prejudiciului, iar nu producerea sau naşterea acestuia), ea nu poate viza, raportat la materia care interesează, decât o situaţie ulterioară atât învestirii instanţei (deci momentului verificării competenţei teritoriale), cât şi obţinerii unui titlu (adică pronunţării unei hotărâri judecătoreşti favorabile), pentru a face posibilă, cum spune textul, executarea „la domiciliul sau, după caz, la sediul creditorului la data plăţii”.
De aceea, locul plăţii nu se circumscrie criteriilor legale prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, el neputând fi asimilat locului producerii prejudiciului, câtă vreme este, în realitate, prin efectele pe care le produce plata, locul stingerii obligaţiei (în speţă, a prejudiciului creat prin utilizarea neautorizată de fonograme de comerţ sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual şi neplata remuneraţiilor aferente).
Dimpotrivă, a considera că locul plăţii este cel în care s-a produs prejudiciul înseamnă, în realitate, a înlocui criteriul legal cu unul jurisprudenţial, pentru că într-o asemenea ipoteză nu este vorba doar despre o evaluare jurisdicţională în funcţie de locul producerii consecinţelor faptului vătămător, ci chiar de o schimbare a criteriului prevăzut de lege, câtă vreme condiţia naşterii (producerii) prejudiciului este înlocuită cu stingerea acestuia.
Or, atunci când legiuitorul a considerat că locul plăţii este criteriu de determinare a competenţei teritoriale alternative, a prevăzut aceasta în mod expres, ca în cazul reglementat de art. 113 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă („instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare”).
În sensul aceleiaşi interpretări, al identificării sau suprapunerii locului producerii prejudiciului cu acela al săvârşirii faptei ilicite se află şi reglementarea comunitară [care a inspirat norma internă, a art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă], compatibilitatea Codului de procedură civilă cu legislaţia comunitară în materie făcând parte din standardele noului act normativ, după cum se arată în expunerea de motive la acesta.
Doar aparent diferită de conţinutul art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, norma art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 – care prevede că, în materie delictuală şi cvasidelictuală, competenţa aparţine instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă – a fost în mod constant interpretată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în sensul în care aceasta vizează atât locul materializării prejudiciului, cât şi pe cel unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acţionat în justiţie, la alegerea reclamantului, în faţa instanţei de la unul din cele două locuri (Hotărârea din 30 noiembrie 1976, Bier, 21/76, EU:C:1976:166, pct. 24 şi 25, Hotărârea din 16 mai 2013, Melzer, C-228/11, EU:C:2013:305, pct. 25, Hotărârea din 5 iunie 2014, Coty Germany, C-360/12, EU:C:2014:1318, pct. 46).
Art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 [echivalent actualului art. 7 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 1.215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială] materializează una din competenţele speciale, derogatorii de la regula instituită prin art. 2 alin. (4), a competenţei instanţei de la domiciliul pârâtului, astfel că aceasta trebuie interpretată în mod autonom şi strict, ceea ce nu permite o interpretare dincolo de ipotezele prevăzute în mod explicit de Regulament (în acest sens, Hotărârea din 5 iunie 2014, Coty Germany, precizată, pct. 43-45).
Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, norma de competenţă specială prevăzută de art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 se întemeiază pe existenţa unei legături deosebit de strânse între litigiu şi instanţele de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă ori cele de la locul materializării prejudiciului, care justifică atribuirea competenţei în favoarea lor, pentru motive legate de buna administrare a justiţiei şi de organizare utilă a procesului, acestea fiind considerate cele mai adecvate să se pronunţe asupra cauzei din raţiuni de proximitate faţă de litigiu şi de facilitate a administrării probelor.
În acest sens, câteva exemple din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt relevante şi asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii de faţă.
Astfel, locul producerii prejudiciului, în sensul normei de competenţă anterior enunţate, s-a stabilit că este „locul în care fapta cauzală, ce angajează răspunderea civilă delictuală sau cvasidelictuală, a produs în mod direct efectele vătămătoare asupra victimei imediate. Drept urmare, regula de competenţă în discuţie nu poate fi interpretată ca autorizând un reclamant care invocă un prejudiciu pretins a fi consecinţa prejudiciului suferit de alte persoane, victime directe ale faptei prejudiciabile, să cheme în judecată pe autorul faptei în faţa instanţelor de la locul în care reclamantul însuşi a constatat paguba adusă patrimoniului său” (Hotărârea din 11 ianuarie 1990, Dumez, C-220/88).
