Prin Hotărârea CJUE din 4 iunie în cazau C‑646/21 CJUE. a statuat că femeile, inclusiv cele minore, care împărtășesc ca o caracteristică comună identificarea efectivă cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, intervenită în cursul șederii lor într-un stat membru, pot, în funcție de condițiile existente în țara de origine, să fie considerate ca aparținând unui „anumit grup social” ca „motiv de persecuție” care poate conduce la recunoașterea statutului de refugiat.
Două adolescente irakiene locuiesc fără întrerupere din 2015 în Țările de Jos. În urma respingerii cererilor lor inițiale de protecție internațională, acestea au introdus cereri ulterioare. Ele au arătat în susținerea acestor cereri că, în urma șederii lor îndelungate în Țările de Jos, au adoptat normele, valorile și comportamentele tinerilor de vârsta lor din această societate. În cazul întoarcerii în Irak, acestea consideră că sunt incapabile să se conformeze normelor unei societăți care nu acordă femeilor și fetelor aceleași drepturi ca cele de care dispun bărbații și se tem că vor fi expuse unui risc de persecuție din cauza identității pe care și-au format-o în Țările de Jos.
Cererile ulterioare menționate au fost de asemenea respinse de autoritățile neerlandeze, iar aceste tinere femei au sesizat instanța neerlandeză care a decis să solicite Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la interpretarea Directivei 2011/95 privind protecția internațională, care stabilește condițiile de acordare a statutului de refugiat de care pot beneficia resortisanții țărilor terțe. Acest statut este prevăzut pentru cazurile de persecuție a oricărui resortisant al unei țări terțe pe motiv de rasă, religie, cetățenie, opinii politice sau apartenență la un anumit grup social.
În hotărârea sa, Curtea statuează că femeile, inclusiv cele minore, care împărtășesc ca o caracteristică comună identificarea efectivă cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, intervenită în cursul șederii lor într-un stat membru, pot, în funcție de condițiile existente în țara de origine, să fie considerate ca aparținând unui „anumit grup social”, ca „motiv de persecuție” care poate conduce la recunoașterea statutului de refugiat.
Ea precizează că, în cazul în care un solicitant de protecție internațională este minor, autoritățile naționale trebuie să țină seama în mod necesar de interesul său superior în cadrul unei examinări individuale privind temeinicia cererii de protecție internațională depuse de acest minor.
În plus, pentru a evalua o cerere de protecție internațională întemeiată pe un motiv de persecuție precum „apartenența la un anumit grup social”, poate fi luată în considerare o ședere îndelungată într-un stat membru, mai ales atunci când coincide cu o perioadă în care un solicitant minor și-a format identitatea.
“Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 10 alineatul (1) litera (d) și alineatul (2) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate trebuie interpretat în sensul că
în funcție de condițiile existente în țara de origine, pot fi considerate ca aparținând „unui anumit grup social”, drept „motiv de persecuție” susceptibil să conducă la recunoașterea statutului de refugiat, femeile resortisante ale acestei țări, inclusiv cele minore, care împărtășesc ca o caracteristică comună identificarea lor efectivă cu valoarea fundamentală a egalității între femei și bărbați, intervenită în cursul șederii lor într‑un stat membru.
2) Articolul 24 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că
se opune ca autoritatea națională competentă să se pronunțe cu privire la o cerere de protecție internațională depusă de un minor, fără să fi stabilit în mod concret interesul superior al acestui minor, în cadrul unei evaluări individuale.“