De asemenea, s-a arătat că expresia „locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă” nu poate fi interpretată în mod extensiv, aşa încât să includă orice loc unde se pot concretiza consecinţele prejudiciabile ale unei fapte care a dat naştere deja unui prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc (Hotărârea din 19 septembrie 1995, Marinari, C-364/93, EU:C:1995:289, pct. 14).
Cât priveşte locul materializării prejudiciului, Curtea a precizat că această expresie nu vizează locul unde se află domiciliul reclamantului şi unde s-ar afla centrul intereselor acestuia pentru singurul motiv că ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor elemente din patrimoniul său, care s-a produs şi a fost suferită în alt stat membru (Hotărârea din 10 iunie 2004, Kronhofer, C-168/02, EU:C:2004:364, pct. 21).
Faptul că societatea reclamantă a făcut plata sumei de bani invocată drept prejudiciu, rezultat din condiţiile defectuoase ale negocierii unui contract pe teritoriul altui stat (acuzându-se în cauză o neglijenţă la redactarea textului unui contract privind opţiunea de cumpărare a unui pachet de acţiuni) prin virament, dintr-un cont bancar pe care îl deţinea în ţara sediului său social, nu califică acest loc ca fiind cel al producerii prejudiciului, o atare împrejurare nefiind „factor de legătură relevant” în temeiul art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (Hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music, C-12/15, pct. 38), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând astfel şi în considerarea observaţiei că o societate precum reclamanta ar fi putut alege între mai multe conturi bancare din care ar fi putut achita cuantumul sumei invocate drept prejudiciu.
Atunci când a recunoscut o competenţă în favoarea instanţelor de la domiciliul reclamantului, în temeiul materializării prejudiciului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că a avut în vedere faptul că prejudiciul se produce în mod direct în contul bancar al acestuia deschis la o bancă din raza acestor instanţe, constatare care se inserează în contextul special al cauzei, caracterizată prin existenţa unor împrejurări care au concurat la atribuirea competenţei în favoarea acelor instanţe (Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa C-375/13, EU:C:2015:37).
Cauza Zuid-Chemie BV, în care s-a pronunţat Hotărârea din 16 iulie 2009, evocată în opinia jurisprudenţială care susţine competenţa instanţei de la domiciliul/sediul reclamantului, ca instanţă de la locul în care fapta ilicită îşi produce efectele prejudiciabile (identificate, potrivit acestei opinii, în neîncasarea remuneraţiilor cuvenite pentru drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale datorate pentru comunicarea publică a acestora), nu reflectă o altă viziune ori soluţie jurisprudenţială a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în legătură cu determinarea instanţei în raport cu criteriul materializării prejudiciului şi nu susţine adoptarea altei soluţii nici în dreptul intern, căci ea nu constituie decât rezultatul aplicării aceloraşi dezlegări de principiu, exemplificate anterior, la o situaţie particulară a respectivei cauze, caracterizată prin aceea că sediul societăţii reclamante a fost identificat ca loc al producerii prejudiciului (constând în obţinerea unui produs imposibil de utilizat conform destinaţiei, prin utilizarea ca materie primă a unui produs neconform achiziţionat de la societatea pârâtă), care îl depăşea pe cel inerent produsului neconform achiziţionat (materia primă).
Prin urmare, concluzia potrivit căreia locul producerii prejudiciului este identic cu locul săvârşirii faptei ilicite constând în realizarea comunicării publice de opere protejate în absenţa autorizării prealabile şi a plăţii remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi/executanţi sau producătorilor de fonograme concordă şi cu raţionamentele juridice dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; pierderea patrimonială survine chiar în locul în care a fost săvârşită fapta ilicită şi a avut loc încălcarea dreptului conex de autor, prin producerea unui prejudiciu instantaneu, astfel că stabilirea competenţei în funcţie de acesta răspunde şi cerinţelor de facilitare a administrării probelor şi de organizare utilă a justiţiei. În acelaşi timp, sediul/domiciliul reclamantului ori cel al băncii la care acesta are un cont deschis, ca loc în care se reflectă efectele patrimoniale ale faptei ilicite sau în care are loc plata, sunt nerelevante din perspectiva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. (9) din Codul de procedură civilă, neputând constitui nici loc al săvârşirii faptei ilicite şi, pentru argumentele expuse anterior, nici loc al producerii prejudiciului.